Buună . Mulțaaaaaaaam enorm de comentarii și toate celelalte ! Și îmi scuzați întârzierea, pretty please. Știți cum e cu netul meu... Ugh, sper să continuați să citiți și comentați !
Lectură plăcută! >: d<
Capitolul Patruzeci ÅŸi Cinci
- Nu e nimeni aici să mă ajute? Off!
Am auzit vocea mamei tare şi clar. De fapt, chiar şi când se deschisese uşa apartamentului , observasem. Nu am vrut să mă mişc. Încă eram în acea stare groaznică. Cât timp trecuse de când stăteam ghemuită acolo? Nu mai ştiu. Nu plânsesem, nici măcar o lacrimă nu căzuse din ochii mei. Mă durea pe dinăuntru, mi-era sfâşiat sufletul. Cu greu, m-am ridicat. Dar trupul meu părea gol. Iar simţeam vidul în faţa mea. Ce îngrozitor!
Aş fi vrut să fac haz de situaţie, dar nu mi-a mers. Totuşi, în clipa în care urma să părăsesc această încăpere, trebuia să afişez un zâmbet . Nu voiam ca mama să ştie ce aflasem... ce se întâmplase. Ar suferi.
Cred.
Voiam să plec. Să dispar din vieţile lor.
Eu nu făceam parte acestui loc. Orice ar zice ei, eram o intrusă. Aşa cum mă catalogase şi Jonathan. Nu îmi aminteam clar ce îmi spusese, dar nu mai conta. Era într-adevăr o minciună faptul că eram bine venită aici. Îi supăram... Şi nici măcar nu fusesem conştientă de asta.
La drept vorbind, nici nu îmi păsa atât de tare de ei. Voiam doar ca sufletul meu să nu se mai simtă atât de părăsit, izgonit, marginalizat. Nu ştiu cum să o pun, dar această veste îmi sfâşia întregul corp, întreaga fiinţă. Mă devora, mă făcea să simt că nu aparţin nimănui. Eu şi nimicul dinaintea mea.
Brusc, gândurile mele au fost întrerupte. Cineva a bătut în uşa mea. Mecanic , am răspuns să intre. Între timp m-am luptat cu mine să îmi schimb expresia chipului.
- Hai să ne ajuţi.
M-am bucurat pentru prima dată că îl vedeam. Nu reuşisem să schiţez un zâmbet fals, şi nu îmi păsa dacă Nat mă vedea aşa. Mi-era egal cu zero. Eu şi expresia mea rece şi îndurerată l-au întâlnit.
- Vin.
Am zis scurt şi am trecut pe lângă acesta, auzindu-l cum închide uşa atunci când m-a urmat. Până ce am ajuns în bucătărie, deja îmi ridicasem moralul. Nu ştiu de unde am găsit forţa să mă prefac şi nici acum nu realizez cum am putut să o fac atât de bine.
Poate că mi-am eliberat total mintea când i-am văzut pe cei doi. Christian încercând să o ajute pe mama să gătească nu ştiu ce, râdeau foarte veseli. Jonathan care a trecut pe lângă mine şi s-a dus să îl şteargă pe fratele lui pe faţă pentru că era plin de făină... M-a apucat , în acea secundă, o altă durere necunoscută.
Iar nu eram binevenită.
Şi de aceea, nu ştiu cum am reuşit să fiu atât de veselă şi binevoitoare.
- Ah, nu mai avem delicat. Nattie, te duci tu?
Am auzit vocea mamei , foarte preocupată. Am încercat să nu mă las afectată, prea tare, de această imagine. Căci le stătea atât de bine.
Erau o familie.
Mda, suna ca dracu. Atâta vreme cât eu nu făceam parte din acest întreg.
Şi nici nu aveam cum să o fac.
Nu găseam o soluţie.
Ba da, exista una şi doar aceea . Să plec; însă, nu puteam chiar acum. Trebuia să mai aştept câteva zile. Se dusese de râpă vacanţa mea. Voiam indiferenţă, să nu îmi pese de aceste lucruri. Mai multă nesimţire, ca să ignor totul şi să mă bucur aşa cum pot. Într-un mod plin de egoism prin care nici măcar nu mă gândeam ( fie şi pentru o singură secundă ) la alţii. De ce nu eram rea? Acum voiam să fiu ! Într-atât, încât să nu-mi pese!
Deloc.
