Oare cât? (SasuHina)

[Abbeh.]

Oke girls, pentru că suntem numai fete p'acilişa, nu? :]] Am venit cu nextu' , nu un next foarte strălucit după părerea mea, căci mă balansez între a scrie şi între a mă juca Piticot cu soră'mea, but asta e altă poveste.
. So. nextu'.



Capitolul 6 :
Stăteam pe bancă şi priveam visătoare cerul. Cât putea fi de frumos la acea oră, aşa de albastru cu acei norişori pufoşi şi moi. Părea ireal, ăsta este adevărul. Mă gândesc ce poate face natura, ce lucruri uimitoare, fir-ar să fie. Totul e aşa încurcat în capul meu, nici nu pot gândi ca lumea.
Ce liniştit este parcul la ora asta. Logic, la ce îmi este capul? Nu toată lumea chiuleşte cum fac eu, sau alţii au serviciu. E abia unsprezece şi treizeci şi şapte de minute şi cred că m-am plictisit. Adică, cred că trebuie să-mi revin, să ies din starea asta ciudată care mă face să mă simt aiurea.
Iau telefonul din buzunarul de la blugi şi intru la creare mesaj. O rog pe Sakura să vină până în parc, în fond avea istorie, ştiu că urăşte materia asta. Nu mi-a răspuns, ştiam că vine. În decurs de zece minute era în dreptul meu.
-S-a întâmplat ceva? M-a întrebat aceasta gâfâind.
-Nu, sigur că nu. Ce te face să crezi că s-a întâmplat ceva?
-Nu ştiu, poate că m-ai chemat aici.
-Mă plictiseam . i-am răspuns râzând
Apoi s-a aşezat lângă mine şi am tot vorbit, de fapt ea a vorbit. Cred că îi era dor să stea de vorbă cu cineva. Să se plângă mai exact. Mă enervează, sunt conştientă că şi eu am fost aşa, dar e stresant, zău aşa.
Au trecut treizeci de minute, oh frate, nu-mi vine să cred că încă vorbeşte, ce mama naibii are? Totul e aşa plictisitor, nu zice nimic din ce m-ar interesa pe mine, adică serios, ştiu că acum câteva luni eu eram cea care se plângea într-una şi chestii din astea, dar m-am schimbat şi consider că asta ar trebuie să facă şi ea, adică până acum nu se plângea şi începe acum. Mă enervează....Cred că...
-Hinata, mă asculţi? Unde îţi este capul?
-Da, te ascult. Nicăieri, eram atentă la ce spuneai tu.
-Oh, serios? Åži ce spuneam mai exact?
-Păi, te plângeai. Mai ceva ca mine.
-Nu. Vezi? Eşti tu dusă cu pluta. Îţi spuneam de tipul ăla nou care s-a mutat la noi în clasa. La istorie ni l-a prezentat, ţi-a ars ţie să tragi chiulu’.
-Hai mă, că exagerezi. Ce dracu poate fi aşa frumos la el?
-E perfect .mi-a răspuns ea visătoare.
-De câte ori vrei să-ţi mai repet că nu exista băieţi perfecţi? Mereu vor fi ceva, care la un moment dat ne va supăra. Şi tu ştii asta prea bine.
Apoi a tăcut. Ştia că am dreptate. Sunt sigură că ştia, dar nu voia să recunoască. E o încăpăţânată. Mă uimeşte, uneori e mai ceva ca mine. Mereu a fost mai ceva ca mine, deşi acum se plânge, ştiu că mereu mă va surprinde cu ceva nou.
Sunt absolut sigură.

*
Deja am ajuns acasă. Cred că nici nu am mai salutat-o pe Sakura, în fond, tot drumul şi-a ţinut gura. Prea bine, am nevoie de linişte. Mi-am aruncat cheile pe unde am apucat, apoi am păşit oarecum temătoare în camera mea. De ce? Habar nu am, eventual de proastă, pentru că în casă nu avea cine să fie, doar locuiesc singură; ce Dumnezeu.
Prostii de-ale mele. Intru în cadă şi mă rasfăţ cu toate aromele...Bine, mint. Nu toate, dar tot mă răsfăţ cu ce apuc. Mirosul de orhidee îmi inundă nările în cel mai fascinant mod posibil.
În timp ce fredonam o melodie, un zgomot m-a trezit din visare; am tresărit. E doar telefonul. Mă ridic cu greu din cada cu apă fierbinte şi parfumată şi îmi învelesc trupul într-un prosop de bumbac.
-Da?întreb eu plictisită.
-Hinata Hyuuga la telefon?
-Mda. Cine e?