Nu ești un membru încă? Înregistrează-te acum!
Creează un cont nou  

Parfum de artă trecătoare

#1
Parfum de artă trecătoare




Mereu îşi dorise să i-a parte la un concert susţinut la opera din Paris şi cu ajutorul Hannei şi al mamei ei, îi îndeplinise dorinţa şi bineînţeles, Sophie - o simplă , dar bună amică - o însoţise. Le zărise pe Veera şi Yvonne, dar nu se dusese să le salute şi Sophie, după prima melodie, se făcuse dispărută, iar bruneta noastră rămăsese singură între scumpii ei francezi.
Aşa că, după ce concertul luase sfârşit, Alice stătea neînsoţită de nimeni în parcul pustiu Buttes-Chaumont, unul din lcourile ei favorite din Paris. Rochia exagerat de lungă valsa pe acordurile vântului, făcând-o să arate ca o fantomă rătăcită în celebrul foişor. Se rezemase de una dintre coloane, ţinând cu mare grijă în mâna dreaptă sticla de vin roşu, dulce şi pe jumătate goală. Luna plină, pe care o fixa cu privirea, se oglindea în ochii ei sticloşi ca de pisică, în timp ce vioara - împrumutată -zăcea inertă pe asfaltul rece.
Aude paşi apăsaţi, fermi la un moment dat şi-şi întoarce încet capul, buclele întunecate mişcându-i-se uşor. Mai i-a o gură din vinul foarte dulce, privind cu ochii mijiţi noua apariţie. Credea, de fapt, era sigură că nimeni nu-şi mai ducea veacul la ora aceasta prin parc.
Domnul, un necunoscut şi un Jude Law în adevăratul sens al cuvântului, brunet şi cu o prezenţă „sălbatică” , mai bine zis ieşită din comun, o priveşte pe bruneta ce deşi se simţea "analizată", nu-şi mută privirea total inexpresivă de la lună.

- Eşti bine? aude glasul lui cald şi blând atunci şi se încruntă. De la un timp încoace, toţi îi puneau întrebarea asta şi deja începuse să o enerveze lucrul ăsta.
- De ce toată lumea mă întreabă asta? Arăt chiar aşa de jalnic? lasă sticla jos, hotărându'se să îi răspundă misteriosului şi chiar îşi întoarce privirea spre el. Schiţează un zâmbet palid când acesta se apropie mai mult de ea, se gândea de la ce pornise de fapt întrebarea, ce motiv îi făcuseră pe cei din jurul ei să i-o adreseze. Şi când îşi aduce vag aminte, tipul îşi drege clasul. Probabil că spusese ceva şi ea nu-l auzise...
Alice îl priveşte atentă cu ochii ei de un albastru hipnotizant, se pune pe picioară şi ridică o sprânceană, întrebându-l mai mult din gesturi dacă zisese ceva.
- Am spus că da, chiar arăţi jalnic!
- Merci, dar de data asta chiar mă simt bine! Şi să ştii, răspunsul corect era : „Arăţi minunat!” .

Chiar se simţea bine. Nu era fericită, nu ştia să definească fericirea nici măcar prin momentele din viaţa ei, dar era sigură că era mulţumită de ceea ce se întâmplase în ultimele două zile şi că, spre vaga ei plăcere şi fericire, nu fusese dezamăgită din nou.

- Atunci arăţi splendid ! îi aruncă un zâmbet sclipitor, privind-o atent în ochii, stând drept şi dezvelindu-şi dantura perfectă.
- Nu suport complimentele, spune sec, strâmbându-se în sinea ei când îi vede zâmbetul. Ce zici dacă am face cunoştiinţă înainte de alte discuţii...?
- Măcar eu am fost sincer şi ţi-am spus ce-ai vrut să auzi ! Marcus-David, domnişioară...
- Dearhart! Alice Dearhart, se prezintă la rândul ei pe un ton netru, lăsându-l să îi sărute mâna gentil.
- Jurnalista, aşa-i ? o întreabă, Alice aprobând printr-o mişcare simplă a capului.
- De ce toată lumea ştie cu ce mă ocup...? murmură, luându-şi sticla de vin şi mai i-a o gură.
- Toţi te cunosc, din cauza articolelor tale răutăcioase ! îi răspunde acest David-Marcus, zâmbiind finuţ şi la fel de cuceritor.
- Aha, aprobă renunţând la orice comentariu pentru că nu voia să distrugă o altă seară.

„Articole răutăcioase” era puţin spus, poate dureroase şi crude suna mai bine. Le chinuia psihic pe bietele vedete de pretutindeni, avea uneori grijă uneori să nu lase o fărâmă de demnitate în ele. Nu fiindcă ar fi avut ceva contra lor, ci fiindcă asta îi cerea revista, slujba ei însemna torturarea actriţelor sau actorilor ce nu jucau bine.

- Chiar aşa de afectată eşti ? se aşează enervantul -frumos -şi prea -direct- îi găsise deja un apelativ - lângă ea şi-o priveşte, iar Alice începe să legăne uşor sticla de vin.
- Nu sunt deloc afectată, cum spuneam mă simt chiar foarte bine, dar am obiceiul ăsta foarte deranjant de a face comentarii acide pe orice temă, îi răspunde pe acelaşi ton neutru.

Şi totuşi, de ce să fie „afectată”? Ei bine, dacă vă gândiţi la vreo despărţire sau dezamăgire în dragoste, nu e aşa. Şi nu, nu îi murise nimeni în familie. Se întâmplase doar ca o frumuşică şi nouă - şi tânără puştoaică - actriţă să răspundă unui articol de-al ei şi uite aşa, toată presa ajunsese pe capul lui Alice. Demisionase, nu reuşise să ajungă la vreo altă revistă şi până la urmă, după un an de la acest incident - din cauza căruia toţi ajunseseră să o cunoască drept „femeia fără pic de milă” - reuşise să-şi revină şi îşi reîncepuse obişnuita muncă la o altă revistă mondenă. Deci, probabil că şi domnul de faţă ştia povestea.

