Paleta de culori

[andreea claudia]

DA, merita sa continui acest fic pentru ca e extraordinar. felul in care scrii este aparte si te face sa vrei sa mai citesti; parca ar fi un rau care curge fara intrerupere si fara sa gaseasca piedici in drumul sau din cauza bolovanilor; povestea mi se pare foarte originala, pana acum nu am mai citit ceva de genul acesta.
DA, este ceva de capul acestui fic si te asigur ca ai sa gasesti in mine un cititor fidel, chiar daca nu am sa pot lasa un comentariu imediat dupa ce l-am citit,dar am sa fac tot ce pot.
abia astept urmatorul capitol!!

[Erdna]

Va multumesc mult pentru comentarii, fetelor, si am de gand (?) sa ma tin de fic. Sper sa va placa noul capitol. Aveam de gand sa-l postez maine, dar nu stiu daca voi avea timp, so o fac acum. Capitolul este corectat, dar nu stiu daca au 'disparut' toate greselile.
Lectura placuta.

Din perspectiva Adelindei

Capitolul VIII

Cuvinte soptite, fragile, mi-ai spus printre picaturi reci de ploaie... Ce bine ar fi fost daca le-as fi inteles din prima! Cat mi-as dori sa ma fi nascut om, dar sa te cunoscut pe tine, sa ne fi jucat prin parcurile pline de trandafiri cu tente ce albastru-violet, sau sa ne fi certat pentru jucariile noastre si apoi sa ne impacam si sa savuram o inghetata cu glazura de ciocolata. Da... Doar vise bete in lichior dulceag de visine ce nu se vor indeplini niciodata...

- Esti mostenitoarea familiei Di’Casia. Fie, uita-ti trecutul, originea, familia, totul, scapa de tot! spune, strangand usor esarfa galbuie din jurul gatului, deja exasperata de calmul meu. Dar nu poti scapa de sangele ce iti curge prin vene? Ce ar spune aceasta familie daca ar afla cine esti cu adevarat? Ce creatura dezastruoasa esti? Ar pleca speriati de langa tine, ramanand singura si, probabil, cazand intr-o depresie inconstienta, si amortita sentimental de gandul sinuciderii ai veni cu capul aplecat si mi-ai cere iertare pentru toate insultele spuse.
Purtam aceasta discutie de cel putin zece minute si ea repeta acelasi lucru a treia oara consecutiv. Imi las capul pe o parte, sprijinindu-l intr-o palma, cateva suvite brunete atingandu-mi obrajii. Arcuiesc usor buzele intr-un zambet silit, increzator, dar efemer, neputand rezista pentru mult timp. Imi musc buza inferioara si apoi imi trec limba pe suprafata ei, umezind-o usor, si indreptandu-mi privirea spre femeia din fata mea.
- Si... Ce crezi ca poti face pentru a ma lua de aici? Ma vei târî cu forta? No, n-o vei face in acest fel, ai pierde mult prea mult. Din aceasta cauza ai si venit singura, neinsotita. Si nici nu le vei spune despre ce sunt. Ai incalca legile, no? Oo, ce pacat, cand esti atat de aproape pentru a-ti realiza planurile totusi aceasta mica buruiana ce iti sta in fata nu ti le satisface. Dar, bineinteles, stiu prea mult si nu sunt sigura de faptul ca aceste buze vor sta inchise pentru mult timp.
Gesticulez cu mainile tot ceea ce ii spun si vocea mea degaja multa incredere de sine, chiar daca pe interior nu simt asa. Parca m-as afla intr-o savana africana, eu fiind o gazela si printre ierburile inalte, arse de soare, ma priveste cu o licarire ciudata un ghepard, gata sa sara pe mine. Sa incept sa fug? Nu, este mult prea aproape de mine, m-ar ajunge imediat si durerea ghearelor sale m-ar strapunge si mai tare. Sa stau locului si sa imi astept soarta, sperand ca va fi una blanda si rapida? Dar atunci ce as face cu orgoliul meu de persoana narcisista? Nu il pot arunca, ar insemna ca as renunta la filozofia mea, adica as putea spune ca as muri pe interior. Nu crezi, tu, cititorule, ce vezi lucrurile intamplandu-se si le poti anticipa de dinainte, faptul ca este atat de simplu?
- Daca asta este ceea ce crezi, nu voi mai insista deloc, si imi arunca un zambet scurt, nonsalant. Dar, daca doresti sa scapi definitiv de mine, ma poti prezenta familiei ce te gazduieste?
Cuvintele imi inunda urechile si ma fac sa imi deschid gura pentru a spune ceva. Dar nimic nu iese de acolo... Parca cineva ar fi rupt corzile vocale ce se afla in laringe si m-ar fi lasat acolo, muta. Inghit in sec si ma ridic de pe scaun, trecandu-mi de cateva ori mainile peste rochia dantelata floral din satin, ce imi ajunge pana la genunchii acoperiti de materialul subtire al ciorapilor maronii din matase.
Dau de doua ori din cap, de sus in jos, si ii fac semn doamnei sa ma urmeze. Intram in living si Anabella ne intampina cu o tava si un pahar cu ceai, pe care o pune pe masa din sticla. Doamna se apropie de obiectul sustinator si isi aseaza mainile deasupra ei, langa tava argintie. Priveste incaperea, iar eu stramb putin din nas, nestiind ce nu-mi convine.
- Leo este sus, ii poti duce acest ceai? Mi-a cerut sa ii fac, vocea Anabellei sparge linistea ce s-a creat.
Prind tava si urc in graba scarile, sperand in sufletul meu sa nu le las sa vorbeasca prea mult. O vad in stare sa ii spuna cine stie ce cuvinte, ce ar pune-o pe Anabella in dubii. Intru rapid in camera blondului, o racoarea lovindu-mi pielea. Scurtez incaperea cu privirea, peretii de un verzui deschis, mobila din lemn de trandafir, carti vechi, intinse pe cearşaful purpuriu al patului, si Leonard stand pe scaunul de la birou si privindu-ma. Ma apropii de el si pun tava pe suprafata negricioasa. Ce linieste inabusitoare pluteste in aer! Pot auzi atat de bine picaturile de apa ce se izbesc de fereatra.
Ma intorc pe calcaie si incerc sa ies din camera, dar vocea calda, ragusita, a blondului ma opreste, facandu-ma sa oftez scurt si sa imi aplec putin umerii in fata.
- In legatura cu se s-a intamplat mai devreme... Isi umezeste buzele si se intoace cu fata inapoi in cartea dinaintea sa, privind-o absent si neinteresat de continutul ei. Ce spui?
Doar atat imi poti da ca si raspuns? Doar doua cuvinte: ‚ce’ si ‚spui’? Acel moment in nuante de roz te-a lasat fara vorbe? Chiar ma surprinzi, Leonard! Trag aer in piept si imi intorc doar capul inspre el, schitand un mic zambet in coltul gurii.
- Da-mi o singura ora. Iti promit cu tot sufletul meu ca iti voi raspunde la toate intrebarile pe ca le-ai avea.
Ies din camera si cobor in goana scarile, impiedicand-ma o data. Cand ajung jos nu o pot vedea decat pe Anabella ce sta pe canapea si isi soarbe cafeaua. O privesc buimaca si o intreb unde este doamna ce tocmai era aici.
- A plecat. A spus ca daca vei avea nevoie de ea, pentru urmatoarele doua zile se afla in oras. Destul de draguta... Cine este?
- Doar o fosta vecina ce m-a ajutat odata.
Ma asez pe fotoliu si imi las capul pe suprafata moale a acestuia, inchizand ochii. Atat de mult amintiri imi anunda acum mintea si ma fac sa oftez. Cand dumneaei a pasit in casa era ca si cum ma aflam la marginea prapastiei si vantul batea atat de tare, incat m-ar fi impins in abis. Si acum am o ora in care sa ii spun lui Leonard ceea ce simt pentru el. Imi este un prieten atat de bun! Aproape ca un frate. O vorba de a sa imi strapunge mintea rapid si ma face sa zambesc larg. ‚Doar îs frate-tu, nu?’, asa imi spunea mereu cand ma ajuta. Si ce cuvinte ajutatoare erau. Ma faceau sa ii sar in brate si sa il sarut pe frunte, dupa daca sa ii ating usor obrajii. Oare de cand ti-a inceput aceasta simpatie pentru mine, Leonard? Capul imi aluneca usor pe perna de langa mine, iar eu ma ghemuiesc, cu genunchii la piept. Suvitele brunete imi ating obrajii, gadilindu-ma. Incerc sa-mi aduc aminte toate momentele petrecute cu Leonard si ce sentimente m-au inabusit atunci cand le-am avut. Si cate m-au facut sa fiu geloasa sau mandra pe celelalte fete ce il inconjurau!

