07-04-2011, 03:07 PM
Imi cer sincere scuze pentru ca nu am reusit sa postez mai repede, dar am ramas fara net` zilele care au trecut si in plus am incercat mai multe variante pentru capitolul III, in final ramanand cu acesta [ cam atat cu " Am o idee concreta in cap -.-" ].
Scuze si pentru greseli [ daca sunt], dar am scris cat de repede am putut pentru ca sunt cam ocupata ....
Sper sa va placa ^^ ... -__-
Sufeream în agonia unui amalgam de sentimente și regrete, iar imaginile jucăușe ce-mi săreau în ochi doar o secundă, timp insuficient pentru a le admira, mă amețeau. Aerul din încăpere era unul imposibil de respirat și a doua oară, iar zgomotul produs înafara ariei mele vizuale mă neliniștea. Eram în tren...
Viteza cu care se deplasa acesta era destul de ridicată, lucru care nu mă încânta. Vroiam să ajung acasă, dar nu menționasem niciodată faptul că doresc asta într-un timp record. Mi-ar face plăcere să aflu cine a interpretat greșit gândurile mele! Dar mă îndoiesc că cineva mă ascultă. E un continuu plan al destinului, ce seamănă izbitor de mult cu vehicolul terestru ce mă poartă spre " libertate ", probabil datorită vitezei mari cu care amândouă se deplasează.
Trecuseră deja câteva ore, încă nedefinite de mine, timp în care sfiala mă împiedica să fac vreun gest demn de atenție. Dintr-o oarecare coincidență, chiar când eram pregătită să cedez formalității, aflu bucuroasă că trenul ajunsese la destinația mea. Eram gata de revedere... Totuși, cu cine țin eu să mă revăd ? Ei nu mai sunt, deci m-am reîntors pentru mine !
Caut cu privirea un taxi imediat ce coborâsem din tren, pentru a mă deplasa mai departe, însă din păcate, după câteva încercări eșuate mă simt nevoită să apelez la un mijloc de transport în comun. Nu eram foarte încântată, dar am învățat să nu mă plâng. Mă urc în autobuz, așezându-mă pe cel mai apropiat scaun. Bagajul ce mă însoțise tot drumul era așezat în dreapta mea, iar faptul că aveam mâna pe mânerul său demonstra că era proprietatea mea.
Mă trezesc ușor din starea de amorțeală în care intrasem când zăream locuri cunoscute și cobor din autobuz când acesta oprește. Aștept răbdătoare să fiu depășită de vehicul, apoi cuprind cu privirea toată clădirea ce mi se înfățișa înainte. Rămân rece și nu mă îndur să schițez vre-un gest sau să devin acum expresivă. Eram rezervată, pentru ceva mai rău...
Înaintez, păstrându-mi starea de spirit. Întru pe ușile termopane cu senzor ce m-au detectat de la doi metri, iar albul ce îmi forțează ochii mă înconjura pretutindeni, creând o senzație specifică unui loc de refugiu. Nu mă las impresionată, ripostând. Pașii mă poartă spre cel mai apropiat birou, iar persoana din spatele său mă recunoaște fără vreo dificultate.
Îmi dă de înțeles răspunsul printr-un gest semnificativ și îmi înmânează pachetul cerut, peste care numele de " Marion Zimmer " domnea. Îi mulțumesc tot printr-un gest asemănător ei și îmi îndepărtez mâinile de birou. Cu gândul de a mă orienta spre salonul indicat și în prima fișă a dosarului, peste care am aruncat o mică privire, mă întorc, dar nu reușesc decât să fac un pas, fiind oprită de glasul aceleiași persoane.
Îmi reiau ideea și mă îndrept spre salonul respectivei. Urc un etaj folosind scările și bat la ușa salonului 304. Aud un glas răgușit și slab ce îmi lasă fiori prin corp. Era ea, cu vocea-i subțire, cemi spusese un " intră" șoptit, dar îndeajuns de vorbit încât să-l aud. Ating ușor mânerul ușii, lăsând totodată la o parte răceală din suflet. Întru încet, dar în încercarea mea de a nu o speria pe bolnavă reușesc să o fac să-și ațintească privirea confuză spre mine. Credeam în acel moment că voi cădea pe gresia incoloră, zarindu-i doar ochișorii încercănați, dar mă înșelasem. Doar în momentul în care o cuprind cu privirea complet, mă las doborâta de adevăratul sentiment de extaz. În cele din urmă îmi zâmbi doar cu buzele, dar în felul ei unic, astfel încât îi înțelegeam toată bucuria, strigându-mă la fel de șoptit ca de obicei...