- Şi atunci de ce bei? aruncă brunetul o scurtă privire sticlei de vin, iar un surâs subtil se aşează pe chipul de porţelan al fetei.
- Pentru că îmi place. Dacă nu aş bea, aş face altceva, suma viciilor e constantă. Şi în plus, nu sunt alcoolică, pot să trăiesc foarte bine şi fără băutură!
- Da, dar când bei într-un moment de cumpănă, atunci lucrurile stau altfel, iar tu nu eşti sută la sută bine!

Avea dreptate. Da, Alice părea că trecuse peste tot. Da, Alice se bucura de toate, în felul ei. Da, Alice părea "fericită". Da, rănile brunetei încă nu se vindecaseră şi nu, nu o făcuse să ajungă aici doar un incident de genul, ci şi alte lucruri mai urâte ce ţineau tot de presă şi de familie, de altfel, îi agravseră rănile. Şi în acest moment, se vedeau clar, poate că de asta acest David-Marcus intrase în vorbă cu ea.

- Nu am fost niciodată sută la sută bine şi tot timpul am băut, mai mult sau mai puţin ! răspunde, având din nou acelaşi ton perfect neutru.
Tipul misterios tace, îşi aprinde o ţigară, iar Alice îl priveşte cu coada ochiului. Ce-i drept, o rodea curiozitatea, chiar se întreba de ce o băgase în seamă, tocmai pe ea...o străină totală lui !
- Pot să te întreb ce făceai aici? lasă sticla lângă ea şi nu-şi mută privirea spre altceva.
Ezită. Nu îi răspunde. Alice ridică din sprâncene, aşteptând răbdătoare.
- Am avut o întâlnire cu câţiva jurnalişti, îi răspunde apoi repede pe un ton ferm. Dar tu? Ce caută o femeie ca tine, singură în locul acesta?
- Linişte. Şi nu îmi este teamă să îmi petrec serile de una singură.
- Da, dar o femeie trebuia întotdeauna însoţită! suflă elegant fumul de ţigară şi Alice priveşte de această dată în altă parte, spre cer.
- Nu sunt de acord! Uneori, singurătatea e necesară şi benefică...
- Doar uneori, bine-zis! mai suflă încă o dată fumul, privind-o pe brunetă atent.
Alice urmăreşte, în tăcere, fumul cu privirea şi preferă să nu mai spună ceva.

***

Trecuseră doar două luni de la întâlnirea cu David-Marcus şi de atunci, nu-l mai văzuse şi chiar îl uitase, probabil că fusese beată sau poate că nu-i dăduse destulă importanţă.
Cert e că acum, cu nervii la pământ, Alice îl înjura pe necunoscut de mama focului, fumând şi privind pierdută pe fereastra de la apartamentul ei din New York maşinile, lumea, totul.
- O să mă răzbun eu, cândva...şopteşte şi lasă firul de fum să i se strecoare printre buzele sângerii.
Se întoarce pe călcâie brusc, ţine ţigara între buze şi i-a revista aruncată pe podea, la doi paşi de ea. Cu litere mari, numele ei şi un titlu perfect să îi strice cariera: Alice Dearhart, criticul mult-iubit de întreagul Hollywood, îşi petrece seara alături de David-Marcus!

Cine fusese de fapt acest domn misterios? Spionul puştoaicei. În seara aceea, şi de la băutură şi de la oboseală, o făcuse să scoată orice pe gură. Şi de fapt, nu fusese un oarecare „spion”, lucra la o revistă ce o putea distruge imediat pe brunetă şi chiar asta se întâmpla.
Pufneşte şi suflă fumul, căzând în scaun. Se uită iar pe fereastră şi soneria sună, Alice închide ochii, iar scrumul atinge lent podeaua din lemn de trandafir.

______
Dadada, nou fic ÅŸi blablabla.
Accept critici/sfaturi/păreri, dar vă rog, fără idk, "cât de bine scrii". ^^" Vreau să-mi revin, că am fost cam leneşă în ultimul timp...
Lectură plăcută celor care aruncă un ochi pe aici!

EDIT Daria: știu că și eu am folosit termenul ăsta, dar acum că punem Zup pe picioare vă rog pe toți să terminați cu limbajul ăsta, cuvântul de „pupincurist” nu-i prea bine-venit, i think, pe aici. Unii ar putea să se simtă cu musca pe căciulă, key?

P.S.: o să trec mâine pe aici.


Edit: gata, am editat cuvântul =3 srry.
[Imagine: tumblr_lvu3z0OC361qkx1cbo1_500_large.gif]
The Mad Hatter: Have I gone mad?Alice: I'm afraid so. You're entirely bonkers. But I'll tell you a secret. All the best people are.


#2
După cum am spus am şi făcut.

Îmi place mult titlul şi mai ales că ai scris cu diacritice. Ai ceva în titlu care atrage şi ideea e destul de interesantă, mai ales că ai spus la final despre o răzbunare.
Totuşi mi-ar fi plăcut să văd un altfel de început la ficul tău. Mi s-a părut prea sec şi prea - cum să zic eu - brusc. Puteai să incepi direct cu acel concert, să îl descrii în profunzime, cum notele muzicale umblau libere prin sală crescând gradul de atenţie a publicului, acea emoţie transmisă, cum ţi se face pielea de găină. În felul acesta duceai cititori în mister. Acolo mergea multă descriere, eu eram dornică să ştiu cum a fost, decorul etc.
Încă ceva ce mai putea fi descris era parcul. Noaptea e mult mister şi multe forme pot apărea, e un fel de magie ce ar fi fost frumos să o arăţi cititorilor. Şi mai era şi acel fum de ţigară ce se ridica la cer pierzându-se în văzduh, sub razele lunii natura capătă o altă înfăţişare şi să ştii că puteai să o asociezi cu misteriosul tip.