***

Deschid usor usa, varandu-mi mai intai capul, incet, pentru a nu face zgomot. Il vad pe blond, ce sta cu chipul afundat in bratele-i incrucisate pe biroul negricios. Scot un zambet fragil si intru in incapere. Pasesc delicat pe varfuri, apropiindu-ma tot mai mult de el. Flutur de cateva din maini pentru a-mi pastra echilibrul, scotand un chicot estompat de palma de mi-a atins buzele. Un gand simplu, copilaresc, mi-a trecut pentru un singur moment prin minte, ca o sageata ce se indreapta spre tinta bine fixata. Mergeam urmand o singura linie a parchetului proaspat lustruit si parca ca as fi facut echilibristica in sala de gimnastica. Trag aer in piept si ma duc langa blond, punandu-i usor mana pe umar. Il strig pe nume si imi deschid considerabil gura, vrand sa spun ceva nestiut de nimeni. Nu imi raspundea Leonard. Sa se fi suparat pe mine? Din ce motiv? Stiu ca am intarziat un sfert de ora pentru ca am adormit pe acel fotoliu confortabil, dar chiar si asa, nu are motiv. Imi apropii buzele de obrazul sau si il sarut, lasand o usoara urma rozie de luciu de buze. Isi soptesc la ureche sa se trezeasca si ma ridic asupra lui pentru a-l putea privi.
Se misca incet si isi ridica casporul, trecandu-si de cateva ori mana peste fata acoperita de suvitele rebele. Se intoarce spre mine si cu irisii intredeschisi incearca sa ma observe, clipind repede si des de cateva ori.
- Esti bine? ii spun, dupa care imi inchid ochii si imi ating usor pleoapele cu varfurile degetelor inghetate de parca imi era rusine pentru ceea ce l-am intrebat. Si mai degraba, ce as fi putut sa ii spun? Tin la el, acest lucru nu il pot nega, dar acea simpla intrebare mi-a iesit din corzile vocale fara a putea fi analizata sau cel putin gandita.
Tanarul imi atinge mana ce se afla pe birou si ma trage mai in jos, facandu-ma sa ma aplec indeajuns de mult pentru a-si putea pune capul pe umarul meu. Respira greu, aerul cald atingandu-mi pielea. Imi musc buza inferioara si imi pun mana deasupra parului sau.
- Leonard, serios, esti bine? Nu vrei sa te consulte un doctor?
Da de cateva ori din cap de la stranga catre dreapta, sifonandu-mi materialul rochiei, si se ridica cu greu, sprijinindu-se de mine. Ii prind fata in palme si il fortez sa ma priveasca in ochi, ridicandu-mi spranceana stranga.
- Vei merge la spital, fii sigur de asta! Vrei sa o chem pe Amelia pentru a te convinge?
Scoate un chicot scurt si imi atinge mainile, coborandu-le. Se ridica imi picioare si imi arunca o privire pe furis, in timp ce face doi pasi, leganandu-se dintr-o parte intr-alta.
Cana din portelan loveste suprafata lemnoasa, spargandu-se cu un sunet surd si teancul de carti vechi se imprastie pe jos, foile subtiri si putin patate de cerneala ale acestora zboara de cateva ori prin camera. O greutate ma apasa, facandu-ma sa cad pe covorasul mic, purpuriu.
- Leonard?! vocea mea suna rupta dintr-o bucata de realitate si mainile imi tremura sustinand trupul baiatului de imi strange corpul cu bratele sale. Leo?! Ce tot...? Esti bine?
Tuseste de cateva ori si imi elibereaza talia. Mintea mea este alba, neputand lua nici o decizie rationala spre binele lui. Doar intrebari simple, pline de nervi si de nestiinta mi se invart prin interiorul capului.
- Hei, Ad... De ce ma doare pieptul atat de tare? De parca ceva mi-ar fi explodat acolo... spune cu o usoara nuanta de umor in cuvinte, dar parca as fi cerut ocrotire de la durerea ce il apasa.
Il asez jos pe unul dintre umeri si il sarut pe frunte, dupa care o iau in goana pe scari, lovind in drumul meu cateva vase din sticla ce cad jos si se sparg, taindu-mi pielea talpilor. Intru in bucatarie si cu o gafaiala in voce ii spun Anabellei ca trebuie sa il ducem pe Leonard la spital, dar neavand timp sa ii spun si de ce. Trece pe langa mine si creeaza un curent de aer ce imi risipeste cateva fire de par, cazandu-mi peste umerii dezgoliti. Cuvinte! Simplele cuvinte spuse de el ce au reusit sa ma tulbure atat de tare incat am ramas muta pentru un moment dat, nestiind cum sa actionez sau ce sa fac! Ce teribile erau! Cat de crude, vii si limpezi imi rasura de zeci de ori prin minte! Imi apas cu degetele pleoapele pentru a intemnita gandul straniu ce mi-a trecut prin minte si ma intorc pe calcaie, iesind din incapere si lasand aici doar perdeaua cenusie zvantata de vantul dinaintea ploii ce urmeaza sa curete astfaltul gri al stazii, lipstit de sentimente.

[andreea claudia]

nu-i corect! ai terminat capitolul in cel mai interesant moment ceea ce ma face sa il astept cu nerabdar pe urmatorul
acest capitol m-a facut sa-mi pun cateva intrebari si sa nu ma incred in vorbele bunicii de a nu mai insista, cred ca ceea ce a patit Leo este mana acelei femei si gandul straniu pe care Ad nu vrea sa-l creada este in legatura cu bunica ei. Ce intriga!! Oare ce se va mai intampla cu cei doi tineri? Ce secrete mai ascunde Adelinda?
actiunea a fost bine descrisa dupa parerea mea, iar descrierea la fel (mi-a placut ca fata nu s-a lasat in fata bunicii si nu a lasat sa se vada ca amenintarile ei au speriat-o)
greseli am vazut doua sau trei in introducere dar nu le-am dat prea multa importanta pentru ca eram prea curioasa ce se va intampla cu acel musafir nepoftit si neastepta

mult spor la urmatorul capitol si sa-l postezi cat mai repede

[Erdna]

Din perspectiva Adelindei

Capitolul IX

Obisnuiai, cand ne-am intalnit prima data, sa imi citesti povesti pentru a ma face sa ma opresc din plans. Stii, tu, acele basme cand printesa este pe moarte si printul vine si o saruta, sau se arunca dintr-un turn si cavalerul sau o prinde. Cat mi-as dori ca aceste visuri ale fetitelor sa devina adevarate! Sa te trezesti din acest somn al tau si sa traim fericiti pana la adanci batraneti...

Am patruns in incapere cu o usoara stare de nestiinta si ingrijorare. Un miros amar de medicamente imi inunda narile, facandu-ma sa stramb putin din nas. El chiar se simtea rau daca a facut o asemenea criza. Si ce a fost acel gand straniu, dar totusi concret la momentul respectiv, ce m-a facut sa-mi micsorez farama de speranta din interiorul inimii? Chiar m-a speriat, o data cu perdeaua cenusie, zvantata de vantul ce scotea sunete asemenea unor fantome.
O lumina imi loveste irisii si cu peretii de un alb-galbui imi induc starea de incruntatura, pe care o pun imediat in aplicare. Degetele reci imi acopera pielea fetei si pleoapele mi se inchid sub ele. Pot auzi respratia greoaie a tanarului ce sta intins pe suprafata patului. Dar ce slab se propaga! Oare daca mi-as pune putin mana deasupra fruntii sale sau daca l-as atinge putin, doar putin, s-ar opri? Ma apropii incet, pasind pe calcaie, de patul unde se afla el. Ma asez pe marginea acestuia, tragand cearsaful peste mana alba a blondului. Un alt motiv de ingrijorare deoarece; chiar daca nu pot spune ca este foarte bronzat, totusi pielea sa are o usoara nuanta maslinie. Doctorul a spus ca i-a fost administrata o substanta ce ii cauzeaza o senzatie de ardere in interiorul plamanilor si ca inca nu si-au dat seama care. Dar, cert este ca are nevoie de antidotul pe care ei nu il au. Si de unde pot face rost de el intr-un timp foarte scurt, deoarece starea lui se poate inrautati? De abia a fost stabilizat...
Imi impreunez degetele si sprijin barbia asupra lor. Musc buza inferioara si il privesc in continuare pe baiat. De ce nu te trezesti pur si simplu, spunandu-mi ca ai vrut doar imi testezi sentimentele mele pentru tine? Oh, si tocmai cand ne-am apropiat atat de tare. Daca ai sti cate lucruri as fi vrut sa-ti spun atunci cand am intrat in dormitorul tau. Dar nu am avut ocazia... De cand te simti rau? Din constatarile medicilor reiese ca acea substanta actioneaza pe un timp foarte scurt. Adica, ti-a fost administrata astazi, nu-i asa, Leonard? Si ce ai facut astazi? Ai stat cu mine tot timpul, iar pe tine nu te vad in stare sa bei acele chestii. Tot ceea ce am facut, ceva dubios, cine a facut-o, cate intrebari fara raspuns in acest moment! Si, pana la urma, nu ii sta omului in fire sa doreasca altuia raului? Nu toti, dar exista si persoane narcisiste, egoiste, de acest gen. Si cine ar fi facut-o? Are antidotul? Nu conteaza care este pretul, imi doresc ca el sa se faca bine!
Impreunez degetele la nivelul gatului si trag aer in piept.
- Inger, ingerasul meu,
Ce mi te-a dat Dumnezeu,
Totdeauna fi cu mine
Si ma-nvata sa fac bine.
Amin!
Si ce as putea face acum, in afara de aceasta mica rugacinuea, atat de cunoscuta multora? Nu ma consider o persoana credincioasa, ca atunci cand eram mica si influenta doamnei Katherine ma impingea spre credinta, dar acum cu greu se poate intampla, nefiind nimeni ce incearca asa ceva. La inceput era Leonard, dar acesta a renuntat cu timpul.
Imi subtiez buzele, cu speranta ca acele simple cuvinte au ajuns acolo unde trebuie, si ma aplec usor asupra tanarului din fata mea. Ii ating fruntea inghetata cu buzele mele purpurii, stand pentru cateva clipe asa. Cat de teama imi este sa ti se intample ceva grav! Cat de teama imi este sa te pierd! Si, mai ales, cat de teama imi este pentru viata mea, deoarece nu voi mai putea trai fara tine! Stiu, imi reneg toata filozofia mea cand le criticam pe acele domnisoare ce nu mai puteau de dragostea data, dar, acum, parca le inteleg putin. Sau poate putin mai mult, dar trebuie sa pastrez o limita a orgoliului meu, ce este destul de puternic.
Ma ridic brusc si im deschis larg gura, zeci de tipete vrand sa iasa. Imi apas palmele deasupra acesteia si incep sa tremur ca o creanga in bataia vantului rece de primavara. Oare este adevarat? Chiar ea sa fi fost? Daca are si antidotul m-ar putea manipula atat de repede! Nu pot permite asta, mai ales cand i-am aratat cat de mandra sunt! Mainile imi aluneca pe pat si imi ridic spranceana dreapta. Dar cu Leonard cum ramane? Nu il pot pierde! Anabella mi-a spus unde sta ea, deci ma pot duce sa o vad pentru a fi sigura. Ii prind mana blondului si mi-o duc la inima, strangand-o puternic si aplecandu-mi capul, cateva fire brunete atingandu-mi obrajii trandafirii. Doamne, te rog, doar de aceasta data fa ca totul sa fie bine! Aceasta este ceea ce imi doresc acum cel mai mult!