Să merg mai departe ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Ca şi cum acele vorbe nu îmi erau adresate mie. Era imposibil, nu ? Să fugi de probleme...
- Mă duc eu!
M-am oferit plină de entuziasm. Am provocat oftatul acelei femei.
- Jonathan, nu mergi cu ea?
Era gata să accepte. Ar fi făcut orice să o facă să se simtă bine. Ca familia lui să fie în pace, linişte şi fericire. Eu eram acum războiul, ceea ce aducea neliniştea şi nefericirea asupra tărâmului său roz, sau ce dracu era ăsta.
- Haide măi, cine mă papă? Mă descurc şi singură, magazinul e la câţiva paşi de bloc. Of!
Tonul pe care am spus-o, a convins-o. Căci era plin de reproş şi totodată ceva cunoscut. Chiar avusesem un deja vu atunci când rostisem cuvintele. Ca atunci când eram doar eu cu ea şi protestam la anumite lucruri. Când mă trata ca pe un bebeluş şi eu doream să nu fie atât de grijulie.
Acum, aş fi vrut să mă ia în braţe şi să îmi spună că totul e bine. Că , de fapt, nu sunt o intrusă şi mă vrea aici. Pentru totdeauna. Să fim o familie, ceea ce nu am reuşit să dobândim per total în trecut, să o facem acum.
Mă minţeam.
Căci nu putea spune aşa ceva. Nici măcar nu era conştientă de marea mea tristeţe. Nu voiam să fie.
Şi chiar şi aşa, eu eram aici un obstacol... în calea fericirii lor. Sau a orice îi face să se simtă bine. Probabil cu toţii se prefăceau, şi în adâncul inimilor lor doreau să dispar. Să mă evapor, să nu le distrug ceea ce , cu greu ( presupun ) au clădit...
Şi cu mine cum rămâne?
Aveam o familie în altă parte. Alături de Liliana şi tatăl meu. Cu o grămadă de prieteni... Pe care nici nu îi ştiu dacă sunt adevăraţi. Cu un iubit pe care l-am părăsit, ok – de fapt el a făcut-o, m-a lăsat singură... Cu o hoardă de idioţi pe cap, de care nu mai ştiu cum să mă feresc. Cu violenţe, cu atât de multă cruzime din partea multora.
Ce eram eu, cu adevărat?
Nu doream să fiu un fals...
Am ieşit uşurată din apartament, şi nu m-am grăbit deloc. Nici nu am vrut să iau liftul, am coborât fiecare scară... Fiecare treaptă, ca să fiu sigură că exist. Să am vreme să mă gândesc la toate ce s-au întâmplat.
Afară era deja întunerci şi străzile erau luminate artificial. Era plăcut să privesc stelele, deşi în această seară păreau mai departe ca niciodată. Nu am vrut , vreodată, să le ating dar, mi se păreau că vin spre mine. Că vor să fiu cu ele, sau doar să vegheze asupra mea.
Ce prostie.
Acum nici măcar asta nu mai simţeam.
Ajunsesem într-un stadiu lamentabil. Aş fi vrut să mă trezesc din această stare. Nu eram aşa. Puteam să trec peste orice. Cu hotărâre, am mers în magazin şi am cumpărat ceea ce trebuia , după care m-am întors în apartament.
Nu am mai băgat în seamă niciun detaliu. Deşi inima mea zvâcnea înăuntru, voia afară. Să nu o mai doară. Ştiam că o sfâşie, dar nu aveam nicio soluţie care să îi amelioreze această suferinţă.
Trebuia să tacă şi să înghită.
Nu pentru ceilalţi. Pentru propriul bine. Când o să fiu eu, înapoi la vechea mea locuinţă... acolo unde o să fiu , cât de cât, vrută – o să mă pot exterioriza. Până atunci, o să îmi pun mantia şi scutul, mă înarmez cu sabia şi trec în poziţie defensivă....
- Am venit !
Am strigat destul de taer cât să fiu auzită de toţi cei care se aflau acolo. Ştiam că erau adunaţi în bucătărie. M-am descălţat şi am vrut să fug într-acolo. Chiar când am ridicat privirea, i-am întâlnit chipul lui Jonathan . Nu puteam citi ceva anume pe acesta.
Era greu să îi recunosc stările.
Åži nu voiam.
Pentru că mi-era teamă ce o să citesc acolo. Ceea ce nu ştii , nu te poate răni.
Pe de altă parte....
Ceea ce ştii te face să fugi sau să lupţi.