Atât din partea mea. Cu mai multă grijă pe viitor.
Bye ^_^
[Imagine: h8v.gif]
 

#3
Oh well~
Din curiozitate am citit + titlul are ceva aparte, foarte bine ales, bun, minunat! Sper să reflecte povestea ta.
Vâd fragmentări... again. o.o Deci am observat greşeala asta, prostia asta -ca să o spun direct- la aproape toată lumea.
Mă, poate pare 'cool' sau aşa v-aţi obişnuit voi să scrieţi aşa, însă nu este corect.
Fragmentările se fac doar atunci când vrei să treci de la o idee principală, la o alta, nu de la o idee secundară la alta sau de la descriere la dialog... sau mai ştiu eu ce. -.- E o porcărie, nu mai face aşa că nu te ajută cu nimic, arată urât.
De aşezat, ai aşezat super capitolul, titlul, numele, iar asta mi-a încântat privirea. *smiles*
"...lemn de trandafir."- cred că au defrişat mulţi trandafiri ca să facă podeaua aceea.
La început am crezut că ai greşit, mi s-a părut ciudat... lemn de trandafir... wtf! .__. După m-am documentat şi am văzut că exista, mda... bizzar. ^^'
Tetaliile sunt seci. Şi nici personajul nu este foarte bine conturat, poate că nu ai dorit să faci asta încă din prima, este ok... dar tot nu ai reuşit să transmiţi caracterul ei veninos. Totuşi replicile, simple şi la obiect cum au fost... sunt ok şi interesante aşa şi aşa.
Da, deci puteai adăuga mai mult volum de substanţă, dar dacă doreai saă rămâi la felul acesta de a desfăşura, puteai alege un alt spaţiu sau încercai să te lungeşti cu descrierea gesturilor, gândurilor şi desigur misterul care îl înconjoară pe acest Marcus. Puteai să combini toate acestea cu mediul înconjurător, dar asta ai făcut mai puţin.
Sunt sigură că poţi mai multe de atât, ştiu bine asta.

---
Per total îmi place, chiar îmi place. Succes! <3

#4
Parfum de artă trecătoare ( Sincer ăsta-i un titlu foarte frumos. Adică cred că va reprezenta foarte bine conținutul. Bravo pentru alegerea inspirată )
Capitolul unu ( Aici puteai să dai un nume și capitolului, dar este bine și așa )

Mereu îşi dorise să i-a parte la un concert susţinut la opera din Paris şi cu ajutorul Hannei şi al mamei ei, ( a mamei ei, nu al, cred că-i neatenție asta ) îi îndeplinise dorinţa şi bineînţeles, Sophie - o simplă , dar bună amică - ( puteai folosi virgulele, nu liniuțele, este mai estetic cu virgule, serios )o însoţise. Le zărise pe Veera şi Yvonne, ( Ce-mi place numele de Yvonne =3 ) dar nu se dusese să le salute şi Sophie, după prima melodie, se făcuse dispărută, iar bruneta noastră rămăsese singură între scumpii ei francezi. ( Cam trasă de păr propoziția asta, nu crezi .-. ? )
Aşa că, după ce concertul luase sfârşit, Alice stătea neînsoţită de nimeni ( dacă zici neînsoțită, nu mai are rost să pui și pe „nimeni” .____. ) în parcul pustiu Buttes-Chaumont, unul din lcourile ( locurile )ei favorite din Paris. Rochia exagerat de lungă valsa pe acordurile vântului, făcând-o să arate ca o fantomă rătăcită în celebrul foişor. Se rezemase de una dintre coloane, ţinând cu mare grijă în mâna dreaptă sticla de vin roşu, dulce şi pe jumătate goală. ( Cam inutilă propoziția cu vinul roșu, dar merge totuși ) Luna plină, pe care o fixa cu privirea, se oglindea în ochii ei sticloşi ca de pisică, în timp ce vioara - împrumutată -zăcea inertă pe asfaltul rece. ( Astfaltul rece, nu știu, deja devine banal să zici astfalt rece )
Aude paşi apăsaţi, fermi la un moment dat şi-şi întoarce încet capul, buclele întunecate mişcându-i-se uşor. Mai i-a o gură din vinul foarte dulce, privind cu ochii mijiţi ( mijiți ) noua apariţie. Credea, de fapt, era sigură că nimeni nu-şi mai ducea veacul la ora aceasta prin parc. ( că era singură, ai uitat un „că” + de asta, salată de timpuri, narezi la prezent sau la trecut =.= )
Domnul, un necunoscut şi un Jude Law în adevăratul sens al cuvântului, brunet şi cu o prezenţă „sălbatică” , mai bine zis ieşită din comun, o priveşte pe bruneta ce deşi se simţea "analizată", nu-şi mută privirea total inexpresivă de la lună. ( Îmi place cum sună, dar totuși sper să nu o faci pe tipă inumană :)) )