***

Apas clanta si patrund in incaperea imbacsita de parfum de roze. Usa se inchide cu un scartait ascutit, lasandu-ne pe amandoua singure. Dumneaei sta intinsa pe divan cu ceasca de cafea in mana, sorbind din cand in cand si privindu-ma peste rama maronie a ochelarilor. Incercand sa nu par atenta la ceea ce face privesc prin camera destul de atragatoare; peretii maslinii sunt acoperiti in colturi de cateva modele de frunze de stejar, covorul caramiziu are la capete franjuri lungi, impletite, tavan rosiatic-auriu. Pe o masa din lemn negricios pot observa o sticluta purpurie cu un fel de lichid in ea si cu inscriptia „Poison” pe hartia de pe suprafata ei. Ma intorc pe calcaie spre ea si imi ridic spranceana stanga ca semn de intrebare.
- Da, aici ai dreptate. Acolo se afla antidotul si eu am am fost cea care ti-a „otravit”, sa o spunem asa, prietenul. Doar nu crezi ca am intentia de a ma purta ca o bunicuta draguta ce coace prajiturele nepotilor ei, nu? Si ce credula ai fost, tu insati ai dus solutia! scoate un chicot scurt, dupa care soarbe inca o data din cafea. Nu spera sa ti-o dau pe gratis, vreau ceva in schimb!
Stiu, eu am dus-o odata cu ceaiul pregatit. Cand te-ai aplecat asupra mesei ai pus substanta, m-am gandit bine. Si chiar nu ma asteptam, cand am sosit aici, sa spuna direct, fara pic de ezitare in tonalitatea vocii, ca ea a fost faptasa. Credeam ca va trebuie sa incerc prin zeci de modalitati sa o fac sa recunoasca. Si inca mai vrea ceva, viata lui Leonard nu este importanta, se pare ca. Sau ea este atat de rece incat nu ii pasa de el? Si ce mi-ar putea cere? Stie si singura ca va avea probleme daca m-as intoarce „acasa”, deci nu mi-ar spune asta. S-atunci?
Imi trag un scaun langa masa si ma asez, dansa intelegand ca am degand sa ascult propunerea pe care mi-o face.
- Acel baiat trebuie sa fie cu adevarat important pentru tine daca ai venit pana aici, stiind ca se poate sa renunte la tine. Bine, sa spunem sa iti dau antidotul pe gratis, dar isi va pune intrebari, gen „De unde ai facut rost de el?” sau „Cine ti l-a dat?”, n-am dreptate? ma intreaba, dupa care bea toata cafeaua ce a mai ramas si pune ceasca pe masa din sticla. Va muri in trei zile de la administrarea otravii.
Imi inchid ochii si imi apas degetele reci asupra fruntii, masand usor tamplele. Totul se inrautateste cu fiecare cuvant ce il spune. De abia acum, cand nu pot da inapoi, imi dau seama cate influente noi actioneaza asupra mea, atingand o coarda a rabdarii nemaifolosita pana in acest moment. Va muri? Se pare ca nimic nu conteaza pentru ea, inafara de interesele proprii, egoiste.
- Si ce iti doresti sau vrei, incat sa il sacrifici? Bine, el este un caz special, dar chiar nu pretuiesti viata macar putin? Tot ce este important pentru tine este luxul in care locuiesti?
- Un om traieste si moare, pe cand un vampir este nemuritor. Oamenii se zbat in mocirla de zi cu zi pentru a iesi din ea, iar daca nu, se scufunda. Nu toti, dar majoritatea asa fac. Bineinteles, sunt sigura ca si tu intelegi acest lucru, deoarece ai vazut cu ochii tai, spune pe un ton dulceag, incercand sa imite cat mai mult vocea unei bunici iubitoare. Vreau sa te intorci si sa iti reiei pozitia pe care acum ar fi trebuit sa o ai si sa o stapanesti cat de cat.
Vantul scutura cateva flori din copaci, iar florile de liliac, cu ciorchinele lor instelat, se legana in aerul lanced. Parfumul dulce, subtil, patrunde in incapere, atingandu-mi obrajii trandafirii, ce fierb pe interior de ura si dispretul ce ma acapareaza. Doar nu crede ca am intentia sa fac asta, nu? Si eu care o consideram o persoana inteligenta, se pare ca m-am inselat. Dar nu este nicio problema, oricum refuz asa zisa ei „propunere”.
- Ai intentia de a-l lasa sa moara? In ultimele ore va avea dureri ingrozitoare, ar trebui sa mergi langa el. Daca esti de acord si iti dau sticluta, sa nu crezi ca vei scapa. Esti singura mostenitoare a familiei Di’Casia care are acest sange, fara alte amestecaturi. De aceea ai si acel semn din nastere de pe umar. Tu trebuie sa preiei locul bunicului tau, el fiind bolnav si nu se stie cat va mai trai. Nu pot lasa ca aceasta casa sa moara!
Stie si ceea ce gandesc? Sau este din cauza rasului ce m-a cuprins de unul singur, de parca ar fi fost o persoana vie? Si ce discutie mai purtam, parca ar fi de lemn, pe suprafata caruia sunt scrise cuvinte fata rost. Ar trebuie sa accept? Daca as face-o, atunci as fi inchisa ca intr-o cusca. Si cum ramane cu mama, ce si-a sacrificat propria-i viata pentru a ma scapa de acest blestem? Dar Leonard? El inca mai are o sansa de supravietuire... Daca il pot salva atunci este bine, nu? El a fost cel care m-a salvat pe mine dupa ce am ajuns in acea depresie cand am plecat de langa Havana. Si ce rau ma simteam atunci! Si acum imi amintesc povestile pe care mi le citea cand nu doream sa adorm...

- „In clipa urmatoare, rotind in aer bagheta ei magica, Zana ii duse in regatul printului spre nespusa bucurie a supusilor. Frumoasa si alesul ei au trait fericiti ani nenumarati si nimic nu le-a intunecat vreodata seninul vietii.”, sfarsit. Ti-a placut, Ad?
Baiatul inchide cartea, punand-o pe masa din lemn de cires de langa scaunul unde este asezat, si se intoarce spre mine, afisand un zambet larg pe buze. Asteapta un raspuns, acest lucru este sigur. Povestea a fost frumoasa, adevarat, dar parca si mai deosebita a fost interpretarea ce a insotit-o. Gesturile facute de mainile delicate, acoperite de materialul pijamalei albastre, si tonalitatea cu care spunea toate cuvintele au facut ca totul sa para rupt de realitate.
Imi intorc capul si, printre genele dese si pe jumatate adormita, scot un mic „Aha” mai acru decat limonada fara zahar, servita de Anabella odata din greseala, ce il face pe blond sa se bosumfleze. Se tranteste jos langa pat si isi sprijina capul pe marginea acestuia, eu lasandu-mi mana sa cada pe langa urechea sa.
- Chiar ca esti acra! Si Amelia crede asta! spune dupa ce isi strange genunchii la piept.
Si, inca nu ai observat asta, Leonard? Nu vreau sa am de-a face cu nimeni! Nu acum, cel putin.
- Stii deva, Ad? N-am intentia sa renunt. Te voi face sa iti placa cum interpretez eu, chiar daca ar trebui sa ma fac actor. Vei vedea...
Si isi intinde mana, prinzand-o pe a mea. Isi impreteste degetele cu alte mele si saruta usor pielea rece, dupa care isi incruciseaza bratele si isi varaste capul deasupra lor, continuand sa-mi stranga palma, pe care o duce langa obrazul sau. Il las sa stea asa, iar eu imi intorc capul pe cealalta parte, privind la liliacul din vaza de pe birou. Cateva dintr-ale sale flori instelate au cazut pe suprafata cearsafului cald, fiind si singurii martori la promisiunea facuta de tanar. Oare si-o va tine? Nu. Nimeni nu o face vreodata! Toti ma parasesc mereu! Nu te cred Leonard...
- Vei vedea, Ad, chiar iti va placea...
Spune mai mult adormit decat treaz, dupa care slabeste din stransoare, probabil culcandu-se.
Oare asa va fi? Ce frumos ar fi daca asa se va intampla, dar acestea sunt doar vise, nu?

Si-a tinut promisiunea... Cate critici a suportat din partea mea, niciodata nu eram multumita. Dar a stat, a inghitit in sec si a continuat. Si oare pentru ce? Pentru a-si tine cuvantul? Sau pentru mine? Din ultimele intamplari reiese ca aceasta ultima intrebare are un raspuns afirmativ... Acum sa-l ajut si eu?
Imi intind mana si prind sticluta purpurie, ducandu-mi-o in fata ochilor. „Poison”, titlul scris, face ca pe fata mea sa apara un mic zamber amar. Oare as pierde totul daca as accepta? Dar ce as face cu orgoliul meu? Este mult prea mare. Imi ridic capul si strang sticluta in palma.
- Da-mi o saptamana dupa ce isi revine pentru a-mi putea lua adio si s-a facut.
Doamna scoate un chicot de bucurie si se ridica de pe divan, apropiindu-se de fereastra si aproband din cap. Ridica mana in aer si o flutura de cateva ori de sus in jos, trimitandu-ma de aici. Deschid usa repede si ies din aceasta incapere imbacsita de mirosul subtil al liliacului. Acum, trebuie sa-mi las fiece particica din puzzle-ul numit „amintiri” si sa contruiesc altul? Dar, tu, Leonard, ce vei spune cand vei afla tot?

***

- Poftiti, domnule doctor! Nu intrebati de unde il am, doar dati-l! Este bun, va asigur eu! ii spun barbatului din fata mea, gafaind, acesta privindu-ma buimac. Il am de la un specialist cu care tocmai am discutat. Va puteti duce sa-l examinati, dar ii trebuie administrat astazi, ca de nu starea sa se agraveaza, iar atunci nu ar mai avea efect.
Aproba din cap si se ridica de pe scaun, iesind din cabinetul medical. Am intrat aici ca o nebuna scapata de la psihiatrul sau, dar macar stiu ca Leonard va fi bine.
Imi impreunez mainile la piept si strang materialul cu putere. O saptamana, huh? Atat de putin si atat de multe de spus! Dar macar sper sa fii in stare, tanarule actor, de a ma uita...

___________________________________________________________________________
Sfarsit rapid, fara pic de inteles, grabit, stiu, dar capitolul a fost scris intr-o stare de neinspiratie. Sper sa va placa si sa nu ma decapitati *puppy eyes*. Is acra, nu? *Muhahahahahahahahahahaha*

[luiza_alexandra]

Hei, ma bucur ca ai postat.
In capitolul asta, daca nu ma insel, s-a spus pentru prima data ca Adelina e vampir. Adica, aveam banuielile mele (plus partea in care ai anuntat cant te-ai apucat de poveste), dar acum este clar. Si la fel este si tot ce ai scris pana acum pentru ca lucrurile incep in sfarsit sa se lege.
Am vazut intr-un comentariu anterior ca iti e teama de a nu fi originala prin povestea ta, iar pana acum pare sa iti iese de minune, pentru ca nu cred sa mai fi citit ceva de genul. Sunt totusi unele lucruri care se repeta, cum ar fi santajul sau alegerea dificila, prezente si in altele, dar le-ai pus in poveste atat de bine incat nici nu conteaza. Oricum, cam asta e viata, deci uneori devin inevitabile.
Revenind la poveste, dialogul este putin, dar bun, mai ales pentru noi, cititorii, care incepem sa intelegem in sfarsit care e faza (eu, cel putin), iar descrierea, si ea e buna, insa, personal, consider ca uneori dai si unele amanunte inutile si obositoare, care te fac sa iti doresti sa treci peste. Ok, nu zic ca nu e bine, pentru ca nu ma pricep chiar atat de bine la asta, si nu zic nici ca faci lucrul asta in exces. Oricum, nu e ceva ata de grav.
Ai avut si unele greselute, dar putine si nu asa grave, deci, trec peste, la partea in care Leonard mi se pare din ce in ce mai sweet. Si sper ca nu o sa fi nevoita sa il scoti o perioada din poveste, pentru ca imi e tare drag. Sau macar in saptamana ce urmeaza sa.... profite, ca sa zic asa, din plin de timpul ramas.
Oricum ar fi, e alegera ta si ma astept sa fie buna, tinand cont de ce am citit pana acum, pari sa le ai cu ideile si imaginatia.
Ah, si sunt curioasa de o chestie, pentru care probabil ar trebui sa am rabdare sa aflu ce si cum, dar in afara faptului ca e palida si rece, tipa pare sa fie destul de normala, adica fara hranit cu sange si superputeri.
Cum am spus, banuiesc ca o sa aflu eu.
Spor la scris in continuare si multa imaginatie si inspiratie.