O privesc blând cum corpul firav i se lasă greu pe patul prea mare pentru ea. Era o floare... Un boboc ce începe a se ofili, înainte de a înflori. Îmi arunc brusc privirea în pământ, iar lacrimile-mi coboară fără vreo ezitare în jos, udandu-mi pe alocuri noii pantofi. Mă apropii de patul micuței și mă așez, folosind mișcări lente.
O privesc lung în timp ce ea încerca să mă înduplece. Mâna mea îi mângâie creștetul capului, apoi cobor cu degetele, trecandumi-le prin firele părului ei lung și brunet, ce-i cădea în voie peste umeri. În fiecare moment alături de ea, mă simțeam în largul meu. Eram eu, fără să-mi pese de altceva.
Scuze si pentru greseli [ daca sunt], dar am scris cat de repede am putut pentru ca sunt cam ocupata ....
Sper sa va placa ^^ ... -__-
Capitolul III
Sufeream în agonia unui amalgam de sentimente și regrete, iar imaginile jucăușe ce-mi săreau în ochi doar o secundă, timp insuficient pentru a le admira, mă amețeau. Aerul din încăpere era unul imposibil de respirat și a doua oară, iar zgomotul produs înafara ariei mele vizuale mă neliniștea. Eram în tren...
Viteza cu care se deplasa acesta era destul de ridicată, lucru care nu mă încânta. Vroiam să ajung acasă, dar nu menționasem niciodată faptul că doresc asta într-un timp record. Mi-ar face plăcere să aflu cine a interpretat greșit gândurile mele! Dar mă îndoiesc că cineva mă ascultă. E un continuu plan al destinului, ce seamănă izbitor de mult cu vehicolul terestru ce mă poartă spre " libertate ", probabil datorită vitezei mari cu care amândouă se deplasează.
Trecuseră deja câteva ore, încă nedefinite de mine, timp în care sfiala mă împiedica să fac vreun gest demn de atenție. Dintr-o oarecare coincidență, chiar când eram pregătită să cedez formalității, aflu bucuroasă că trenul ajunsese la destinația mea. Eram gata de revedere... Totuși, cu cine țin eu să mă revăd ? Ei nu mai sunt, deci m-am reîntors pentru mine !
Caut cu privirea un taxi imediat ce coborâsem din tren, pentru a mă deplasa mai departe, însă din păcate, după câteva încercări eșuate mă simt nevoită să apelez la un mijloc de transport în comun. Nu eram foarte încântată, dar am învățat să nu mă plâng. Mă urc în autobuz, așezându-mă pe cel mai apropiat scaun. Bagajul ce mă însoțise tot drumul era așezat în dreapta mea, iar faptul că aveam mâna pe mânerul său demonstra că era proprietatea mea.
Mă trezesc ușor din starea de amorțeală în care intrasem când zăream locuri cunoscute și cobor din autobuz când acesta oprește. Aștept răbdătoare să fiu depășită de vehicul, apoi cuprind cu privirea toată clădirea ce mi se înfățișa înainte. Rămân rece și nu mă îndur să schițez vre-un gest sau să devin acum expresivă. Eram rezervată, pentru ceva mai rău...
Înaintez, păstrându-mi starea de spirit. Întru pe ușile termopane cu senzor ce m-au detectat de la doi metri, iar albul ce îmi forțează ochii mă înconjura pretutindeni, creând o senzație specifică unui loc de refugiu. Nu mă las impresionată, ripostând. Pașii mă poartă spre cel mai apropiat birou, iar persoana din spatele său mă recunoaște fără vreo dificultate.
- Bună ziua și bine v-am regăsit, domnișoară Saklad ! Cum a decurs călătoria ?
- Rapid ... Aș vrea dosarul cu toate actualitățile pacientei, ca de obicei.
- Rapid ... Aș vrea dosarul cu toate actualitățile pacientei, ca de obicei.
Îmi dă de înțeles răspunsul printr-un gest semnificativ și îmi înmânează pachetul cerut, peste care numele de " Marion Zimmer " domnea. Îi mulțumesc tot printr-un gest asemănător ei și îmi îndepărtez mâinile de birou. Cu gândul de a mă orienta spre salonul indicat și în prima fișă a dosarului, peste care am aruncat o mică privire, mă întorc, dar nu reușesc decât să fac un pas, fiind oprită de glasul aceleiași persoane.
- Domnișoară... Înainte să o vedeți, țin să vă anunț că Marion nu e într-o stare foarte stabilă. Memoria a mai lăsat-o în ultimele zile, iar comportamentul ei este...
- Violent ?