- Eşti bine? aude glasul lui cald şi blând atunci şi se încruntă. De la un timp încoace, toţi îi puneau întrebarea asta şi deja începuse să o enerveze lucrul ăsta. ( salată de timpuri )
- De ce toată lumea mă întreabă asta? Arăt chiar aşa de jalnic? lasă sticla jos, hotărându'se ( aici trebuia mai degrabă cratima și nu apostroful )să îi răspundă misteriosului şi chiar îşi întoarce privirea spre el. Schiţează un zâmbet palid când acesta se apropie mai mult de ea, se gândea de la ce pornise de fapt întrebarea, ce motiv îi făcuseră pe cei din jurul ei să i-o adreseze. Şi când îşi aduce vag aminte, tipul îşi drege clasul. ( glasul ) Probabil că spusese ceva şi ea nu-l auzise...
Alice îl priveşte atentă cu ochii ei de un albastru hipnotizant, se pune pe picioară ( picioare )şi ridică o sprânceană, întrebându-l mai mult din gesturi dacă zisese ceva.
- Am spus că da, chiar arăţi jalnic!
- Merci, dar de data asta chiar mă simt bine! Şi să ştii, răspunsul corect era : „Arăţi minunat!” . ( cred că puteai scrie „mersi” )

Chiar se simţea bine. Nu era fericită, nu ştia să definească fericirea nici măcar prin momentele din viaţa ei, dar era sigură că era mulţumită de ceea ce se întâmplase în ultimele două zile şi că, spre vaga ei plăcere şi fericire, nu fusese dezamăgită din nou. ( Săraca este bețivă sau drogată de nu știe ce-i fericirea o.o ? Kay, las asta, dar când conturezi un personaj, nu-i dai însușiri prea neobișnuite, și dacă o faci, fă-o într-un mod surprinzător și incitant. Aici ai spus doar că tipa nu era fericită și alte bla-bla-bla-uri. Nu-i nimic prea interesant, doar că acum știu că tipa-i instabilă mintal, i think. )

- Atunci arăţi splendid ! îi aruncă un zâmbet sclipitor, privind-o atent în ochii, stând drept şi dezvelindu-şi dantura perfectă. ( Parcă și-ar dezveli dantura cu plapuma, de parcă dantura lui a stat sub cearșeaf... )
- Nu suport complimentele, spune sec, strâmbându-se în sinea ei când îi vede zâmbetul. Ce zici dacă am face cunoştiinţă înainte de alte discuţii...? ( ultimele puncte de suspensie nu au ce căuta acolo )
- Măcar eu am fost sincer şi ţi-am spus ce-ai vrut să auzi ! Marcus-David, domnişioară... ( Nu-mi place tipul ăsta și nu știu de ce :)) )
- Dearhart! Alice Dearhart, se prezintă la rândul ei pe un ton netru, lăsându-l să îi sărute mâna gentil. ( neutru + tipa asta trebuie dusă cred că la psiholog, ba ăi spune ceva și spune că nu-i plac complimentele, după își lasă mâna sărutată. Nu vezi ceva șubred la mijloc, sweety? )
- Jurnalista, aşa-i ? o întreabă, Alice aprobând printr-o mişcare simplă a capului.
- De ce toată lumea ştie cu ce mă ocup...? murmură, luându-şi sticla de vin şi mai i-a o gură.
- Toţi te cunosc, din cauza articolelor tale răutăcioase ! îi răspunde acest David-Marcus, zâmbiind finuţ şi la fel de cuceritor.
- Aha, aprobă renunţând la orice comentariu pentru că nu voia să distrugă o altă seară. ( Cam sinistră conversație dar îmi place, chiar dacă puteai să dezvolți mai mult )

„Articole răutăcioase” era puţin spus, poate dureroase şi crude suna mai bine. Le chinuia psihic pe bietele vedete de pretutindeni, avea uneori grijă uneori să nu lase o fărâmă de demnitate în ele. Nu fiindcă ar fi avut ceva contra lor, ci fiindcă asta îi cerea revista, slujba ei însemna torturarea actriţelor sau actorilor ce nu jucau bine. ( Un fragment cam prea dramatic pentru mine, nope? )

- Chiar aşa de afectată eşti ? se aşează enervantul -frumos -şi prea -direct- îi găsise deja un apelativ - lângă ea şi-o priveşte, iar Alice începe să legăne uşor sticla de vin. ( enervantul-frumosul-și-prea-directul, așa era corect dacă doreai să faci ceva ca lumea în privința lungului apelativ care pare ușor scârțâit )
- Nu sunt deloc afectată, cum spuneam mă simt chiar foarte bine, dar am obiceiul ăsta foarte deranjant de a face comentarii acide pe orice temă, îi răspunde pe acelaşi ton neutru.

Şi totuşi, de ce să fie „afectată”? Ei bine, dacă vă gândiţi la vreo despărţire sau dezamăgire în dragoste, nu e aşa. Şi nu, nu îi murise nimeni în familie. Se întâmplase doar ca o frumuşică şi nouă - şi tânără puştoaică - actriţă să răspundă unui articol de-al ei şi uite aşa, toată presa ajunsese pe capul lui Alice. Demisionase, nu reuşise să ajungă la vreo altă revistă şi până la urmă, după un an de la acest incident - din cauza căruia toţi ajunseseră să o cunoască drept „femeia fără pic de milă” - reuşise să-şi revină şi îşi reîncepuse obişnuita muncă la o altă revistă mondenă. Deci, probabil că şi domnul de faţă ştia povestea. ( poveste cam prea înduioșătoare - not - dar merge )

- Şi atunci de ce bei? aruncă brunetul o scurtă privire sticlei de vin, iar un surâs subtil se aşează pe chipul de porţelan al fetei.
- Pentru că îmi place. Dacă nu aş bea, aş face altceva, suma viciilor e constantă. Şi în plus, nu sunt alcoolică, pot să trăiesc foarte bine şi fără băutură!
- Da, dar când bei într-un moment de cumpănă, atunci lucrurile stau altfel, iar tu nu eşti sută la sută bine!