[Erdna]

Din perspectiva Adelindei

Capitolul X

Si, atunci, singura am ales sa-mi tai atele subtiri de care ma sprijineam si, cu ajutorul carora, tu, papusarule, ma controlai. Am cazut jos, pe o suprafata rece, ramanand acolo intepenita, cu mana intinsa in sus, spre o lumina vaga, indepartata, asteptandu-te sa vii si sa ma ierti, daca se poate...

O suta saizeci si cinci de ore ramase

Aproape de zece minute sta nemiscat, cu buzele intredeschise si cu o licarire stranie in irisi. Cele cateva cuvinte pe care tocmai le-am terminat de spus il influenteaza destul de mult, nevenindu-i sa creada ceea ce aude. In farfuria din mijlocul mesei se gaseste doar ciorchinele inlacrimat al strugurelui, iar in palma sa se afla o crenguta de liliac, pe care o poarta salant de sus in jos, de la dreapta catre stanga, obling, reluand aceasta miscare iar si iar. Inghite in sec, soarbe lichidul din paharul de cristal si apoi isi intoarce privirea spre mine.
- Deci, ca sa inteleg si eu, acea doamna care ne-a vizitat este medic profesionist si specialist in ale substantelor? spune, dupa care i-a o muscatura din cornul dulce cu gem de zmeura.
Oftez si ii iau farfuria din fata, dandu-i usor peste mana.
- Este medic profesionist si are un magazin in care se vand ierburi, asa ca trebuie sa stie despre ele. Ne-a vizitat atunci, iar eu am profitat de ocazie. Leonard, doctorul ti-a dat un regim pe care sa-l tii. Ai grija ce faci.
Mormaie ceva de genul „Parca ai fi maica-mea, numai ea face asa!”, si se lasa pe spate, pe pernele pufoase, punandu-si un brat pe dupa cap si cealalta palma pe obrazul meu, ce prinde imediat o culoare trandafirie. Imi da cele cateva suvite de par dupa ureche si mangaie usor pielea albicioasa, dar atat de lin parca ar atinge o statuie din portelan. Oare ce iti trece prin minte acum? Ca sunt aici pentru tine, sunt a ta, nimeni ma poate lua de langa tine si ca nu conteaza ce se intampla de acum incolo, doar sa continui sa stau aici? Cat mi-as dori sa ti se poate indeplini toate aceste vise!
Ma trage de mana, eu cazand langa el pe pat. Imi inconjoara talia cu ambele brate, afundandu-si chipul masliniu in parul meu si atingandu-mi pielea gatului cu cateva fire. Isi lipeste trupul de al meu, tragand ceasaful si peste mine, de parca ar vrea sa ma simta aproape. Stau aici, in aceasta incapere imbacsita de parfum de liliac si de medicamente amare, de aproape trei ore, el intrebandu-ma ce am facut in tot acel timp cat a zacut inconstient. Trei ore irosite pe vorbe goale, fara sens, dar spuse intr-o atmosfera in nuante de roz. Trei ore risipite, adica imi mai raman o suta saizeci si cinci. Nu cred ca mi-ar ajunge pentru a-i spune cate ganduri intortocheata imi trec prin minte si cate lucruri as vrea sa le fac impreuna cu el.
Imi trec mana prin parul sau, strangadang suvitele de par si adancind mai tare imbratisarea. Trebuie doar sa astept momentul potrivit, nu?

***

Optzeci si patru de ore ramase

Balerina se apleaca incet spre podea, asemenea unei crengi de salcie spre apa. Inca o data, si iar si iar, pana ce luminile se sting la unison, ramanand intr-un intuneric in care stralucesc doar cateva becuri de pe laterale.
Mana imi este prinsa intr-o stransoare si doi ochi stralucitori, pe care reusesc mereu sa-i gasesc in intuneric, necontand unde ma aflu, ii acapareaza pe ai mei.
- Esti bine? Te-am auzit oftand...
Ii zambesc si apoi ma intorc spre scena, umplandu-mi gura cu mai multa ciocolata. Ce aproape este de mine! In ultimele zile si-a petrecut timpul doar cu mine, aratandu-mi cat de mult ma iubeste, iar eu tot de atatea zile ezit. Si, de ce nu ii pot spune adevarul? Au existat cateva dati cand mi-am facut curaj, dar de fiecare data se intorcea spre mine si ma privea cu un zambet gingas, dulce pe buze, facandu-ma sa ma inmoi si sa-l iau in brate, fara a-i mai spune ceva. Oare, Doamne, cand va veni acel moment potrivit?

***

Treizeci si doua de ore ramase

Il trag incet dupa mine pana in gradina cu flori de liliac si trandafiri cu tente de albastru-violet. Pielea albicioasa a talpilor este udata de roua rece ce inca nu s-a risipit. Tanarul rupe o crenguta instelata cu flori de liliac si si-o duce in fata irisilor caprui, dupa care mi-o pune dupa ureche si ma saruta usor pe frunte.
- Chiar ti se potriveste aceasta floare, necontand faptul ca tie iti place atat de mult, spune, dupa care isi trece de cateva ori mana prin par, gest pe care orice fata l-ar aprecia, sau cel putin l-ar considera adorabil. Deci, de ce m-ai aduc aici?
Mai rupe o crenguta si incepe sa se joace cu ea, cateva picaturi de apa alunecandu-i pe pielea maslinie a mainii. Trag aer in piept si narile imi sunt invadate de mirosul crud al pamantului umed si de parfumul aproape alcoolic al florilor, a caror perfectiune este aproape hipnotizanta. Oare nu pot fi si oamenii la fel ca ele? Nu, Leonard obisnuia sa imi spuna ca un om fara egoism este incolor, cuvinte luate din nu stiu ce carte citita de el.
Imi ridic usor talpa si observ ca aceasta a prins o usoara nuanta verzuie. Imi trec mainile peste materialul rochiei dantelate si apoi il privesc pe blond. Acesta ma observa si isi intoarce doar capsorul spre mine, scotand un mic „im?”.
- Leonard, daca ar trebuie sa dai un raspuns subiectiv intrebarii pe care ti-o voi pune si, sa spunem, eu nu as fi aici, ai face-o? Sincer...
Sta pentru cateva momente si se gandeste, dupa care raspunde afirmativ, scotand un chicot scurt.
- Chiar ma iubesti?
Ma priveste buimac si liliacul ii cade din mana tremuranda, cateva flori rostogolindu-se pe jos. Buza inferioara incepe sa ii tremure si isi trece limba pe suprafata purpurie, aceasta capatand putin luciu.
Sper ca nu imi vei spune „Sigur ca da, nu pot trai fara tine!” si sa speri sa te cred. Vreau un raspuns mai bun, sa-mi spui ce sunt cu adevarat pentru tine. Nu vreau clisee ca „zeita mea”, nu sunt sincere, asta o stiu, ci cuvinte crude, lipsite de sentimente dulci, vii si limpezi.
- Tu... Ai putea trai fara sa te imbeti in fiecare dimineata cu parfumul acestui liliac alb ce iti creste la fereastra? spune, dupa care imi prinde mana si si-o duce la piept, eu putandu-i simti pulsul inimii, ce i se raspancesc in tot trupul. Asa cum tu nu poti fara el, nici eu nu pot trai fara tine. Tu esti floarea mea de liliac, ce reuseste sa-mi vindece inima, sa adune bucatile de puzzle ale acesteia, ce se pierd cateodata, si sa le puna la loc. Si cum crezi ca ma poti intreba daca te iubesc? Hă, chiar nu ma crezi? tipa la mine, strangadu-mi mana si fluturand-o de cateva ori, cateva lacrimi inundadu-i ochii.
Inainte sa-mi dau seama ma gasesc ridicata pe varfuri, sarutandu-i usor buzele, creanguta pusa de el in par cazand pe pamant. Ii prind fata cu palmele si termin sarutul privindu-l in ochi. Se uita la mine nedumerit, dar cu un mic zambet in coltul gurii.
- Iti multumesc, Leonard, pentru simplul fapt ca existi...
Si imi pun capul pe umarul sau, el prinzandu-ma intr-o imbratisare calda, ramanand aici pe iarba uda de la atata roua adunata pe timpul noptii racoroase...

