P.S. - Vino înapoi.

[Julliette .]

I

Sfârşitul nu este decât un nou început. Începutul nu este decât ceea ce urmează după sfârşit.

Anne

Am deschis ochii către el, simţind cum lacrimile îi inundă, vrând să dea din nou viaţă buzelor uscate. Dar nu voi mai plânge, nu. N-o s-o mai fac. Sunt puternică acum, iar el, el este mic pe lângă mine. Dar cu toate astea ochii lui de onix m-au privit blând încă o dată, dându-mi siguranţă.
„Eşti doar o umbră a Annei pe care o ştiu.” a murmurat luându-mă de mijloc.
„Sunt doar o umbră a Annei pe care o vei ştii.” îi răspund ţinându-mă strâns de pieptul lui puternic.
De câte ori nu mi-am ascuns capul acolo, aşteptând ca ploaia lacrimilor mele să se oprească, să nu mai cadă atât de necruţător peste obrajii brodaţi cu aţă de sânge.
„De ce plângi?” mă întrebă atât de îngrijorat încât mă făcu să schiţez acel zâmbet istovit şi lovit, ştergându-mi lacrimile.
Dar nu a fost suficient acel zâmbet pentru el. Mă ridică uşor înspre el, mă strânse bine şi îmi atinse buzele muşcate până la sânge cu ale lui. Gustul său dulce îmi inundă gura atât de brusc încât am început să plâng şi mai tare. Erau atât de multe surprize într-o seară încât nici nu mai puteam conştientiza ce e vis şi ce nu. Păreau secole de când m-a sunat azi de dimineanţă să-mi ceară tema la chimie şi până acum, când îmi spusese că mă iubeşte. Era neîndemânatic în comparaţie cu Vlad, dar mult mai dulce şi mai atent. Acum, după zece ani de când ne ştim realizez că toate acele seri împreună, toate acele discuţii numai despre mine... Toate acelea te făceau să te simţi mai aproape de mine, să mă cunoşti mai bine decât mine.
„N-Nu plâng... Sunt surprinsă, atâta tot...”
Răspunsul meu era atât de sec încât mi se părea nepotrivit în această lumea a lui fericită. Mi se părea că aduc ploaia o dată cu mine. Şi acolo, unde totul era fericit, nu mai era decât urma unei veselii false.
„Of, Doamne! Nu mai plânge că mă faci şi pe mine să plâng...”
Ochii mei s-au închis, ştiind că mâna lui a veni spre mine. Aşa şi a fost. Degetele lui mi-au şters lacrimile de la ambii ochi, ajutându-mă să-mi revin.
„Serj?”
„Da?”
„Mai bine nu-mi spuneai. Acum...”
Apoi paşii mei sau început să răsune în noaptea goală cu o viteză pătrunzătoare. Fugeam.

Serj

Fugea. Totul pentru mine s-a sfârşit cu acea fugă de mine. Am jurat acolo şi atunci că o voi urî din toată ura mea. Dar vorbeam prostii, căci am iertat-o cum am văzut lacrimile de pe pavajul gri. Plângea pentru mine, pentru ea, pentru noi.
Trăiam prin ochii ei căprui, prin mâinile ei îndemânatice şi prin zâmbetul buzelor ei. Mâna mea cutreieră şi acum amintirea spatelui ei cald, iar buzele caută şi acum un gust la fel de dulce ca al ei.
„Da?” răspund când telefonul îmi sună încet din buzunarul blugilor.
„Ei, dragă, cum a fost? Sunteţi deja logodiţi? Când e nunta?”
Glasul lui Cătă mă făcu să înjur încă o dată secunda în care i-am spus că o iubesc. De ce, în toată nebunia dragostei mele, am spus-o? Oi fi uitat cu totul de factorul Vlad? Să fi fost nebunia dragostei când am văzut-o plângând singură aici, în acest loc pustiit de vreme?
„Taci, tâmpitule, şi nu vorbi ce nu ştii.”
Cătă mi-a ascultat tăcut povestea, apoi a îngânat. Tăcerea lui mă consola într-un fel. Numai într-un fel, căci eu plângeam acum în sinea mea, având doar mândria ca acoperiş al ploii mele interioare.
„Frate, mai zi-mi o dată, chiar ai sărutat-o?”
Am oftat, şi i-am spus un „da” răstit, fără voie. Cătă nu mi-a închis, nu mi-a spus nimic. Ştia că eram de-a dreptul crispat.
„Mamă! Tre să fi fost incedibil de oribil de-ai făcut-o pe Anne să plece!”
Ochii mi s-au micşorat. Cătă a tăcut, dând din cap. Ştiam că dă din cap. Mereu făcea aşa când ştia că eram iritat.
„Lasă, frate, mai sunt şi altele.”
„Nu vreau altele, măi. O vreau pe ea.”
„Atunci de ce mai eşti aici? Pleacă după ea!”
„Şi dacă nu vrea să mă mai vadă?”
„E o proastă.”
„Yeah, even you don't believe that.”
Îmi închise în nas.
Dar ştia că asta mă va face să am şi mai multă încredere în mine, să fug după ea, să o prind de umăr şi să-mi cer scuze. Pentru încă o zi, eu, Serj, voi îndura dragostea fără ea. Era un jurământ fals, nu credeam în el. Nu voi crede niciodată.
M-am întors pe călcâie şi am început să fug nebuneşte după ea. Vroiam să o prind din urmă.
„Te iubesc!”