Avea dreptate. Da, Alice părea că trecuse peste tot. Da, Alice se bucura de toate, în felul ei. Da, Alice părea "fericită". Da, rănile brunetei încă nu se vindecaseră şi nu, nu o făcuse să ajungă aici doar un incident de genul, ci şi alte lucruri mai urâte ce ţineau tot de presă şi de familie, de altfel, îi agravseră rănile. Şi în acest moment, se vedeau clar, poate că de asta acest David-Marcus intrase în vorbă cu ea. ( DA, NUMAI REPETA o.o ... )

- Nu am fost niciodată sută la sută bine şi tot timpul am băut, mai mult sau mai puţin ! răspunde, având din nou acelaşi ton perfect neutru. ( Știi cât de tras de păr sună acest sună la sută? )
Tipul misterios tace, îşi aprinde o ţigară, iar Alice îl priveşte cu coada ochiului. Ce-i drept, o rodea curiozitatea, chiar se întreba de ce o băgase în seamă, tocmai pe ea...o străină totală lui !
- Pot să te întreb ce făceai aici? lasă sticla lângă ea şi nu-şi mută privirea spre altceva.
Ezită. Nu îi răspunde. Alice ridică din sprâncene, aşteptând răbdătoare.
- Am avut o întâlnire cu câţiva jurnalişti, îi răspunde apoi repede pe un ton ferm. Dar tu? Ce caută o femeie ca tine, singură în locul acesta?
- Linişte. Şi nu îmi este teamă să îmi petrec serile de una singură.
- Da, dar o femeie trebuia întotdeauna însoţită! suflă elegant fumul de ţigară şi Alice priveşte de această dată în altă parte, spre cer.
- Nu sunt de acord! Uneori, singurătatea e necesară şi benefică...
- Doar uneori, bine-zis! mai suflă încă o dată fumul, privind-o pe brunetă atent.
Alice urmăreşte, în tăcere, fumul cu privirea şi preferă să nu mai spună ceva. ( Tipa chiar are nevoie de un psiholog + de asta, dialogul pare tras de șale și nu știu de ce )

***

Trecuseră doar două luni de la întâlnirea cu David-Marcus şi de atunci, nu-l mai văzuse şi chiar îl uitase, probabil că fusese beată sau poate că nu-i dăduse destulă importanţă.
Cert e că acum, cu nervii la pământ, Alice îl înjura pe necunoscut de mama focului, fumând şi privind pierdută pe fereastra de la apartamentul ei din New York maşinile, lumea, totul.
- O să mă răzbun eu, cândva...şopteşte şi lasă firul de fum să i se strecoare printre buzele sângerii. ( Mnea, melodramatică tipa, ăsta-i un -, nu un + )
Se întoarce pe călcâie brusc, ţine ţigara între buze şi i-a revista aruncată pe podea, la doi paşi de ea. Cu litere mari, numele ei şi un titlu perfect să îi strice cariera: Alice Dearhart, criticul mult-iubit de întreagul Hollywood, îşi petrece seara alături de David-Marcus! ( Wtf, surprize, surprize )

Cine fusese de fapt acest domn misterios? Spionul puştoaicei. În seara aceea, şi de la băutură şi de la oboseală, o făcuse să scoată orice pe gură. Şi de fapt, nu fusese un oarecare „spion”, lucra la o revistă ce o putea distruge imediat pe brunetă şi chiar asta se întâmpla.
Pufneşte şi suflă fumul, căzând în scaun. Se uită iar pe fereastră şi soneria sună, Alice închide ochii, iar scrumul atinge lent podeaua din lemn de trandafir. ( Ai încheiat bine, pot spune xD. I like it xD. )

Ok, litere mâncate, puncte de suspensie puse aiurea de rare ori, unele propoziții trase de păr, greșeli de tastare din neatenție, dar în rest îmi place foarte mult. Aaa, și poate și personajul Alice care pare o alcoolică instabilă de dus la psihiatrul, părerea mea, poate distruge oleacă viziuna de bine asupra capitolului. Dacă o creeai și tu măcar cu câteva calități ar fi fost totul bine, dar serios, i-ai arătat numai defectele ._. Oricum, mai folosește uneori sinonimele și în rest va fi bine și mai unește paragrafele, lol, prea multe rânduri lăsate libere. Abia aștept capitolul următor. Bye, bye sweety pie =3.
[Imagine: Jun0xCa.png]

#5
Hello, recunosc eu sunt o mare fana a povestilor scrise de tine, deci nu aveam cum sa o ratez. Am citit ieri capitolul care mentionez ca a fost destul de scurt. Titlul joaca un rol important pentru cititori, iar tu l-ai ales foarte bine de aceea este un plus.
Imi place felul in care ai conturat actiunea, desi ne-ai ,,introdus,, destul de rapid si brusc in poveste ceea ce a facut ca totul sa para grabit, si aici ma refer la dinamica actiunii. Au fost unele propozitii scrise aiurea, care strica frumusetea, deci ma astept ca pe viitor totul sa arate mult mai bine. Ceea ce imi place la acesta poveste este ca desi peronajul principal nu e foarte bine conturat, mi se pare ca este usor atipic fata de celelate, iar prin acest fapt ai reusit oarecum sa oferi si originalitate. Imi place ca i-ai adus la lumina atat defectele pe care chiar as fi vrut sa pui mai mult accent, dar si calitatile. Despre Marcus as putea spune ca prin el ai reusit sa adaugi o doza de mister, adica, este direct deci perfet pentru a o face pe Allison sa apara intr-o lumina proasta. Mi-ar fi placut sa vad ceva mai multa descriere, mai ales ca fiind o poveste la persoana a III a ar necesita o atentie mult mai mare asupra detaliilor, dar nu intr-un mod excesiv. Replicile au fost ok, scurte si la obiecte cu toate asta dialogul nu a parut rigid. Cam atat ne vedem data viitoare. Bye, bye.