***

Zece minute ramase

- Ad, pleci undeva? Ce-i cu bagajele?
Baiatul priveste buimac cele doua trollere. Duc cele doua greutati afara si ma asez pe scari, strangand la piept cele cateva foi de hartie scrise de mine.
- Ad, serios acum. Este o farsa sau ce? spune cu un gust acru de umor in voce, in timp ce vine spre mine.
Imi musc pe interior suprafata obrazului pentru a nu pufni intr-un plans ce m-ar face sa-i sar in brate si sa-i povestesc totul. Imi inchid ochii si incep sa-mi masez incet tamplele, dandu-mi suvitele de par pe dupa ureche.
- Leonard, orice ti-as spune, nu ma vei ura, nu-i asa?
Raspunde afirmativ cu o miscare a capului de sus in jos, dupa care se aseaza langa mine. Imi ridic incet capul dintre palme si privesc mica buburuza ce merge prin fata mea.
- Nu conteaza ce s-a intamplat, doar spune-mi, floarea mea de liliac.
Imi intorc brusc capul si il privesc. Este fericit, mult mai bucuros decat m-as fi asteptat. Si, acest lucru ma face si pe mine sa zambesc, sa fiu optimista. Stiu ca in sufletul sau sare in sus de bucurie pentru ca irisii ii sclipesc incontinuu.
- Imi pare rau daca va intrerup, dar, Adelinda, trebuie sa plecam. Iti amintesti? O saptamana, spune femeia ce sta in fata portii, uitandu-se intr-o oglinda micuta din palma sa.
Este deja aici? Nici macar nu am observat-o. Imi ridic mana si ma holbez la ceasul din sticla, ce arat ora opt fara doua minute.
- Mai am patru minute. Perioada de timp incepea fix cand el se trezea, asa ne-a fost intelegerea.
Il prind pe baiat de maneca albei camasi pe care o poarta, si-l trag dupa mine in casa, inchizand partial usa. Ii ridic mana spre mine si pun foile intr-insa, sarutandu-l pe obraz si apoi ducandu-mi buzele la urechea sa.
- Doar citeste-le si vei intelege totul. Nu le arunca si fii cat de optimist se poate. Stii, o floare de liliac nu poate trai fara apa atat de necesara ei, nu? ii soptesc, dupa care il imping in camera de langa noi, baricadand usa cu un scaun.
Se impinge tare in usa, strigandu-mi numele si sa-i deschid. Imi trec palmele de cateva ori peste fata pentru a sterge lacrimile ce au inceput sa curga si ies rapid din casa, in cateva secunde gasindu-ma in masina ce ar trebuie sa ma duca de aici, nu inainte de a-i spune bunicii ca vreau sa plecam odata.
Imi las capul pe spate si privesc in jur. Gura mi se deschide si buza inferioara incepe sa-mi tremure, de abia acum dandu-mi seama de ceea ce am facut. Am renuntat de buna voie la Leonard. L-am inchis in acea incapere rece, intunecoasa, fara macar a-i spune ceva drept „la revedere”. Si ar trebuie sa o fac? Nu, nu am intentia. I-am scris tot ceea ce trebuie sa stie. Toate sentimentele mele, cine sunt, ce s-a intamplat de am ajuns langa el, unde ma duc, si ca nu am idee de ceea ce voi face... Si ca vreau sa aiba doar putina rabdare, toate se vor rezolva de la sine, iar daca nu, eu voi deveni papusarul ce va controla totul de la spate. Il iubesc, acest lucru este cert si vreau sa fiu impreuna cu el. Nu ma intereseaza ca el este muritor, iar eu nemuritoare. Pana la urma, fiecare vampir are ceva special, ce ii apartine numai lui, asa mi-a spus tata o data, mai demult. In aceeasi categorie ma situez si eu.
Imi incolasec bratele in jurul taliei si imi aplec capul in fata, ridicandu-mi genunchii si afundandu-mi chipul in materialul rochiei. Doar putina rabdare, atat iti cer...

[luiza_alexandra]

Ce repede trece timpul, si Doamne, ce repede ai postat. Nu ca m-as plange. A, si multumesc frumos ca m-ai anuntat pentru ca eu, cum nu sunt obisnuita, am uitat sa te rog sa o faci x_x.
Imi pare rau ca timpul s-a scurs atat de repede si pe parcurs ce acest lucru se intampla, ma panicam din ce in ce mai tare pentru ca nu voiam sa se termine. Imi pare rau si de saracul Leo ca a trebuit sa fie... parasit, dar macar s-a intamplat sa fie dupa ce si-au spus sentimentele unul fata de altul. Si apropo de sentimente, frumoasa declaratie de dragoste. Trebuia el sa devina chiar si mai sweet decat era deja...
Apoi, mai e si saracuta Adelina, care indiferent de ce alegere ar fi facut, tot ar fi renuntat la Leonard intr-un fel. Sper sa se intalneasca si sunt mega curioasa de ce se va intampla in continuare.
Greselute, am vazut 2-3, dar sunt evident greseli de tastare, deci n-are rost sa ma apuc sa te corectez. Actiunea... hmm, poate ca e putin grabita. Si da, stiu ca pe undeva e intentionat grabita, dar sunt unele locuri in care parca mai mergea incetinit.
Pana aici, povestea e originala si sincer, habar nu am la ce sa ma astept. Adica am mai multe idei in cap, si ma bucur ca nu sunt eu autoarea pentru ca as fi avut o mare dilema, iar eu n-am timp de batut capul cu ele (am destule la ficul meu), sau cel putin asa se presupune, avand in vedere ca am bacul imediat.
Pana atunci, eu te astept cu alte capitole pentru ca m-ai facut tare curioasa, si iti urez din nou multa inspiratie pentru ca am vazut ca data trecuta s-a prins.
Desi verific destul de des ce mai e nou pe aici, nu m-ar deranja daca m-ai anunta in continuare, deci daca vrei si poti, te-as ruga sa o faci.

[Erdna]

Scris la persoana a treia

Capitolul XI

Fierbi de nervi in acest moment, nu-i asa, Leonard? Probabil sorbi din ceaiul de lamaie pe care-l ai langa tine. Am dreptate? Sunt sigura. O floare isi cunoaste apa pe care o bea, nu? Sau deja nu mai sunt floarea ta de liliac? Inainte sa tragi concluzii pripite pe care s-ar putea sa le regreti, trage aer in piept si bea tot acel ceai (daca ti-a mai ramas, bineinteles). Gata? Atunci este bine. Sa nu te opresti din citit din cauza nervilor, ci inghite in sec si indura.
Sunt un vampir. Nu iti vine sa crezi? Sau ma consideri nebuna? Numeste-ma cum doresti, dar acesta este adevarul.
Cand am fost mica am locuit in Austria, impreuna cu mama si tata, acesta din urma murind cand eu nu aveam mai mult de cinci ani. Nici acum nu am inteles din ce motiv, nefiindu-mi explicat amanuntit, ci doar minciuni spune fara pic de organizare. De la unii primeam ceva, altii negau, in acest fel creandu-se o confuzie totala. Inchid subiectul. Mama nu a cazut intr-o depresie, ci si-a dat seama ca nu-l va putea readuce inapoi cu plasete. Deci, m-a crescut cu toata dragostea si grija pe care mi-o putea da. Uneori considecam ca era prea protectoare si deveneam isterica, sfarsind pedepsita. Razi? Ar fi ceva de ras, sa stii. Daca m-ai vedea cum plecam bosumflata pe scari, taraindu-l pe Domnul Mormaila (nu te intereseaza cine-i asta, ai rade in hohote), ai putea face o opera de teatru din aceste intamplari. „Fata si ursuletul ei”, suna interesant? Stiu ca nu, dar nu m-am priceput niciodata la titluri. Poate vei gasi tu unul mai potrivit daca te vei apuca de acest proiect.
Toate bune si frumoase, nimic rau nu mi se intampla, ba chiar ma simteam ca si cum lumea mi-ar fi apartinut numai mie. Ironic, nu? Asa ai simtit si tu in ultimele zile, se vedea dupa cum zambeai.
Ne mutasem in Viena, nu departe de unde locuiam inainte. Imi amintesc vag ambele case, rezultand de aici ca nu ti le pot descrie, imi cer scuze pentru asta. Zilele treceau usor, n-aveam nici o grija pe cap, ci doar cream dintr-acestea. Intamplarea ce si-a pus amprenta pe soarta/destinul meu s-a petrecut intr-o seara de mai tarziu, cand mama a iesit impreuna cu mine la un picnic nocturn. In acea perioada erau infloriti si copaceii cu flori de liliac. Imi amintesc bine faptul ca am mancat extrem de mult si apoi am plecat la o mica plimbare. La o distanta fata de casa mama a fost taiata (parca) cu o sabie si eu am fost apoi lovita cu un bat (?) in zona cefei, cazand inconstienta la pamant. A fost cineva pus sa faca acest lucru, eu afland cine dupa mult timp.
Dupa, m-am trezit pe malul Mediteranei in grija unei matusi. Aceasta mi-a ascuns adevarul timp de un an, un an jumatate. Dat unor circumstante nefavorabile pentru ea a fost pusa sa-mi zica adevarul, ajungand in grija Anabellei. M-am intrebat de cateva ori ce legatura aveau cele doua, dar am lasat balta acest subiect.
La ultimul tau spectacol, „Fantoma de la opera”, matusa mea a venit sa ma vada pentru a-mi da o cutie, si se pare ca a fost urmarita (?), astfel bunica-mea gasindu-ma. Ea a fost cea care ti-a administrat acea substanta si mi-a oferit antidotul in schimbul a ceva, si anume ca vrea sa-mi reiau titlul de mostenitoare a unei mari familii. Nu intru in detalii, nu te-ar interesa oricum, mai mult te-ar afecta intr-un mod negativ.
Critica-ma in cate feluri vrei, dar trebuie sa stii intreaga poveste. Ce-ai fi vrut? Sa vin la tine si sa-ti spun: „Leonard, sunt acea bestie hidoasa ce se hraneste cu sangele oamenilor?”. Nu mi-ar fi fost greu, dar eu nu sunt asa. Mereu m-am temut de sange, acest lucru il stii prea bine, si niciodata nu am simtit nevoia de a „gusta” dintr-acesta.
Acum, probabil, cand citesti tu aceasta scrisoare eu am ajuns deja la destinatie. Tot felul de comisii, intalniri, decizii ce imi vor consuma nervii si toate cele ma vor intampina. „Vai, domnisoara, dar ce s-a intamplat?” sau „De ce nu mi-ati spus nimic? Poate v-as fi putut ajuta.”, deja imi imaginez aceste faze intamplandu-se. Chiar sunt curioasa sa vad ce scuza a nascocit pentru a estompa lipsa mea si interesul celorlalti din acel loc. Habar n-am cu exactitate ce mi se va intampla, trebuie sa astept si sa vad.
Mai am o ultima rugaminte pe care o consider importanta si ti-o scriu aici. Te rog sa ai rabdare, totul se rezolva de la sine cateodata. Nu ma defavoriza doar pentru ceea ce sunt. Bine, uraste-ma, nu ma deranjeaza. Nu ma mai iubi, este bine, chiar daca as fi trista. Dar da-mi sansa sa-ti explic totul in fata. Sa nu ma consideri o mincinoasa ce se joaca cu sentimentele oamenilor.
Si-acum iti scriu „La revedere...”, nu „Adio”, exista o diferenta intre cele doua. Da-ti singur seama care este.

Adelinda

Ps.: Ti-am lasat si scrisoarea pe care am primit-o o data cu acea cutie de la matusa-mea. Citeste-o, daca vrei. Ai intelege mai bine.

