One-shots.

[Abbeh.]

Am mai venit cu un oneshot, nu foarte reuşit de data aceasta, dar nu prea am ştiut să exprim sentimentele. Sper să fie totuşi bunicel.

Divorţaţi?!

-Scumpo, eu şi tatăl tău divorţăm!
Serios; acesta e un vis urât sau cum? Nu-mi vine să cred, ştiu că de-a lungul timpului s-au tot certat din diferite motive, dar niciodată nu am crezut că se va ajunge la divorţ.
Mă uit ca tâmpita la ei şi încep să văd totul în ceaţă; viaţa mea se termină aici. Nu pot să cred că mi-o spun aşa, senin ca şi când mi-ar spune „Scumpo, mergem la supermarket”. Oamenii ăştia nu au milă, nu au suflet. Sunt doar un copil de paisprezece ani care are nevoie de dragoste şi înţelegere. Idioţii ăştia doi de-mi sunt părinţi nu mă ajută absolut deloc.
Simt cum faţa mi se încălzeşte tot mai mult şi aş vrea să ţip, să zbier de-a dreptul dar nu pot.
Le arunc o privire plină de dispreţ şi o iau la goană spre camera mea. Mă aşez pe pat şi-mi afund capul într-o pernă oarecare.
Căldura ce-mi curpinde faţa mă înnebuneşte, cel mai drăguţ gând pe care-l am acum e : „Voi fugi de acasă şi gata”. Dar mă întreb ce voi face, unde mă voi duce? Nu am unde, singura opţiune e să rămân aici şi să dau piept tuturor problemelor, dar simt că mă prăbuşesc.
În momentul acesta am impresia că părinţii mei se gândesc numai la ei, de parcă numai ei ar conta şi la naiba că nu este deloc aşa.
Mă comport de parcă aş fi prima care trece prin aşa ceva, dar nu sunt. O mulţime de adolescenţi au trecut şi vor trece poate prin aşa ceva şi cel mai probabil ei nu se vor victimza ca mine. Am vaga impresie că dramatizez, dar mă doare…
Un amalgam de sentimente neplăcute îmi cuprinde întreg sufletul şi mă simt sleită de puteri. Vreau să fie un vis urât din care mă voi trezi, păcat că sunt conştientă de pura realitate.
Dacă aş avea şase ani probabil că nu mi-aş da seama ce se întâmplă, dar ar fi mult mai dureros. Acum începe să mă frământe ideea că va trebui să aleg între ei. Mă simt aiurea că de acum înainte voi locui doar cu unul dintre ei şi mă întreb cum se va simţi cel pe care-l voi refuza?
Dar nu-mi pasă, nu-mi mai pasă căci lor nu le-a păsat de mine când au luat decizia asta care pe mine m-a cutremurat…
Aud cum uşa se deschide şi încerc să fiu tare, deşi nu-mi ridic capu-mi încă afundat în pernă.
-Am decis că vei rămâne cu tatăl tău, e mai bine aşa. Eu voi începe o altă viaţă.
Dumenzeule mare! Mama mea a spus asta! Mă simt de parcă mi-ar fi căzut ceva în cap, nu-mi vine să cred; e ca şi când m-ar abandona sau ceva. Se descotoroseşte de mine ca şi când aş fi un obiect, de parcă nu însemn nimic pentru ea. Şi poate nu însemn, nu-mi dă dreptul la propria-mi opinie, sau mai bine zis nu-mi dă dreptul la propria exprimare.
Dureros.