#6
Hellăăău! *hugs*. Iată-mă și pe mine aici, cu întârziere – mică, ce-i drept de data asta *hihi*. Cum am citit încă un Fic la care ai luat parte și tu, m-am gândit să trec și aici, să văd de ce ești în stare. Sunt sigură că tu poți să faci lucruri din ce în ce mai bune. Ok, să o luăm de la început.

„Parfum de artă trecătoare” ? Uhmmmm! Puteai să alegi un titlu mai drăguț decât acesta?! <3 Din punct de vedere stilistic exprima mult romantism, este un titlu deosebit, sper însă să fie și în concordanță cu textul – pentru că așa și trebuie; asta vom putea vede pe parcurs. Trecând de la titlu la conținut, uimirea mea crește tot mai mult. „Mereu îşi dorise să i-a parte la un concert susţinut la opera din Paris” Paris?! Oh, frumosul Paris! Cine nu și-ar dorii să meargă măcar o dată acolo ? Și cine nu și-ar dorii să fie în locul tinerei protagoniste? Mi-a plăcut începutul trist și personajul învăluit în mister. Cu toate astea, ai sărit așa de brusc de la acea frumoasă descriere care putea să fie mult, mult mai complexă și mai atrăgătoare pentru cititori – lucru care nu mi-a plăcut. Dealtfel, puteai să o conturezi mult mai bine pe Alice, care pare să fie o persoană admirabilă, însă are o fire instabilă – și când zic instabilă, nu mă refer la ceva rău; mai bine zis, mie chiar îmi place și o înțeleg să fie distrusă și să se simtă atât de tristă și singură. La urma urmei, era o tânără cu tot viitorul înainte, însă a fost compromisă și urează să fie iar. Probabil săraca este bulversata, cine știe de ce și-a ales meseria accea care îi pune latura mai-puțin-amabilă (ca să zic așa) în evidență. Sunt tare curioasă să aflu pe parcurs ce a determinat-o să-şi aleagă meseria asta! Trecând peste descriere, care am spus că putea fi mai pronunțată și peste narațiune care este la locul ei, ai încadrat acțiunea exact așa cum mă așteptam – perfect – am să trec la dialog. Îmi place enorm faptul că, prin dialog definești personalitatea tinerei – mai precis, de aici mi-am dat seama cât de instabilă era ea, pentru că aici spune că vroia să audă că e superbă, aici afirma că nu îi plac complimentele, iar apoi își dezvăluie numele fără pic de reținere, discutând despre felul în care se simțea la momentul de față. Probabil că și vinul ăla așa dulce era de vină, totuși cred că puteai să-i dai personajului puțin mai mult tact și rațiune. În principiu, pe asta se bazează personajele principale, ușor negative – tact. Nu mă așteptam să îi dezvălui personalitatea din primul capitol, nici n-ai avea cum, însă îți spun să ai în vedere asta pe viitor, și să profiți de dialog din plin! Dacă faci asta, și descrii în continuare ceea ce schițează personajul în timp ce se adresează, eviți că dialogul să devină sec, ceea ce devine în favoarea ta. Revenind la prezent – deși ai folosit toate timpurile pe acolo, lucru care nu mi-a plăcut deloc – mi-a părut tare rău să văd ca ticălosul ăla era de fapt un spion. Of, săraca Alice! Probabil chestia asta o să o descurajeze și mai tare. Însă, un lucru este cert: „- O să mă răzbun eu, cândva” demonstrează că tânără este o luptătoare – sau poate o fire ambițioasă, chiar orgolioasa, cine știe – lucru care mă ține în suspans pe mine, și probabil pe mulți dintre cititori. Sfatul meu este să nu neglijezi niciodată personalitatea personajelor, pentru că după părerea mea într-un Fic este o chestie de bază. În continuare, vreau să-ți spun că apreciez faptul că l-ai învăluit pe mister și pe acel tânăr domn. Ceva îmi spune că o să fie o aventură între ăștia doi – dar cine poate știi? Eu pot doar presupune. Tot ce pot spune e că ar fi interesant să mai apară în Fic. Cu tot cu asta, îmi place că te-ai oprit tocmai la momentul culminant, când cineva sună la ușă, iar imaginea de față: „scrumul atinge lent podeaua din lemn de trandafir” încheie cu grație capitolul. Chiar vreau să spun că m-a impresionat ideea de final, foarte interesantă – poate are legatura și cu faptul că ador trandafirii, și mai mult ca sigur datorită podelei se simțea o oarecare aroma de lemn și trandafir în cameră. - în orice caz, felicitari. :3

Acum, făcând un salt mai sus, unde am spus că sunt sigură că tu ești în stare de ceva din ce în ce mai bun, că mereu mă impresionezi prin ceea ce scrii – se pare că nu m-am înșelat. Cam asta ar fi tot, despre greşelile gramticale/de tastare s-au ocupat fetele :*. Sunt tare curioasă să văd următorul capitol, sper să ai în vedere ceea ce am comentat mai sus.

Kisses: *
[Imagine: dh4h3a.png]

~.~
„Nu poti cunoaste cu adevarat decat ceea ce renunti a stapani.”

#7
Bună ! :]
Mulţumesc pentru comentariile lăsate şi în mare parte, sunt de acord cu ce aţi menţionat. Anyway, am venit cu continuarea -puţin cam repede, dar scriu şi postez cât mă ţine inspiraţia ._." - care, zic eu, este puţin mai bună decât primul capitol.
Lectură plăcută!


