Omul din zăpadă

[Paradox]

Mi-am inviat povesteaaa! @-) Mi-era dor sa scriu la Omul din zapada, asa ca here I am, with fresh meat. Mergem in trecut, la... Evenimentele primordiale.
Ramonel, Ich, va multumesc mult de tot pentru pareri. Inseamna enorm pentru mine sa stiu ca sunt citita de cineva.

A doua parte - Charlotte

1

Îmi vedeam genunchii juliţi; oare unde căzusem ultima oară? Ce ironiea€¦ Eram pe marginea unui pod, gata să sar în masa lichidă, învolburată, abisală, iar eu mă gândeam la genunchii mei. Eh, eh, Lotte, ce era în mintea ta, Lotte?

Pauză.

În cadrul următor totul era pus pe slow-motion. Dansul apei era halucinanta€¦ Se mişca atât de incet... Aproape că puteam observa fiecare picătură cum sare dintr-o parte în alta. M-a bufnit râsul; aveam un râs spart, strident, care trona asupra tuturor. Asupra întregului mediu în care eram. Apa îşi recăpătă viteză normală, apoi imaginile începură să se deruleze cu o viteză ameţitoare.

Pauză. Pauză. Pauză.

Nu îmi amintesc cronologia exactă. Am simţit cum mi se prelinge sânge pe obrazul drept; mi-am gustat propriul sânge. Avea un gust dubios şi m-am gândit cum ar fi să topeşti metal şi să îl bei. Nu cred că ar fi fost mare diferenţă. Am râs din nou.

Pauză.

Gabriel? Ce căuta Gabriel acolo? Îmi spunea ceva, dar vorbea mult prea încet şi prea rar. A clipit şi am auzit ceva ca un pocnet. Să fi fost genele lui? Tocmai auzisem cum i s-au lovit genele? I-am strigat că nu înţeleg ce spune şi m-a bufnit râsul din nou când am văzut cum se străduia să îmi urle ceva. Începu să se îndrepte spre mine, dar o făcea atât de incet... Mă ameţea. I-am făcut semn să se oprească, nu aveam chef să stau să îl aştept cincizeci de ani până ajungea la minea€¦ Deşi distanţa dintre noi doi eram de cinci-şase metri. I-am strigat ceva; nu îmi amintesc clar ce, dar ştiu că s-a îngrozit. M-am întors cu faţa la apa. Când mi-am mutat privirea la Gabriel, se strânsese deja ditamai mulţimea. Mă simţeam că la circ, iar eu eram atracţia principală. Le-am zâmbit ştrengăreşte, dar nimeni nu râse.

Pauză.

Asfaltul... Asfaltul era atât de rece... Iar eu stăteam întinsă, în pantalonii mei de pijama pe trotuarul care prinsese o pojghiţă de gheaţă. Mi-am pus mâna pe obrazul drept; sângele se uscase. Mi-am stans genunchii la piept şi mi-am băgat faţa în palme. Ce naiba se întâmplă cu mine? Mi-am culcat capul pe jos; se simţea tare, mai tare decât mi-aş fi închipuit. Îmi amintea de un peisaj pitoresc... Şezând pe o piatră, pe malul unui lac, uitându-te la o broască verde, râioasă şi scârboasă care putea sări în apa în orice moment. Nu mi-au plăcut niciodată broaştele. Şi, totuşi, în acea clipa aş fi vrut să fiu una.

Cineva mă apucă de umeri şi mă zgâlţâi, dar nu ştiu cine era. Se mişca mult prea încet. Undeva se auzea plânsetul cuiva; un copil. Apoi nişte claxoane. Iar eu mă simţeam că într-un carusel, aşa, purtată pe braţe de cineva. Mi-am lăsat capul pe spate şi am savurat momentul.

Pauză.

Am simţit o pătură pusă pe umerii mei. Bretonul îmi îngheţase şi simţeam cum tremur din toate încheieturile. Îmi vedeam picioarele goale şi genunchii juliţi. Iar mă gândeam la genunchi? Un domn cu ochelari m-a întrebat ceva, iar eu i-am dat un răspuns prea lung. Aveam gura uscată de la atâta vorbit. Am simţit cu mă sufoc şi cineva mi-a dat un pahar cu apă. Drept refuz l-am luat şi i l-am aruncat în faţă. Un strat de salivă îmi acoperea limba dar nu puteam înghiţi. Am început să tuşesc şi am simţit cum se întuneca încăperea.

Stop.

M-am trezit buimacă. Mama era lângă patul meu, dar nu îi puteam vedea faţa; geamul era chiar în spatele ei, iar Gabriel stătea cu spatele la noi, uitându-se afară. Lumina dimineţii era orbitoare. Am întrebat-o cât am dormit; trei zile. Trei zile, deci... M-am uitat în jur; o cameră albă, ca de spital. Mi-am întors privirea la ea şi mi-a răspuns la curiozitate fără că nici măcar să o întreb ceva.

- Suntem în sanatoriul cu secţie închisă de la periferia oraşului.

- Ce s-a întâmplat?...

Începu să plângă încetişor. Se vedea că nu era prea mândră de ceea ce făcusem. Ca să fiu sinceră, nici măcar nu îmi aminteam în totalitate ceea ce se întâmplase. Mai târziu aveam să aflu că voi rămâne doar cu frânturi de întâmplări.

- Mama... Spune-mi, te rog. Spune-mi...

Gabriel se întoarse, oftând. O apucă pe mama, care începuse să plângă de-a dreptul zgomots, de umeri, şi se uită la mine.

Am încercat să mă ridic, dar mi-am simţit oasele de clei. Eram dezhidratată şi fără pic de vlagă.

- Lotte, te rog, stai liniştită. Nu îţi mai aminteşti nimic?...

M-am uitat la el cu ochii înlăcrimaţi de nervi; nu mai făcusem asta niciodată. De ce amâna atât? Voiam doar să ştiu ce aveam şi îmi ajungea. Fratele meu respiră adânc, în timp ce mama îşi şterse lacrimile cu dosul palmei, apoi îmi luă mâinile între ale lui. Îşi aplecă fruntea pee le şi spuse, ca pentru el :

- Schizofrenie.