[Leontina]

Buna ^^
M-a atras titlul deci m-am gandit sa trec si eu pe aici sa vad despre ce e vorba. Si cum nu era mult de citit si am reusit sa termin am zis sa las si un comentariu.
In primul rand vreau sa-ti spun ca imi place fraza aceea pe care ai pus-o dupa numarul capitolului, desi parca e cam mica. Nici nu am obsevat-o din prima. Nu mai pune scris atat de mic ca e mai greu de citit.
Asa, apoi trebuie sa-ti spun ca acest prim capitol m-a cam lasat in ceata. Nu am inteles mai deloc ce s-a intamplat. Ai fi putut sa fii mai clara, nu stiu, sa povestesti ce s-a intamplat. Nu am inteles, de exemplu, daca cei doi erau in liceu/scoala sau erau adulti. Nici nu i-ai descris pe cei doi, fizic vorbind, dar asta se poate face si in capitolele viitoare, nu e chiar asa grav.
O alta chesti care m-a deranjat: de ce folosesti ghilimele in loc de linii de dialog? In limba romana acele ghilimele se folosesc pentru ganduri, desi mai des am vazut scris cu italic. Numai in limba engleza am vazut folosite acele ghilimele la dialog, dar asa folosesc ei.
Ca tot eram la dialog, a fost putin cam mult, parerea mea, si cam sec la anumite replici.
Ce am observat, descrii bine sentimentele, dar mai descrie si ceea ce se intampla in jur. Spre exemplu: locul unde se aflau cei doi.
A, da, si chestia asta suna ciudat: că o voi urî din toată ura mea. Nu prea are sens. Poate voiai sa spui că o voi urî din toată inima mea.
Si nu mai folosi prescurtari de genul Tre să.... Nu suna bine si nu e nici corect. Scrie cuvintele intregi.
Cam atat. Nu zic mai multe. Sper ca nu te-a deranjat ceva din comentariul meu, caci nu asta a fost intentia. Mult succes in continuare.

[Julliette .]

Mersi de comentariu. Ăăă, locul în care eram nu prea conta. De fapt, pe cei doi (scriam din punctul de vedere al Annei şi al lui Serj) nu conta locul. Nu ştiu de ce am vrut să folosesc ghilimele, îmi plac ghilimele, treceam printr-o criză a ghilemlelor sau ceva în genul. Oricum, mersi încă o dată că ai citit ce am scris eu la doişpe noaptea.
Next xD

Cătă

Mi-am dus mâna prin părul auriu şi am oftat. Cât de mult trebuie să-ţi ia ca să-i spui unei fete că o placi? Pfff, doamne. Mă bucur că nu-s Serj.
„Cătă?! Cătă, trăieşti?!”
„Hmm? Da, sunt aici.”
Mi-am oprit privirea asupra brunetei care se uita la mine îngrijorată. De ce era şi ea aşa acum? De ce toţi trăiau într-o nostalgie când eu nu puteam? De ce eram mereu cel în urmă cu sentimentele?
La uşă s-au auzit trei bocănituri. Era Anne. I-am făcut semn Mariei să iasă prin spate. Ea înţelese şi dădu din cap. Se ridică şi îşi luă eşarfa pe spate. Ieşi pe uşa bucătăriei, lăsând în urma ei o dâră de parfum dulce. I l-am adulmecat încă o dată, îmi plăcea parfumul ei, şi m-am dus spre uşa din faţă, traversând un coridor rece, să-i deschid Annei.
„Mi-a spus!” şopti ea şi se prăbuşi pe pieptul meu.
I-am simţit sânii apăsându-mă şi am roşit. Serj simţea asta în fiecare zi... Eram gelos pe el din cauza asta.
„Şi?”
„Cum şi?!”
„Ce i-ai spus?!”
„Tu mă asculţi, Cătă?! M-a să... Sărutat!”
„Ei, şi? Nu ţi-a plăcut, sau ce?”
„Ba nuuu!” spuse ea repede dând din mâini. „Nu-i asta, mi-a plăcut... Numai că... Vlad şi Serj... Adică sunt atât de ... Diferiţi...”
„Păi nu ţi-a dat Vlad azi papucii?!”
Anne începu să plângă şi mai tare, strângându-mă în braţe mai puternic şi lipindu-se mai tare de mine. Fără să vreau, ca un instinct, o strâng şi eu mai tare în braţe. Lacrimile ei fierbinţi curgeau pe obrajii-i palizi, lipiţi de pieptul meu.
„Hai, gata, gata! Măcar îţi place de Serj?”
„Da...”
„Şi ce mai aştepţi?”
Anne se uită la mine de parcă tocmai am lovit-o cu un cuţit în inimă. Ce-i drept nu eram cel mai discret tip din lume. Oftez şi o sărut uşor pe frunte, era, până la urmă, verişoara mea. Tânăra cu părul de aur, la fel ca el meu, se dădu mai în spate şi îmi zâmbi larg.
„Eşti de treabă, moşule.”
„Sunt? Acum ai realizat, după şaişpe ani? Copchilo, mă dezamăgeşti. Te credeam mai ageră la anii tăi tineri.”
„Vezi, asta-i problema cu voi, moşii. Presupuneţi prea multe.”
„Mda, o fi şi ăsta un defect al meu.”
„Apropo”, spuse când dădu să iasă, „am văzut-o pe Maria plecând.”