De ce am trăit am să uit, cum uită ochiul spart, lumina. *


De obicei nu făcea plimbări nocturne. De obicei nu se trezea la ora două dupa-amiaza, fiindcă stătuse trează până târziu doar ca să termine un articol. Şi din nou, de obicei nu pleca cu Hanna, cunoscând felul veninos al roşcatei de-al fi şi de altfel, ştiind că erau certate. Dar totuşi, îi acceptase invitaţia când venise la uşa ei, cu un zâmbet sângeriu şi frumos.
Era linişte, ca şi cum totul îngheţase. Era întuneric şi era frig, cele două tinere hoinărind printr-un părculeţ ce se afla la câţiva paşi de cartierul lui Alice. Stelele se pierduseră în neant, lăsând ceaţa neagră, densă şi nesănătoasă să învăluie miezul de noapte.
- A trecut ceva vreme de când nu ne-am văzut, vocea spartă a Hannei sparge liniştea.
- Nu ţi s-ar fi părut mult dacă ţi-ar fi fost dor de mine, îi răspunde vocea catifelată şi profundă a lui Alice.
Era puţin amuzant, dacă stăteai să te gândeşti. Din cele mai bune prietene, ajunseseră din cauza unor cuvinte să se urască de moarte, iar Hanna făcea tot posibilul să-i distrugă viaţa brunetei. Şi o făcea cu mare grijă, de parcă ar fi călcat pe gheaţă spartă.
Deşi discuţia avea o notă de ironie şi insinuări acide, cele două erau perfect calme. Hanna îşi sprijinea trupul palid şi aparent fragil de trunchiul unui copac, privind-o pe bruneta ce stătea pe o bancă în faţa ei.
- Nici nu am spus că nu mi-a fost, la fel de mult cum ţi-a fost şi ţie dor, continuă roşcata, ochii verzi, vii prinzând o strălucire aparte. Până la urma, atâţia ani nu pot fi uitaţi prea uşor, mai ales când se încheie aşa de prost.
- Ar fi putut să se încheie altfel sau ar fi putut să nu se încheie.
- Chiar nu vrei să recunoşti că ai făcut o alegere greşită, pe care acum o repeţi? vocea Hannei capătă un ton autoritar. Greşelile există ca să înveţi din ele, nu ca să le repeţi ! Nu vreau să te văd distrugându-te singură, Alice. Ai o putere atât de mare asupra celorlalţi pe care refuzi să o foloseşti...
- Ai luat vreodată în calcul că de data asta, măcar de data asta, s-ar putea să te înşeli? vocea ei păstra acelaşi calm specific la care se adăuga o doză de răceală şi aciditate.
Hanna tace brusc, înghiţându-şi cuvintele. O priveşte pe Alice cum se ridică şi cum porneşte brusc spre ieşirea din parc, cu o sprânceană arcuită.
- Stai, Alice! Nu am venit să ne certăm din nou...o i-a roşcata la pas, dar merge lent, urmărind-o pe brunetă cu privirea.
Tânăra se opreşte, întorcându-se cu eleganţă spre Hanna. Parcul pustiu făcea, parcă, ca tensiunea dintre cele două să fie şi mai mare. Erau doar ele două într-un loc întunecat, unde lumina lunii, oricât de mult ar fi dorit, nu reuşea să ajungă. Şi deşi ceaţa începea să dispară, vântul începuse să bată nemilos, făcând copacii să tremure la atingerea lui.
- Nu mai spune ! Atunci ce vrei ?
Alice nu înaintează nici măcar cu un pas, privirea fiindu-i inexpresivă. Nu trăda nici măcar o fărâmă din ce simţea în acel moment.
- Liz vrea să-ţi facă un portret, în curând va avea un vernisaj şi are nevoie de un nud. Te vrea pe tine ca model , iar tu ştii cel mai bine câtă lume bună are să vină, câţi jurnalişti, câte vedete, câţi pictori...
- Să mă sune mâine, se întoarse brusc pe călcâie, lăsând-o pe roşcată în semiîntuneric.

Alice o i-a grăbită la pas, preferând să se afunde în abisul minţii până avea să ajungă acasă. Din când în când mai privea anumite persoane sau vitrine, dar fără să le acorde atenţie. Mergea repede şi totuşi, îi părea că mai avea mult până-şi va vedea blocul şi apartamentul. Tot ce se întâmplase cu Hanna , tot ce vorbiseră, toate lucrurile astea adunate îi dădeau o stare proastă şi un gust amar pe limbă. Din nou, roşcata-i stricase seara care ar fi putut fi perfectă. Bine, acum staţi să definim "seara perfectă de una singură" în ochii brunetei. Un film, o baie fierbinte, ceai de fructe de pădure şi apoi o carte bună. Şi gata fericirea ei.
Oftează lung , lăsându-şi capul uşor pe spate, cu buzele-i arcuite într-un zâmbet trist, melancolic. Viaţa ei părea atât de falsă...Atât de anostă şi superficială, când ea de fapt nu era aşa. De când cu misteriosul din Paris, totul se dăduse peste cap.
E adevărat că se trezea dimineaţa , îşi făcea duş, îşi bea cafeaua şi pleca la servici şi apoi, pe la şase sau chiar mai devreme, venea acasă. Fuma, lua cina, se apuca de citit, vorbea cu maică-sa la telefon, cu Yvonne, cu Liz şi uite aşa, se termina şi ziua asta. Mereu vedea aceleaşi chipuri, mereu aceleaşi zâmbete şi feţe obosite, nimic nou, nimic frumos...Se săturase.