Il doare sufletul, tristetea ce l-a cuprins citind aceste randuri il macina pe interior. Fiinta lui iubita, floarea sa de liliac, nu a cunoscut-o niciodata in intregime. A vazut-o in multe ipostaze, vesela si trista, isterica si grijulie. Nimeni nu o cunoaste mai bine decat el, dar parca acum este nesigur pe ceea ce stie si ceea ce nu. Cele scrise pe bucata de hartie din mana sa parca ar fi o noutate, ceva captivant, dar care-l sperie. Cand erau mici au dormit in aceeasi camera, au calatorit in aceeasi masina, si au impartit aceeasi casa. Este speriat de ea? Nici el nu stie. Ar vrea sa se duca langa Ad a sa, sa-i sarute usor obrajii si fruntea, dupa care sa o priveasca cum doarme, mangaindu-i din cand in cand bratul chipul. Sentimentele sale pentru aceasta fata sunt puternice, nu poate nega, dar si teama ce il acapareaza incetut cu incetut este. Ar trebui s-o astepte? Dar el ar fi atins de bratele timpului, pe cand ea nu. Asa auzise: „vampirii sunt niste creaturi nemuritoare”, deci si ea este. Si ce euforie beata il cuprinsese inainte de plecarea acesteia! Exact cum scrie acolo. A petrecut mult timp cu el, ea il stie ca pe propria-i palma.
Sa o astepte? Si ce-ar putea sa-i spuna? Drumurile lor s-au rupt cand ea l-a inchis in acea camera rece. Nu, cand Ad a pasit pragul teatrului. Daca nu ar fi fortat-o sa vina, acum ar fi in continuare a lui? Oare i-ar fi spus vreodata cine este cu adevarat? Si daca da, ce ar fi facut in aceasta privinta? Prea multa intrebari i se invart acum prin cap.
Se ridica de pe fotoliu si merge pana in bucatarie, unde isi mai toarna un pahar plin cu ceai dulce-acrisor si il bea pe tot. Pune obiectul de cristal pe masa si apoi da drumul la apa sa curga, dandu-si cu cateva picaturi pe fata. A aflat prea multe deodata, se simte neajutorat. Nu stie ce sa faca, ce sa creada si pe cine. Inima sau teama ce il acapareaza? Fiece dintre ele ii spune ceva diferit.
Ofteaza si isi trece mana prin par. Are nevoie de o pauza in care sa se poata gandi. Trece prin hol si iese din casa, lasand in interiorul acesteia sentimentele cu parfum de liliac sa se scalde in ultimele raze rosiatice trimise de soare la apus. Oare sa creada?

_________________________________________________________________
Este scris la persoana a treia, dar am vrut sa incerc ceva nou. Sper ca mi-a iesit catusi de putin *smile*.
Este scurt, stiu si acest lucru, dar asta este.

[Erdna]

Din perspectiva Adelindei

Capitolul XII

- Domnisoara, mai doriti sa va ajut cu ceva? spune, aruncand cateva ocheade trolerelor de langa mine.
Imi ridic mana in aer si flutur de cateva ori, femeia facand o plecaciune politicoasa si iesind din incapere. Iau cheia de pe masa din sticla si o pun in broasca, invartind-o de doua ori si usa inchizandu-se imediat. Ma intorc pe calcaie si ma holbez la patul in care ar trebui sa dorm de-acum incolo. Trei randuri de cearsafuri din matase indiana – unul purpuriu, cel din mijloc alb si cel de de-asupra de un verde crud -, perne moi, pufoase, cu modele florale – lavanda -, sase in total, nepunand la numaratoare si cele trei de pe canapeaua cafenie din piele naturala. O biblioteca doar pentru mine, plina cu zeci de carti, si un perete facut doar din sticla, cu vedere la gradina de azalee. Zeci de cadouri puse intr-unul din colturi, langa trandafirul japonez. Ma incrunt putin si prin voalul alb, din satin, pot observa o usoara pata de culoare. Ma apropii si dau materialul la o parte, o rochie prinsa pe un umeras „deschizandu-si” incet bratele spre mine, materialul de un roz muselina luminos atingandu-mi obrazul. Rochia este drapată cu un manson, cu aplicatii delicate in jurul taliei si dantela chantilly pe marginile crapaturii ce porneste de la piciorul drept pana jos. Imi trec mana de cateva ori deasupra ei, materialul unduindu-se usor sub atingerile mele.
Pe una dintre pernele de pe pat se gaseste un bilet, pe care il iau si mi-l duc in fata ochilor.

Adelinda,

Trebuie sa te anunt ca vei lua parte la balul dat in cinstea reintoarecerii tale. Da, am anuntat deja lorzii cu o luna inainte de faptul ca exista sansa sa traiesti si incetut cu incetul am reusit sa fac acest mit adevarat si ei au insistat sa te aduc inapoi cu orice pret, acest lucru fiind exact ceea ce asteptam eu. Deci, spionand-o pe Havana (care a fost extrem de credula, chiar nu m-as fi asteptat) am dat de tine. Oh, si ce relatie aveai cu acel baiat. Era biletul meu spre succes. Am profitat putin, dar atunci nu as fi reusit sa fac nimic, nu?
Si acum, probabil, te intrebi de ce iti spun aceste lucruri atat de direct, riscand sa fiu descoperita de cineva. Simplu, pentru ca nimeni nu are autoritatea sa intre in acea camera, iar tu nu faci nimic nechibzuit. Ti-ai face mai multe probleme daca m-ai da de gol.
Ai grija sa nu faci ceva de ai putea regreta.

Cu drag, dulcea ta bunica.

Ps.: Va veni cineva care te va ajuta sa te aranjezi. Fii politicoasa.

Stramb din nas si mototolesc biletul, aruncandu-l pe pat. Ma trantesc in cearsafuri si le trag asupra mea, ghemuindu-ma. „Ai grija sa nu faci ceva de ai putea regreta.”, mi se pare ironica aceasta fraza. Pana la urma, nu bunica era otrava ce s-a scurs la radacini si a facut totul sa se vestejeasca? Ea m-a despartit de Leonard. Si oare, ce face acesta acum? Oare a citit scrisorile? Daca da, cum a reactionat? Va astepta sa-i vorbesc sau ma va sterge total din inima sa? Cate intrabari fara raspuns, atat de multe ma acapareaza si ma cuprind cu bratele lor, strangandu-ma puternic. Imi duc mainile la urechi pentru a mai estompa din sunetele tunetelor. Parca cerul ar avea o depresie, aruncand zeci de picuri reci pe ferestrele caselor. Pe cine ar trebui sa fie suparat? Pe mine, deoarece l-am facut pe Leonard sa sufere? Nu, nu sunt chiar atat de importanta. Un parfum acru de pamant umed imi inunda narile, facandu-ma sa ma duc langa fereatra deschisa. Flori de liliac! Sigur Havana s-a implicat, vrand sa-mi faca sederea cat mai placuta. Oare se simte vinovata? Nu a fost vina ei, doar neatentia si-a spus cuvantul in toata aceasta intamplare. Cioc. Cioc. Pun una dintre perne deasupra urechii descoperite. Parca acesta camera ar fi trebuit sa fie cea mai linistita.
Cioc-Cioc-Cioc
Inspir adanc, parca adulmecand cu brutalitate acest miros, si ma indrept spre usa, pentru a o deschide. Ar fi fost frumos sa pot sta pe acel pervaz cu fereastra deschisa si cu o carte puna pe genunchi, inca plouand afara, fara ca cineva sa ma deranjeze.
- Serios, cat iti ia sa ma observi? spune tanara din prag, dupa care intra in incapere, inca bolborosind cuvinte pe care nu le pot auzi. Tu este Adelinda, asa-i? Ma numesc Fanella, dar imi poti spune Fanaa, asa o fac toti ceilalti.
Isi da una din suvitele ondulate dupa ureche si isi ridica mana spre mine, afisand un zambet timid.
- Aha... La fel, incantata, spun, dandu-i mana in jos cu degetul aratatot.
Ar fi vrut sa comenteze ceva, dar s-a abtinut, indreptandu-se apoi spre rochia agatata pe cuier. Momentele in care ea se uita, mai exact, se holbeaza, la materialul roz, imi permit sa o vad mai bine. Are parul brunet, putin mai deschid ca al meu, si ii cade in valuri pe spatele drept. Se intoarce spre mine si prin genele bogat imbersugate ii pot observa irisii de un albastru-violet inchis, cam neobisnuiti pentru mine. Are nasul micut, direct proportional cu restul fetei, mult prea frumoase pentru a putea fi descrisa, cel putin de mine.
- Ar trebui sa incepem? Mie nu-mi va lua mult sa ma aranjez, dar mai intai sa rezolv cu tine.
Trage un scaun langa fereastra si ma cheama pentru a ma aseza pe el. Execut ordinele, cu un ciudat zambet pe buze, de parca mi-ar placea situatia in care ma aflu. Am zeci de oameni la degetul mic, toti fiind gata sa faca orice pentru a-mi satisface mofturile. Si ce noroc au ca nu sunt prea pretentioasa cu unele lucruri! Atentia imi este luata de micut inel cu diamant alb, abia observabil, de pe inelarul tinerei. Ma asez si-mi dau jos elasticul de par.
- Esti logodita? o intreb, parand usor nepasatoare la ceea ce i-am spus.
- Ah, nu, este un inel primit de ziua mea, spune, rosindu-se putin. Bine, de la un baiat, dar nu este logodnicul meu!
- Dar iti place de el, nu-i asa? chicotesc, intorcandu-mi capul spre ea, placandu-mi acest moment. Si nu ma intreba de unde stiu, se vede clar ca adori acel inel. Este singurul de pe acea mana, pe cand pe cealalta mai ai trei. Nu este asa cum spun eu?
- Poate doar putin... spune, ridicand din umeri, si facandu-mi semn sa ma intorc. Stiu cum ti-ar sta bine cu aceasta rochie, deci sa nu ma intrerupi, poate imi pierd „inspiratia”.
Isi trece mainile de cateva ori prin parul meu, apoi luand o perie incepe sa descalceasca suvitele brunete.
Se pare ca m-am inselat putin. Nu toti cei de aici sunt ca bunica mea, cautand doar luxul. Ea doreste doar sa fie fericita si sa se distreze, din cate se pare. Pare cam aeriana si ii place sa se distreze, dar stiu din proprie experienta ca nu poti judeca pe cineva doar dupa prima inspresie. Aceasta este cea ma importanta, inteles, dar nu totdeauna este si corecta.
Continui sa stau pe acest scaun, cu ea jucandu-se prin firele de par si cu zecile de perii ce le are la indemanda, tragand aer in piept, o data cu el venit si parfumul subtil de liliac.