- Nu, dar vă sugerez să... "nu faceți mișcări bruște" !
- Doctorul se află la această oră în spital ?
- Cel mai probabil în biroul său. Vreți să dau un telefon ?
- Nu e nevoie. Îi voi face o surpriză. Mulțumesc...
- Violent ?
- Nu, dar vă sugerez să... "nu faceți mișcări bruște" !
- Doctorul se află la această oră în spital ?
- Cel mai probabil în biroul său. Vreți să dau un telefon ?
- Nu e nevoie. Îi voi face o surpriză. Mulțumesc...
Îmi reiau ideea și mă îndrept spre salonul respectivei. Urc un etaj folosind scările și bat la ușa salonului 304. Aud un glas răgușit și slab ce îmi lasă fiori prin corp. Era ea, cu vocea-i subțire, cemi spusese un " intră" șoptit, dar îndeajuns de vorbit încât să-l aud. Ating ușor mânerul ușii, lăsând totodată la o parte răceală din suflet. Întru încet, dar în încercarea mea de a nu o speria pe bolnavă reușesc să o fac să-și ațintească privirea confuză spre mine. Credeam în acel moment că voi cădea pe gresia incoloră, zarindu-i doar ochișorii încercănați, dar mă înșelasem. Doar în momentul în care o cuprind cu privirea complet, mă las doborâta de adevăratul sentiment de extaz. În cele din urmă îmi zâmbi doar cu buzele, dar în felul ei unic, astfel încât îi înțelegeam toată bucuria, strigându-mă la fel de șoptit ca de obicei...
- Meg...
- Sunt aici, Mary. M-am întors !
- Văd...
- Cum te simți ?
- Încerc, Meg... Dar simt mereu că inima mă lasă, iar pulsul îmi scade într-un ritm necontrolat. De ce nu pot să îl controlez ?
- Vei reuși, într-o zi. Nu uita că voi fi cu tine... Nu mai plec, niciodată !
- E o bucurie pentru mine. Dar... nu vreau să fiu o povară. Iartă-mi inima slabă, te implor !
- Sunt aici, Mary. M-am întors !
- Văd...
- Cum te simți ?
- Încerc, Meg... Dar simt mereu că inima mă lasă, iar pulsul îmi scade într-un ritm necontrolat. De ce nu pot să îl controlez ?
- Vei reuși, într-o zi. Nu uita că voi fi cu tine... Nu mai plec, niciodată !
- E o bucurie pentru mine. Dar... nu vreau să fiu o povară. Iartă-mi inima slabă, te implor !
O privesc blând cum corpul firav i se lasă greu pe patul prea mare pentru ea. Era o floare... Un boboc ce începe a se ofili, înainte de a înflori. Îmi arunc brusc privirea în pământ, iar lacrimile-mi coboară fără vreo ezitare în jos, udandu-mi pe alocuri noii pantofi. Mă apropii de patul micuței și mă așez, folosind mișcări lente.
- Nu am ce să-ți iert ! Tu ești a mea...
- Când voi crește... Îți jur ! Mă voi revanșa față de tine.
- ... Ai mai citit ?
- M-am oprit acum câteva ore la " Firmin".
- Sunt încântată să văd că te ții de programa școlară . Cum e ?
- Merge... Sam Savage scrie într-un mod cam plictisitor, acțiunea fiind una statică. Nu gasesc acțiunea pe care o caut eu, dar e o poveste interesantă. Apropo, întâmplările au loc în Boston.
- Serios ? Ce locuri sunt descrise ?
- Nimic cunoscut... Meg, vei rămâne cu mine peste noaptea aceasta ?
- Când voi crește... Îți jur ! Mă voi revanșa față de tine.
- ... Ai mai citit ?
- M-am oprit acum câteva ore la " Firmin".
- Sunt încântată să văd că te ții de programa școlară . Cum e ?
- Merge... Sam Savage scrie într-un mod cam plictisitor, acțiunea fiind una statică. Nu gasesc acțiunea pe care o caut eu, dar e o poveste interesantă. Apropo, întâmplările au loc în Boston.
- Serios ? Ce locuri sunt descrise ?
- Nimic cunoscut... Meg, vei rămâne cu mine peste noaptea aceasta ?
O privesc lung în timp ce ea încerca să mă înduplece. Mâna mea îi mângâie creștetul capului, apoi cobor cu degetele, trecandumi-le prin firele părului ei lung și brunet, ce-i cădea în voie peste umeri. În fiecare moment alături de ea, mă simțeam în largul meu. Eram eu, fără să-mi pese de altceva.
- ... Nu-ți pot refuza nimic, Marion.