Iar eu nu puteam fugi. Căci nu eram o laşă. Şi aş fi stat să înfrunt totul.
Asta însemna că eu eram în dezavantaj, că doar eu trebuia să fiu lovită şi rănită. Că mie îmi va fi greu să mă ridic. Şi o voi face, căci am destulă forţă.
Dar sufletul meu?
El nu era ca mine... Trupul mă ajuta, şi voinţa enormă pe care o posedam. Doar atât , însă.
Nu le poţi avea pe toate. Eram conştientă de slăbiciunile mele..
Mi-a luat punga din mână şi a continuat să meargă, eu l-am urmat căci ştiam că trebuia să fiu acolo. Mama băga ceva în cuptor, ajunsese acasă şi Max. Mi-a zâmbit imediat după ce m-a slautat.
- Ce faci, Ela?
A fost întrebarea lui. Am dat din umeri.
- Bine, mi-e o foame de lup!
Voiam să fac pe sociabila şi să uşurez situaţia între noi cinci. Poate că va merge, sau o voi da în bară.
Nu îmi pasă.
- Da, ÅŸi mie. J. adu-mi ÅŸi mie telefonul, vrei?
Fiul lui a acceptat şi s-a reîntors repede cu obiectul cerut. Pe mine m-a pus Irina să tai ceva, aşa că am acceptat. Voiam să îmi ţin mintea ocupată. Cât şi alte lucruri, ca să nu trebuiască să fiu atentă la ei . La ce vorbeau, ce făceau, cum se simţeau.
Intrusa.
Viaţa mea semăna cu un roman.... Şi , uau, mi-era teamă că era din acela cu final trist.
Îmi plăceau finalurile trsite, atâta vreme cât nu erau ale mele...
M-am tăiat !
Căci eram pierdută în acele gânduri şi ocupată să nu dau importanţă realităţii, cuţitul mi-a alunecat pe deget. Nici măcar nu observasem. Ceva mă durea, dar nu ştiam cu adevărat ce. Eram în tranşă , despărţită de acea cameră.
- Oh, ai grijă !
A ţipat mama şi a venit spre mine.
M-am ferit.
Cât de prostesc a fost gestul.
Mi-am curpins degetul în cealaltă mână şi am zâmbit stângaci.
- Scuze.
Acum, pentru prima dată după ce am asimilat atâta suferinţă în aceaşi zi, îmi venea să vărs lacrimi. Ştiam că vor curge dacă nu le voi opri. Şi nu le-am lăsat să iasă.
- Of, nu e asta. Dă să văd ce ai păţit !
Voia să spună că nu o deranjează că îi mânjisem legumele de sânge, doar că dorea să vadă cum se prezintă mica zgârietură. Mi-am dat ochii peste cap, cu un efort supraomenesc şi am plecat din încăpere.
- Hai că merg să dezinfectez imensa rană.
Am strigat atunci când am ieşit din bucătărie şi am fugit în baie. Am închis uşa, dar nu am încuiat-o cum o făceam de obicei. Căutând repede în dulap un bandaj , am simţit că nu mai pot să abţin acel lichid amar. Aveam să plâng... Doar dacă uşa aceea nu s-ar fi deschis. Am prins un badaj şi toate cele necesare şi am început să şterg micuţa zgârietură.
Jonathan se uita la mine.
- EÅŸti bine?
M-a întrebat pe acelaşi ton ciudat.
Nu îl înţelegeam pe acest băiat !
Şi nici nu voiam să depun efort pentru asta. Doar să dispar odată de aici.
- Sunt.
Am răspuns rece şi fără importanţă, bucuroasă că nu mi-am arătat slăbiciunea în faţa lui. S-a apropiat pentru a mă ajuta, dorise să îmi înfăşoare materialul alb în jurul degetului. M-am ferit, nelăsându-l să mă atingă.
- Mă descurc.
Tonul indiferent a ieşit la iveală.
Totuşi, el nu a plecat. A stat acolo până ce am terminat procesul şi am pus obiectele de prim ajutor la loc în cutia lor. Am ieşit din baie, urmată de el. Când ne-am întors în bucătărie, deja se pusese masa.
- Ţi-au ieşit maţele pe acolo?
Vocea foarte glumeaţă a lui Maxel m-a făcut să chicotesc.
- Dacă mai stăteam mult, îmi pierdeam şi creierul pe acolo!