***

Si ma mai privesc inca o data in oglinda. Fanaa mi-a spus de zeci de ori ca arat minunat, dar parca nu cred ceea ce-mi spune dansa. Nu ma simt bine in pielea mea, nu este pentru mine acest gen de imbracaminte. Eu prefer genul casual, lejer, nu rochiile complicate de seara, de al caror voal ma impiedic, si pantofii cu tot inalt, pe care cu greu pot merge. Imi dau una din suvite dupa ureche, intorcandu-ma pentru a-mi putea vedea cocul prins, cu cateva suvite de par lasate sa stea ondulat. Bretonul imi este lasat liber, cazand in partea dreapta si atingand putin irisii si genele lungi. Machiajul este aplicat usor peste pleoape, de un roz asemanator cu cel al rochiei, si colierul subtil, cu un medalion micut, in forma de fluture, se asorteaza cu pantofii cu toc cui, gen sandala, de un alb mai inchis, ca florile de cires primavara. Imi ridic mana si o trec de cateva ori pe suprafata oglinzii, lin, ca si cum aceasta ar fi petala unui trandafir in miez de vara, un boboc proaspat inflorit, inca înrourat intr-o dimineata racoroasa. Si inca o data, dintr-o parte intr-alta, de fiecare data un zambet subtil aparandu-mi pe buze. Sunt oare eu in acea oglinda? Parca nu mi-ar veni a crede... Niciodata nu m-am aranjat in acest fel, mai degraba nu am vrut. Nu mi-a placut, consideram ca as fi vulgara. Puneam extrem de mult palete de culori in desenele pe care le faceam in zilele racoroase de mai, stand la fereastra cu blocul de desen pe genunchi, dar nu pe fata mea.
- Arati minunat, Adelinda, tuturor le va placea. Te asigur!
Tanara din pragul usii se aporpie de mine si isi pune palmele pe umerii mei, apoi sprijinindu-si barbia pe una dintre ele. Rochia purtata de aceasta este de o nuanta deschisa de azur, dantelata, cu flori brodate in cascade, fara bretele, matasea cazandu-i in valuri pana jos, terminandu-se cu o floare galbuie, cat un pumn de bebelus. Afiseaza un zambet frumos, dar parca ochii sai ar avea o licarire plina de tristete. Ii pare rau? Nu ar avea motiv, pana la urma nu a fost vina ei. Dar chiar si asa, vinovatia cuprinde pe oricine are pic de constiinta, facandu-l sa se invinovateasca singur. Iar daca se confeseaza, parca se descarca sufleteste, acest sentiment greu luminandu-se si pierzandu-se in vecii amintirilor, de parca nu ar fi existat. S-ar simti mult mai bine daca ea ar face asa, dar ii stiu personalitatea, adica dansa va suporta totul, pana ce eu voi veni si ii voi spune ca totul este in regula. Si de cate ori m-a ajutat! Havana a fot mereu alaturi de mine, necontand de problemele pe care le avem. Nu ar trebui sa sa se simta asa, intr-un fel am fi chit.
- Deci... Cred ca mai bine am merge. Nu vrem sa lasam pe nimeni sa astepte, vei fi atractia serii!
Dau din cap, strangand in pumni materialul roz. Iesim in holul imbacsit de racoarea serii si ne indreptam spre o usa mare din lemn de stejar. O lumina imi izbeste ochii, facandu-ma sa orbesc pentru cateva clipe, si un miros de sampanie scumpa imi inunda narile, aproape ametindu-ma. Nu sunt sigura daca toti se uita la mine deoarece ma simt ca si cum cineva ar lua un penson si mi-ar picta pupilele, nu pot vedea nimic, ci doar pete de culori amestecate. Nu imi place aceasta senzatie, simt ca toti ma privesc, razand in sinea lor de mine.
- Oh, domnisoara, stiti cate sperante ne-am facut in acea perioada pentru dumneavoastra? Si cat ne-am mai rugat pentru ca dumneavoastra sa traiti.
- Ce ne bucuram ca sunteti bine si ca v-ati intors. Acum, va puteti lua locul de drept, iar noi toti va vom ajuta, va puteti baza pe umilii dumneavoastra slujitori!
Sensazia de halucinatie se mai domoleste, iar vederea imi revinte la normal. Zeci de zambete strambe, ca niste pumnale malaeziane, ma intampina. Imi este oare frica? Parca in interiorul meu s-ar gasi un cocktail de sentimente diverse ce este gata sa reverse. Degetele de la mana dreapta strang si mai tare matasea rochiei. Nu, este doar dispretul ce pluteste in fibra delicata a alcatuirii mele pentru toate amintirile ce imi acapareaza mintea, asemenea unei plase de pescuit ce prinde pestii.
Imi inchid pentru o clipa ochii si fata imi este travesata de un zambet satisfacut.
- Vreau sa va multumesc din suflet pentru grijile pe care vi le-ati facut, dar nu a fost nevoie. Dupa cum puteti observa, sunt in regula.
Toti isi reiau vechiile discutii cu interes. Se pare ca ai gresit, Havana, nu sunt chiar vedeta serii. Imi musc suprafata obrazului pentru a nu izbucni aici intr-un chicot rusinos, si ma uit prin jurul meu pentru a observa incaperea in care ma aflu. Coloane mari in peretele din stranga -decorate cu frunze in cascade-, intre ele gasindu-se iesiri spre gradina de orhidee. Peretii sunt de un simplu alb, cu cateva pete de galben, ce nu prea ies in evidenta. Aceasta cladire face parte din ansamblul de construiesc casa in care, se pare ca, voi locui de acum incolo. Sala acestui bal se afla in partea opusa dormitorului meu, acest lucru fiind o usurare deoarece nu voi auzi muzica simfonica de aici.
- Oh, domnisoara, daca ati sti cat de ingrijorat am fost, spune unul dintre barbatii ce statea la masa. Isi drege vocea si isi strange degetele in jurul bastonului de care se sprijina, pana ce capetele acestora devin albe in intregime. Atunci nu am apucat sa va spun si stiu ca este tarziu pentru acest lucru, trecand foarte multi ani in care, probabil, ati incercat sa vindecati rana, dar condolenate pentru Clair. Cat de rau mi-a parut atunci, dar nu am putut face nimic.
Isi ia un pahar cu vin din struguri albi, ca lumina unei dimineti de vara printre frunzele teiului inflorit, si soarbe de cateva ori. Incerc sa imi mentin pozitia dreapta a spatelui pe care mi-am facut-o, dar parca dupa ce mi-a spus as vrea doar sa ma duc in camera si sa adulmec parfumul liliacului, exact ca si un nebautor dupa doua pahare de sampanie scumpa, cand cere inca din acest lichid. Chiar nu stiu de ce, dar acest sentiment mi se introduce in mintisoara obosita de la atatea de ce-uri.
- Pana la urma, ce s-a intamplat in tot acesti ani cat ati fost plecata? ma intreaba iar domnul, cu un interes mult mai ridicat in privire fata de data trecuta.
Degetul aratator incepe sa-mi tremure, jucandu-se cu materialul rochiei de parca ar incerca sa caute in interiorul acestuia raspunsul ce nu vine. Bunica nu le-a explicat nimic? Ar fi trebuit, doar este in favoarea ei. Trag aer in piept, o data cu el intrand si mirosul imbacsit al alcoolului.
- Pai, sincera sa fiu, a... fost cam aşa –
Si, fara ca eu sa pot reactiona in vreun fel, un brat imi inconjoara talia, apropiindu-ma de trupul faptasului. Doua buze purpurii se apropie de urechea mea, respiratia calda gadilandu-mi pielea albicioasa.
- Aici erai, ma Adele, stii cat te-am cautat? Unde ai fost? Fanaa aproape ca a innebunit cautandu-te!
Ma intorc si ma desprind din bratele baiatului. Acesta ma prinde de mana si ma trage dupa dansul. Imi aplec usor capul intr-o parte, incercand sa-i vad fata. Parca mi-ar fi cunoscut intr-un fel. L-am mai vazut undeva... Parul blond ca miere, exact ca si al lui Leonard, cand mi-a mai trecut acest gand prin minte. Si vocea sa – melodioasa, placuta, si putin groasa -, unde am mai auzit-o? Imi musc buza inferioara cand ajungem langa o masa cu fructe exotice. Se intoarce spre mine, lasandu-ma sa-l vad. Buza incepe sa tremure si umerii mi se lasa putin in spate. Expir incet aerul si scot un sunet efemer, care dispate imediat si ii provoaca tanarului un chicot scurt si o placere inconfundabila. Pe fata mi se picteaza un zambet luminos si memoriile facute scrum de parfumul de liliac reapar incetul cu incetul. Acum stiu cine este. Cine ar fi crezut? Cand l-am intalnit mi s-a parut deosebit, mai ales zambetul sau, dar sa fie si el vampir?
- Hai, Adele a mea, ce tot ai? Spune-mi o data ce vrei ca sa nu mai fiu nevoit a sta aici pentru mult timp...
Tot corpul mi se opreste din tremurat. Nu stiu de ce, dar parca ma simt usurata pentru faptul ca el este aici. Cand l-am intalnit pentru prima data la teatru am fost fermecata de zambetul pe care mi l-a afisat. Chiar nu ma asteptam sa-l mai intalnesc vreodata. Am servit un ceai impreuna dupa spectacol, atat. Un gust dulce-acrisor imi inunda interiorul gurii, facandu-ma sa-mi amintesc gelozia ce l-a cuprins pe Leonard cand ne-a vazut la masa. Am ras in sinea mea atunci, parca bucurandu-ma de aceasta.
- Chiar ma bucur sa te vad, Lyrev. Mai mult decat ai crede! si ii schitez iar un zambet larg.
Isi da una dintre suvitele blonde ce ii cad ondulat pe frunte, se apleaca usor in fata si imi prinde mana intr-a sa, sarutand-o cu ale sale buze purpurii. Nu stiu de ce, dar simt ca trebuie sa aflu mai mult despre acest tanar. Chiar sunt curioasa, de ce doreste sa fie atat de apropiat de mine?

________________________________________________________________
Capitol scurt cu un sfarsit rapid si actiunea grabita, stiu. Dar am simtit nevoia sa scriu.

[Erdna]

Din perspectiva Adelindei

Capitolul XIII

Si, de ce oamenii pastreaza cu atata zadarnicie secretele? Nu sunt acestea cuvinte pe care le intemnitezi in mintisoara ta, odata cu parfumul halucinant al persoanei ce ti l-a spus? Dar, totodata, incerci sa descoperi adevarul acestuia, impins de curiozitate tinereasca a iluziei ce iti salasluieste in inima...