Până la urmă, îşi observă blocul. Intră cu paşi repezi, îşi dă jos tocurile şi intră în lift, apăsând pe ultimul buton, în timp ce-şi rezema trupul plăpând de peretele ascensorului. Îşi trece o mână prin părul lung, apoi îl strânge într-o coc simplu, lăsând câteva şuviţe să-i cadă pe gât şi frunte.
- S-a terminat, murmură în şoaptă şi priveşte în sus, gândindu-se cum ar fi dacă s-ar întâmpla ceva oribil şi cablul ce ţinea liftul s-ar rupe, iar ea ar cădea în gol...Cine i-ar fi dus dorul? Cine i-ar fi vrut bani? Câţi ar fi venit la înmormântare? Ce întrebări stupide...
Începe să râdă, mai mult amuzată de propria persoană decât de altceva şi clatină din cap, ieşind din ascensor. Cu mişcări lente, deschide uşa de la apartamentul ei, după ce traversează holul în linişte şi intră, aprinzând lumina. Ce trist, ce urât...Nici măcar o pisică n-avea să o aştepte acasă. N-avea pe nimeni...

Lasă pantofii pe hol, se îndreaptă spre baie, dă drumul la apa caldă şi lasă cada să se umple, în timp ce se dezbrăca. Se opreşte în faţa oglinzii şi schiţează un zâmbet acru. Da, mai bine rămânea o scorpie fără prieteni adevăraţi decât o persoană dulce şi plină de idioţi care se dădeau drept cei mai buni prieteni ai ei. De fapt, dacă stătea să se gândească bine, în ambele cazuri, oamenii erau aceeaşi.
Ochii albaştrii, ca cei ai unei feline, străluceau vag şi deşi avea un chip palid, de porţelan, tot era frumoasă. Sau aşa credea ea. Se uită cu coada ochiului la cada plină, opreşte apa şi apoi, simte lichidul călduţ pe pielea rece. Îşi afundă trupul în apă, îşi rezemă capul de marginea căzii şi închide ochii, aşteptând...nimicul.


____

* Nichita Stănescu - Nod 13
[Imagine: tumblr_lvu3z0OC361qkx1cbo1_500_large.gif]
The Mad Hatter: Have I gone mad?Alice: I'm afraid so. You're entirely bonkers. But I'll tell you a secret. All the best people are.


#8
Heiiii! *hugs*. Iată că am revenit, așa cum ți-am promis să citesc și să-mi exprim părerea în legătură cu noul capitol al acestui Fic. În primul rând mă bucur că ai timp să te ocupi, și postezi așa repede. Îmi place nespus de mult să citesc, să văd ideile tale care mi se par minunate. În al doilea rând, sper să fie așa mereu și să capeți cât mai multă inspirație, pentru că sunt nerăbdătoare să văd cum evoluează, dar și cum se termia povestea ta. Ok, hai să trecem la conținut. Păi.. îmi place citatul pe care l-ai ales în deschiderea capitolului. Nichita Stănescu este unul dintre scriitorii mei preferați, datorită faptului că știe cum să îmbine cuvintele în așa fel încât să reiasă idei fabuloase. Sunt sigură că și ție îți place ca autor, fapt care mă bucura, însemnând că ne asemănăm în această privință. *hihi*. Începutul a tot ce ai scris mi s-a părut puțin vag. De la după-amiaza ai trecut destul de repejor la miezul nopții. Ai trecut destul de repede la acțiune și ai surprins un moment nu foarte interesant între cele două fete. Mi-a plăcut modul cum le-ai caracterizat atât din fapte cât și prin vorbe. Roșcata aia mi se pare a naibii rău. Sunt tare curioasă să aflu mai exact ce dispută era între cele două tinere și ce decide bruneta să facă. Descrierea a fost foarte foarte ok. Conturezi decorul cu atâta pasiune și atât interes. Este partea mea favorită. De data asta am observat că te-ai străduit și asupra dialogului, care a ieșit foarte captivant. Pot spune că totul pare să fie din ce în ce mai interesant și aștept cu nerăbdare partea următoare din povestea ta. Mi-ar plăcea să văd ceva mai multă acțiune și capitole ceva mai lungi, sau dacă nu să vii cât se poate de repede cu următorul capitol. Dacă se poate, te rog să mă anunți printr-un comentariu la profil, ok? Mult succes!: *
[Imagine: dh4h3a.png]

~.~
„Nu poti cunoaste cu adevarat decat ceea ce renunti a stapani.”



Subiecte de discuție similare...
Subiect: Autor Răspunsuri: Vizite: Ultimul răspuns
  Parfum de lavanda Erdna 5 5.855 20-08-2012, 12:55 PM
Ultimul răspuns: Erdna
  Ecouri înÅŸelătoare Katniss 13 5.212 15-02-2012, 07:05 PM
Ultimul răspuns: Grubbie
  Iubirea-i trecătoare Daria v2 9 4.912 21-12-2011, 12:38 AM
Ultimul răspuns: CyBeR
  Arta apropie, arta uneste. Ichigo. 6 4.876 27-04-2011, 06:29 PM
Ultimul răspuns: Icsdeee.
  Arta unui FREAK SasukeRockGirl7 1 3.137 27-04-2010, 12:18 AM
Ultimul răspuns: SasukeRockGirl7
  Arta este cu totul inutila [yaoi] Mystique92 12 8.509 17-11-2009, 03:26 PM
Ultimul răspuns: Mystique92
  Arta este o explozie -arta de a iubi- deidara-chan4ever 14 11.968 26-05-2009, 11:50 AM
Ultimul răspuns: Drama Queen
  Aventurile Echipei 7 si o iubire cu parfum de cires Flash 19 23.561 15-11-2008, 08:55 PM
Ultimul răspuns: Flash


Utilizatori care citesc acest subiect:
1 Vizitator(i)