Am replicat şi acesta a început să râdă. Fără a mă mai uita la ceilalţi, m-am aşezat pe scaunul meu lângă Chris şi am început să mâncăm. Avea dificultăţi în a-şi tăia singur carnea, aşa că am făcut-o eu pentru el.
- Mersi, surioară!
A spus foarte bucuros.
Nu era pentru prima dată când mă numea „ sorăâ€. Åži era bine, pe o parte, că o făcea... căci îmi mai ridica ÅŸi mie moralul.
Tot egoistă rămăsesem.
Doar la mine mă gândeam.
Zilele au trecut greu.
Aşa cum mă şi aşteptasem.
Aveam credinţă că , odată şi odată, se va termina. Şi chiar aşa s-a întâmplat. Cât am stat aici, l-am evitat pe cât posibil pe Jonathan. Şi el pe mine. Când eram singuri mai vorbeam, jignindu-ne. Nu aveam niciodată vorbe bune unul pentru celălalt. Când alţii erau în preajmă, ne ignoram. Căci ştiam că nu ar ieşi niciun lucru bun atâta vreme cât ne încăieram.
Nu puteam avea o discuţie civilizată.
Păream două animale sălbatice , gata să se ucidă. Nu i-am reproşat nimic pentru faptul că mă trata aşa.
La o adică, nu era obligat să mă suporte.
Cum, nici eu nu eram.
Iniţial, trebuia să plec dumincă. Ca să mai stau cu aceia. Aşa voiau ei, eu am protestat şi refuzat până în măduva oaselor : Am ceva foarte important de rezolvat duminică!
Am spus-o pe cel mai normal ton posibil. Voiam să dorm şi să revin la ceea ce fusesem, să scap de această apăsare. Au acceptat până la urmă, pe semne trişti. Nu conta. Aveau să îşi recapete adevăratele zâmbete când eu urma să dispar.
- O să îmi fie aşa de dor de tine !
A spus mama , îndurerată. Eu am mâgâiat-o şi i-am promis că o voi suna când ajung acasă. Mi-a dat o grămadă de sfaturi, pe care , sincer, nu aveam de gând să le iau în considerare.
Nu ÅŸtiu de ce.
Poate pentru că deja îmi creasem o anumită personalitate. O viaţă. Şi ei nu erau în ea.
Cum nici eu nu făceam parte din întregul lor.
- Te aşteptăm la maşină !
A strigat Max, ducând bagajele. Chris se tot lega de mine.
- O să-mi fie dor de tine, puştiule!
I-am zis foarte sinceră. Căci el, cu siguranţă îmi va lipsi. Fusese bun şi dezinteresat, asemenea unui copil . Ceea ce şi era. Puteam avea încredere în el. Indiferent ce se înţelegea prin asta. L-am pupat pe amândoi obrăjorii şi el m-a strâns serios în braţe. Nu voia să îmi mai dea drumul.
A coborât şi el odată cu mama şi Max, deşi eu am mers să îmi iau ruxacul. Între timp, a apărut şi J. la uşa mea. Era serios, tenul lui măsliniu încă mi se părea atrăgător. La fel ca şi el, era o persoană plăcută la vedere. Dar, caracterul şi comportamentul faţă de mine, nu îmi plăcea.
Aşa că nu eram nevoită să mă prefac în faţa lui.
Am trecut pe lângă acesta.
- Scuze.
A zis încet, parcă nevrând să îl mai audă şi altcineva.
- Pentru ce? Că ai spus ceea ce ai simţit? Că m-ai făcut să mă simt ca dracu? Să înţeleg că , de fapt, eu nu mai aparţin acestei familii? De fapt, mamei mele – căci vouă, nu am aparţinut nici când. Ştii ce ? Nu am venit aici să îţi distrug paradisul, calm şi nu mă enerva.
Am spus –o repede, dar am vrut să par calmă. Nu ştiu cum, am reuşit . Am decis să merg mai departe. M-a prins de mână.
- Chiar îmi pare rău.
A adăugat acesta. M-am întors, căci apăsarea era prea grea. Acum puteam să ne privim; iar eu nu citeam nimic cunoscut în expresia lui.
Iar, mă durea.
- Mă bucur.
Eram sinceră.
- Te iert!
Am adăugat scurt.
A dat din cap în semn negativ.
- Mirabela, nu la asta mă refer ! Ştii, eu... Adică. . . Ştiu că nu ai nicio vină, sunt vinovat , dar..
