P.S. - Vino înapoi.

[Julliette .]

Mersi de comentariu. Ăăă, locul în care eram nu prea conta. De fapt, pe cei doi (scriam din punctul de vedere al Annei şi al lui Serj) nu conta locul. Nu ştiu de ce am vrut să folosesc ghilimele, îmi plac ghilimele, treceam printr-o criză a ghilemlelor sau ceva în genul. Oricum, mersi încă o dată că ai citit ce am scris eu la doişpe noaptea.
Next xD

Cătă

Mi-am dus mâna prin părul auriu şi am oftat. Cât de mult trebuie să-ţi ia ca să-i spui unei fete că o placi? Pfff, doamne. Mă bucur că nu-s Serj.
„Cătă?! Cătă, trăieşti?!”
„Hmm? Da, sunt aici.”
Mi-am oprit privirea asupra brunetei care se uita la mine îngrijorată. De ce era şi ea aşa acum? De ce toţi trăiau într-o nostalgie când eu nu puteam? De ce eram mereu cel în urmă cu sentimentele?
La uşă s-au auzit trei bocănituri. Era Anne. I-am făcut semn Mariei să iasă prin spate. Ea înţelese şi dădu din cap. Se ridică şi îşi luă eşarfa pe spate. Ieşi pe uşa bucătăriei, lăsând în urma ei o dâră de parfum dulce. I l-am adulmecat încă o dată, îmi plăcea parfumul ei, şi m-am dus spre uşa din faţă, traversând un coridor rece, să-i deschid Annei.
„Mi-a spus!” şopti ea şi se prăbuşi pe pieptul meu.
I-am simţit sânii apăsându-mă şi am roşit. Serj simţea asta în fiecare zi... Eram gelos pe el din cauza asta.
„Şi?”
„Cum şi?!”
„Ce i-ai spus?!”
„Tu mă asculţi, Cătă?! M-a să... Sărutat!”
„Ei, şi? Nu ţi-a plăcut, sau ce?”
„Ba nuuu!” spuse ea repede dând din mâini. „Nu-i asta, mi-a plăcut... Numai că... Vlad şi Serj... Adică sunt atât de ... Diferiţi...”
„Păi nu ţi-a dat Vlad azi papucii?!”
Anne începu să plângă şi mai tare, strângându-mă în braţe mai puternic şi lipindu-se mai tare de mine. Fără să vreau, ca un instinct, o strâng şi eu mai tare în braţe. Lacrimile ei fierbinţi curgeau pe obrajii-i palizi, lipiţi de pieptul meu.
„Hai, gata, gata! Măcar îţi place de Serj?”
„Da...”
„Şi ce mai aştepţi?”
Anne se uită la mine de parcă tocmai am lovit-o cu un cuţit în inimă. Ce-i drept nu eram cel mai discret tip din lume. Oftez şi o sărut uşor pe frunte, era, până la urmă, verişoara mea. Tânăra cu părul de aur, la fel ca el meu, se dădu mai în spate şi îmi zâmbi larg.
„Eşti de treabă, moşule.”
„Sunt? Acum ai realizat, după şaişpe ani? Copchilo, mă dezamăgeşti. Te credeam mai ageră la anii tăi tineri.”
„Vezi, asta-i problema cu voi, moşii. Presupuneţi prea multe.”
„Mda, o fi şi ăsta un defect al meu.”
„Apropo”, spuse când dădu să iasă, „am văzut-o pe Maria plecând.”

Anne

Ca o nebună fugeam înapoi spre el. Făceam asta de multe ori înainte. Acum era cu totul diferit. Acum voiam să îl iau eu în braţe, nu el pe mine, acum voiam eu să fiu cea care îl face să zâmbească. Eu! Voiam să fiu ea cea care aducea curcubeul.
„Bună seara, doamnă!” spun cu glasul meu vesel şi senin, cum făceam mereu când veneam să îl chem pe Serj să mergem la şcoală.
Acum mi se părea ciudat cum mereu Serj îmi deschidea când simţeam că mor şi cum mama lui răspunea când totul era bine.
„Ana, scumpo, unde e Sergiu?”
Ochii mi s-au micşorat brusc. Nu era acasă?! Unde putea fi?!
„M-a rugat să vă spun că în seara asta doarme la Cătă!”
Părul de culoarea bronzului care se revărsa până la şoldurile femeii era acu prins într-o coadă, făcându-i faţa mamei lui Serj mult mai ascuţită decât era. Uram când îşi prindea păru aşa, o îmbătrânea.
Ochii identici cu cei ai lui mă fixară. Avea acea privire pe care o avea şi mama când ştia că mint. Dar, spre deosebire de ea, doamna Oglage nu încercă să afle adevărul. Dădu din cap şi îmi zâmbi pal.
„Spune-i că mâine pe la prânz vine Loredana să ne vadă. Să fie acasă măcar să salute, bine?”
Am dădut din cap, închizând ochii. Femeia se aplecă puţin şi îmi dădu bretonul de pe frunte, apoi mă sărută acolo.
„De ce doarme la Cătălin?”
„Ah... Păi, ăăă... Are examen, Cătă adică, şi îl ajută să înveţe!”
Dădu din cap şi zâmbi din nou. M-am întors pe călcâie şi am pornit spre scări. Când am auzit că uşa de închide m-am oprit, ascultând în liniştea de mormânt a scării. Am auzit-o pe femeie cum plânge cu suspine rezemată de uşa din lemn. Am simţit cum lacrimile mi se adună în colţul ochilor dar le şterg repede, nevrând să uit de fericirea ce mă poseda.
Vântul a început să bată şi mai tare, iar în scurt timp ploaia mă lovea în faţă.
„Unde eşti, Serj?” m-am întrebat.