- Si, ce ai mai facut?
Zambeste si isi trece mana prin suvitele blonde, stralucitoare in lumina soarelui. Parul i-a crescut putin de la ultima noastra intalnire – care a fost si prima -, acest fapt nu il pot nega. Acum este mai asezat si varfurile catorva fire nu mai stau in sus, dandu-i un aer exotic. Flutura de cateva ori din genele feminin imbelsugate si ma lasa sa-i observ irisii de un albastru puternic. Isi umezeste putin buzele rozalii, casnoase, si apoi si le arcuieste intr-un zambet tineresc.
- Pai, destul de bine, nimic important nu s-a prea intamplat. Doar am aflat ca bunica-mea doreste sa ma readuca aici si vrea sa ma puna la condurece in locul bunicului. Nimic interesant, vezi? spun, dupa care afisez o fata adormita si dezinteresata de situatie. Si aveam de ce sa vreau sa dorm, toata noaptea am stat si am semnat diferite acte. Au trecut doua zile de la acel bal, dar parca ma simt mai obosit ca oricand.
Blondul scoate un chicot inabusit de aburul mancarii de vine spre noi. Isi ridica privirea spre mine, pastrandu-si in continuare zambetul amuzat pe buzele pline.
- Nu iti fa griji, vom petrece mult timp de-acum impreuna. Mi te vei confesa tu odata si-odata dupa ce iti voi castiga increderea.
Soarbe inca o data din ceai, in timp ce mie imi trec prin minte vorbele spuse de Leonard.

- Ai citit scrisoarea? Daca te face sa te simti mai bine, nu iti mai pun intrebari. Doar te voi astepta pe tine sa imi dai raspunsurile, daca vei avea incredere in mine. Daca nu, voi incerca sa ti-o castig pentru a mi te putea destainui.

Se aseamana la inteles. Leonard a reusit sa mi-o castige si, o data cu aceasta, a venit si trista veste ca va trebui sa plec. Nu stiu daca Lyrev va reusi sa o faca, dar nu imi doresc ca el sa treaca prin acelasi lucru. Sper ca voi reusi sa pastrez o limita a relatiei...

***

- Intra, draga mea. Nu iti fie teama, se aude o voce ragusita de dupa lemnul de stejar.
Imi inconjor degetele reci peste clanta si o apas, patrunzand incet in incapere, usor tematoare. Mi s-a spus doar ca bunicul doreste sa ma vada pentru a-mi ura un „bun venit” calduros, dar parca mintea mea tinde sa creada altceva. Ma apropii de patul cu baldachin si ma asez pe suprafata cearsafului verde. Trag aer in piept si imi ridic privirea din pamant, unde a stat pe tot parcursul drumului de la usa la pat. Il pot vedea pe barbatul ce sta cu spatele pe cele cateva perne. Este tanar, avand ca si infatisare pana in douazeci si doi de ani, dar fata ii este palida si cearcanele violete i se vad proeminet sub ochii albastri. I se poate observa cu usurinta durerea din interior.
- Stiu ca nu m-am putut intalni cu tine, dar in ultimele zile m-am simtit extrem de rau. Imi cer scuze pentru aceasta si iti urez bun venit... Isi drege vocea si isi umezeste buzele de un roz mai inchis, dar sters. Chiar daca – sunt sigur – nu prea te bucura aceasta „soarta” pe care o ai, nu?
Isi pune una dintre mainile albicioase peste a mea, eu putandu-i simti raceala dintr-insul. Degetele lungi, de pianist, ii tremura, exact ca si licarirea alba din irisii sai.
- Evelin a fost cea care a venit cu ideea? intreaba, eu aproband cu o usoara ezitare. Da, orice s-ar intampla, ea nu poate renunta la aceasta viata, chiar daca trebuie sa se prinda ca o lipitoare de persoane.
Ofteaza sacadat si isi da parul saten ce ii cadea pe fata dupa ureche. Incepe sa-mi spuna cum Evelin – bunica-mea - venea adesea si i se plangea ca el nu mai poate conduce aceasta familie deoarece nu mai detine „semnul” si ca trebuie gasit urmatorul „ales”. A accentuat grav unele cuvinte si, spre uimirea mea, abia acum incep sa se lege unele evenimente. Acestea au trecut pe langa mine fara ca eu sa-mi fi batut capul catusi de putin cu ele. Nu am observat nimic, chiar daca era atat de simplu. Tata obisnuia sa-mi spuna deseori cand eram mica sa ma feres de bunica si ca nu trebuie sa arat nimanui acest semn. El fusese primul ce tratase femn acest subiect, mama alegand sa nu intervina.
- Mie mi-a disparut odata ce te-ai nascut tu, si nu cand s-au nascut Enrique si Havana. Interesant, nu? Chiar daca, teoretit, tu imi esti nepoata si ei sunt copii mei, tu l-ai primit. Nu stiu cum functioneaza aceasta alegere, niciodata nu am inteles-o, nimeni nu a facut-o, dar a fost imprevizibil. Vrei sa stii ce este si mai ciudat? Faptul ca al tau este mai mare decat a fost al meu, al mamei mele, al bunicului meu, si tot asa. Iti dai seama, Adelinda, cate se intampla in jurul tau? Parca, nu stiu... Ai avea ceva special.
A gesticulat din maini incontinuu si o nota de umor si curiozitate i se citea din tonalitatea vocii. Este cu adevarat ciudat. Daca mereu s-a intamplat ca acest semn sa fie transmis de la parinte la copil, atunci de ce aceasta regula a fost rupta acum? Oare am eu ceva special? Nu are nici cea mai vaga logica. Bunicul isi drege vocea si apoi soarbe din ceaiul ce pe masa de langa el. Isi reia pozitia anterioara si ma priveste iarasi, pe fata mea citindu-se faptul ca nu stiam ce sa-i raspund. Zambeste si imi da una dintre suvitele ondulate dupa ureche, sarutandu-ma apasat pe frunte. Isi trece mainile de cateva ori peste obrajii mei si apoi imi prinde palmele intr-ale sale, oftand.
- Se pare ca te-am luat prea din plin si nu te-ai putut gandi la tot. Stiu, este ciudat, dar asa s-a intamplat si nu putem schimba nimic in acest moment, spune, dupa care ma priveste iarasi. Ce mult semeni cu Clair la infatisare! Ai unele trasaturi ale tatalui tau, dar parca ai luat mai mult de la dansa. Ai ochii lui, atat de limpezi si, daca ii privesti, ti se pare ca privesti doua lacrimi ale lunii intr-o noapte de primavara infrigurata, dar, oricat ai incerca, nu poti dezlega enigma ce ii inconjoara. Singura diferenta este ca ai sai erau de un albastru pal, iar ai tai sunt caprui inchisi spre negru. Ai tai parca ar fi mai calzi, dandu-mi senzatia ca ai pastra intr-insii cate o ramasita varatica de soare pentru cei care sunt inghetati pe dinauntru.
Am ramas fascinata de cat de bine reuseau sa ma halucineze vorbele sale. Stie sa vorbeasca si sa patrunda imediat la inima unei persoane, oricat de rece ar fi aceasta. Katherine statea cateodata seara si imi spunea despre el, dumneaei fiindu-i o fosta bucatareasa. Nimeni nu stie de ce, dintr-o data, s-a simtit tot mai rau si a fost nevoit sa stea in pat, nemaiputand actiona ca inainte. Parca tot corpul i-a slabit dintr-o anumita cauza nestiuta de nimeni, pastrata de el in secret ca o pasara inchisa intr-o colivie pe care o vizitezi singur noaptea. Evelin a incercat sa rezolve aceasta situatie machiind cu tot felul de minciuni. Bineinteles, nimic nu s-a schimbat.
Isi drege vocea ragusita si apoi ma priveste inca o data. Parca intr-un fel iar fi frica de ceva anume, ce il framanta de mult timp. Inca o data imi dau seama de faptul ca Evelin nu stie sa aprecieze ce are langa dansa. Daca ar fi stiut sa faca aceasta si ar fi intemnitat in strafundul inimii sale orgoliul intunecos, atunci poate ca el nu ar trece acum prin acestea.
- Nu m-ai chemat aici pentru a-mi spune toate astea, nu? Nu imi pari genul acesta, ci mereu trebuie sa ai un motiv anume, sparg linistea asternuta ca un val satinat peste noi cu un glas placut si melodios.
Isi ridica imediat privirea ce ii era in jos si un zambet plin ce curioazitate tinereasca ii apare pe chip. Buzele i se arcuiesc intr-un zambet larg si dragastos, dupa care imi prinde o mana intr-a sa, mangaind pielea albicioasa.
- Cum te intelegi cu Evelin? spune, ducandu-si mana la piept si strangand materialul alb.
- Destul de bine, pot spune. Este genul de relatie specifica ei: „daca faci cum trebuie, treci cu bine peste o noua zi”.
Da din cap aprobator si se ridica incet din pat, sustinandu-se de mine si de masa de langa noi. Isi taraste picioarele albe peste covorul purpuriu, indreptandu-se spre dulapul prins in perete. Il deschide cu cheia ce ii este prinsa intr-un colier la gat si scoate o cutie veche, adugand-o pe pat. Se tranteste pe suprafata acestuia, gafaind ingrozitor. Inspira si expira sacadat, dandu-mi cutia frumos decorata. Cateva pietre pretioase galbene si verzi-albastrui sunt cuprinse in invelisul acesteia printre liniile serpuitoare de un rosu-carmin lucios. Este frumoasa, nu pot nega. Se vede ca o pretuieste; in timpul discutiei isi ducea din cand in cand mana la piept si strangea acea cheie. Dar, oare, ce se afla in ea?
- Acum, nu stiu daca fac ceea ce este bine, dar, este nevoie ca tu sa stii pentru a-ti putea calcula miscarile foarte bine in viitor. Esti aici, nu mai poti scapa, rupe linistea si, totodata cu aceastea, ma face sa-mi ridic privirea de la acea cutie. Sunt consient ca iti voi cauza cateva probleme deoarece tu esti o fire curioasa si vei incerca sa afli ce s-a intamplat, dar, ca sa fiu sincer, Evelin nu este... cu adevarat bunica ta. Adica, vreau sa spun ca nu ea este mama lui Enrique.
Isi ridica privirea de la mana mea si pot observa ca irisii ii sclipesc a tristete, dar, totodata, a curioazitate. Era si ciudat... Nici tata, nici Havana nu seamana catusi de putin cu ea. Nu este o regula aceasta, dar macar o oricare mica asemanare intre ei. Trag aer in piept pentru a-mi inchide in mintisoarea mea gandurile contradictorii ce plutesc pe acolo si ridic de pe pat mana albicioasa a barbatului cu speranta ca acesta imi va raspune la intrebari la fel ca acum. Oare, ce s-a intamplat cu adevarat acum mult timp?

_______________________________________________________
Stiu ca-i scurt, dar sper sa va placa *smile*.