Nu l-am lăsat să continue. M-am desprins din strânsoarea lui uşoară şi i-am zâmbit amar.
- Vorbesc serios, te iert. Dar nu te uit. Aş vrea să zic şi eu că îmi pare rău, dar nu pot. Ştii? Acum poţi să îţi reiei cursul. Dispar. Ţi-o las pe mama mea, asta ar suna prea urât. O iubesc, o să o mai vizitez. Dar nu o să mai stau aici nicicând. Am înţeles ce vrei, ce simţit. Şi nu mă interesează de tine. Doar de mine.
A spus ceva, dar nu am priceput ce şi nici nu m-a interesat. Am mers înainte, în timp ce acesta mă urma, tăcut. Nu aveam de gând să fac pace şi toată lumea să fie fericită, acum la sfârşit. Totul fusese prea ciudat, prea gol. Am fost dusă la aeroport de toată lumea şi am făcut glume pe tot parcursul călătoriei cu maşina.
Când am ieşit din autovehicul, m-am simţit iar liberă.
Aveam să mă întorc acasă... Iartă-mă, mami . . . dar , acesta este drumul pe care vreau să îl urmez.
Am îmbrăţişat-o, aceasta nu voia să îmi mai dea drumul. Ciudat, nu eram tristă. Eram o fată rea.
- Hai că nu e sfârşitu’ lumii.
Am zis eu exasperată şi aceasta şi-a şters lacrimile. Am oftat. L-am îmbrăţişat şi pe Christian care deja începuse să lângă şi să zică nu ştiu ce lucruri.
- O să mă supăr dacă mai continui aşa...
I-am şters lacrimile şi el s-a oprit, pupându-mă pe obraz. L-am îmbrăţişat şi pe Max care mi-a urat toate cle bune; a fost ceva reciproc. Nu am aplicat acelaşi tratament şi lui J. Nu îmi păsa dacă ceilalţi vedeau. Nu mă deranja.
Am urcat în avion, fără a mă uita înapoi. M-am aşezat pe scaunul meu confortabil, mi-am pus căştile în urechi şi m-am uitat pe gemuleţ. Îmi făceau cu mâna, am răspuns în acelaşi mod.
Mi-a curs o lacrimă, dar am înlăturat-o rapid. Nu ştiu cum s-a întâmplat, am fost purtată de muzică şi , stând cu capul bine aşezat pe spătar, am adormit .
Era seară atunci când am ajuns acasă. Aeroportul era destul de aglomerat, dar m-am descurcat cumva cu bagajele şi toate cele. Lili şi tata veneau tocmai astă seară acasă, că fuseseră plecaţi aşa că nu avea cine să mă aştepte. Mă gândeam deja să iau un taxi, când a apărut Bianca cu maşina. Ok, ea şi şoferul. Mda, avea şofer.
- Bunăăă!
A venit entuziasmată spre mine şi m-a îmbrăţişat. Şi eu am făcut acelaşi lucru, şi am fost ajutată cu bagajele.
- Uau, deci mi-a fost aşa dor de tine, fată ! Cum a fost? Nici nu prea am reuşit să vorbim, de abia aştept să îmi povesteşti. Ah, şi să ştii că tot liceul ştie de cum te-ai bătut tu cu Sonia şi toate cele. O să fie aşa tare luni...
Am început să râd.
- Mi-ai lipsit, varzo.
Tonul meu era dulce şi totodată foarte binevoitor.
- Åži tu mie !
A spus aceasta veselă.
Am urcat în maşină şi am vorbit tot felul de porcării. M-a lăsat singură când am ajuns acasă, căci aveam nevoie să mă „ odihnesc†. Cică.
- Apropo, te-a sunat Will, nu?
Am dat din umeri. Încercase să o facă dar nu i-am răspuns. N-am avut chef.
A oftat.
- Mda, cică voia să vorbească cu tine. M-a întrebat pe mine unde eşti şi l-am lămurit în cele din urmă. Enfin. . .
Când vrusese să adauge ceva, i-a sunat telefonul şi a lăsat-o baltă. Acolo ne-am luat la revedere.
Lili şi tati erau deja acasă . Eram fericită să îi văd. Inima mea a început să bată mai tare şi am căpătat un zâmbet foarte sincer, bucuria era adevărată.
- Ce bine e acasă!
Am strigat şi cei doi s-au uitat ciudat la mine. Am început toţi trei să râdem...