Anne

Ca o nebună fugeam înapoi spre el. Făceam asta de multe ori înainte. Acum era cu totul diferit. Acum voiam să îl iau eu în braţe, nu el pe mine, acum voiam eu să fiu cea care îl face să zâmbească. Eu! Voiam să fiu ea cea care aducea curcubeul.
„Bună seara, doamnă!” spun cu glasul meu vesel şi senin, cum făceam mereu când veneam să îl chem pe Serj să mergem la şcoală.
Acum mi se părea ciudat cum mereu Serj îmi deschidea când simţeam că mor şi cum mama lui răspunea când totul era bine.
„Ana, scumpo, unde e Sergiu?”
Ochii mi s-au micşorat brusc. Nu era acasă?! Unde putea fi?!
„M-a rugat să vă spun că în seara asta doarme la Cătă!”
Părul de culoarea bronzului care se revărsa până la şoldurile femeii era acu prins într-o coadă, făcându-i faţa mamei lui Serj mult mai ascuţită decât era. Uram când îşi prindea păru aşa, o îmbătrânea.
Ochii identici cu cei ai lui mă fixară. Avea acea privire pe care o avea şi mama când ştia că mint. Dar, spre deosebire de ea, doamna Oglage nu încercă să afle adevărul. Dădu din cap şi îmi zâmbi pal.
„Spune-i că mâine pe la prânz vine Loredana să ne vadă. Să fie acasă măcar să salute, bine?”
Am dădut din cap, închizând ochii. Femeia se aplecă puţin şi îmi dădu bretonul de pe frunte, apoi mă sărută acolo.
„De ce doarme la Cătălin?”
„Ah... Păi, ăăă... Are examen, Cătă adică, şi îl ajută să înveţe!”
Dădu din cap şi zâmbi din nou. M-am întors pe călcâie şi am pornit spre scări. Când am auzit că uşa de închide m-am oprit, ascultând în liniştea de mormânt a scării. Am auzit-o pe femeie cum plânge cu suspine rezemată de uşa din lemn. Am simţit cum lacrimile mi se adună în colţul ochilor dar le şterg repede, nevrând să uit de fericirea ce mă poseda.
Vântul a început să bată şi mai tare, iar în scurt timp ploaia mă lovea în faţă.
„Unde eşti, Serj?” m-am întrebat.

[Abbeh.]

Am venit şi eu pe aici. ( : Nu credeam c-o să te văd scriind, nu ştiu de ce. o,o Anyway, mă bucur c-o faci. Am să-ţi spun vreo două cuvinţele, că la ora asta mor de somn şi nu pot mai mult, dar, dacă acum uit ceva, am să-ţi spun pe mess.
Încep spunându-ţi că nu-mi place că pui ghilimele în loc de liniile de dialog; nu e ceva greşit, e ceva ce pur şi simplu pe mine nu mă atrage, dar dacă ţie-ţi face plăcere, am să mă resemnez/adaptez/etc. Nu e ceva ce să "răpească" un punct sau să scadă-n ochii mei, chiar deloc, doar aşa, ca idee generală, arată mai bine cu liniuţa de dialog.
Ai mâncat vreo două litere, dar deh, se prea poate să-ţi fii fost foame, aşa-i ? :]] Mi-a plăcut, per total, cum ai descris. E puţin haos pe acolo, Anne aceasta e o zăpăcită şi jumătate, dar sper să se redreseze pe parcurs şi să-şi contureze o personalitate mai clară, deşi până acum îmi place faptul că-i ieşită din tipare, copilăroasă, etc.
Îmi place că descrii din mai multe puncte de vedere, aşa pot să-mi imaginez mai mult, văd, oarecum, ce se întâmplă ca un autor omniscient şi omniprezent. E bună ideea. Îmi place.
M-ai făcut curioasă, aştept să văd ce se mai întâmplă.
Baftă-n continuare ! >:D<