O trecem pe feminin

[Teh]

Hello guys :X vă mulţumesc ca întotdeauna pt. comentariile şi aprecierile voastre ! Ştiţi că vă iubesc?! Probabil că da ! : )) mulţumeeeeeeeeeesc enorm că sunteţi alături de mine... Şi sper să vă placă în continuare povestea . <3
Nu prea ştiu cum mi-a ieşit capitolul ăsta... uhh.. Aştept părerile voastre.
Mulţam încă odată.

Lectură plăcută!

[center]Capitolul Treizeci ÅŸi Cinci[/center]

Nu îmi puteam exprima uimirea în cuvinte.
Rămăsesem, practic, paralizată. Nu mă mai mişcam. Nici măcar nu mai clipeam. Pentru că nu ştiam care era adevărul.
Dacă exista aşa ceva.
Cineva şi-a trecut mâna prin faţa mea, de parcă ar fi vrut să înţeleagă dacă mai văd sau nu; dacă eram atentă.
Eram destul de conştientă de locul în care eram. L-am recunoscut pe Mircea încercând să mă readucă în simţiri. Deci, el era lângă mine. L-am dat uşor la o parte din faţa mea. Nu am stat să îi analizez reacţia.
Şi celălalt se uita la mine.
Zâmbea.
Vai, ce drăguţ! Ăsta era singurul lucru pe care îl putea face?
Poate că ar fi trebuit să fiu nervoasă. Dar , de ce nu reuşeam? Atunci când o să se apropie... Da ! Atunci, o să fiu atât de nervoasă... Că o să vadă ... Ce o să se întâmple!
Îmi minţeam propria minte , dar conştiinţa era conştientă de păcăleală. Nu o duceam de nas.
O să cazi.
Mi-a spus liniştită şi superioară. Şi ştiam la ce fel de căzătură se referea. Mi-era un pic teamă de ea. Căci , ştiam prea bine. Nu mă puteam controla. Şi chiar aş fi vrut să ştiu, ce căuta aici? Pentru ce?
De unde ÅŸtia?
Aura!
Desigur. Altfel nu se putea. Şi , cu toate acestea... Refuzam iar să găsesc o explicaţie logică , încercând să mă detaşez de faptul în sine. S-ar zice că era imposibil.
Tic-tic-tic! Iar mi-a acaparat atenţia inima, ce se zbătea ca şi o nebună în cutia toracică.
„ Nu ai voie să ieşi afară...” O consolam eu, însă aceasta nu izbutea să mă asculte. Era independentă.
Fără să îmi dau seama, deja se afla în faţa mea. Când se întâmplase asta?
Nu ştiu. Pentru că eu, practic, stătusem locului şi privisem uimită. Ce fraieră! Ar fi trebuit să îmi controlez emoţiile. Nu să fiu , aşa, prostită din prima. Nu era corect! Eu nu eram aşa! Unde era toată puterea, forţa mea? Unde era convingerea şi ura mea? Ranchiuna?
Exista aÅŸa ceva?
Desigur!
Trebuia să fie !
Nu? Hai, te rog... Spune-mi că da! Oricine, să o facă. Pentru ca eu să pot rezista, să pot spune nu. Să nu cedez. De ce sunt atât de slabă? Atât de vulnerabilă? Aş vrea să ştiu...
Sunt o proastă. Sunt la fel ca toate celelalte. Nu mă pot controla.
Acum puteam privi cu adevărat trăsăturile sale. Părul şaten, la fel ca întotdeauna. Îi mai crescuse şi era aranjat drăguţ. Ochii săi căprui ce emanau atâta căldură, erau aceaşi. Cei pe care îi ştiam dintotdeauna. Pe care nu reuşisem, încă, să îi uit.
Oare voi reuşi vreodată?
Şi iar refuzam să răspund la o asemenea întrebare.
S-a mai înălţat? Aşa părea. Poate intrasem eu la apă... Nu cred.
Şi acum am realizat. Sunt oarbă câteodată. Nu te poţi juca cu sentimentele. Nu le poţi spune „ nu ” când vrei tu şi cum vrei. E clar, nu îţi poţi controla mereu sufletul. Şi el este independent. Creierul îţi fuge din cap.
Eram îndrăgostită.
Mi-a întins un buchet de flori şi ştiam că mă înroşisem la faţă. Acum că devenisem iar, oarecum, conştientă de ceea ce se întâmpla. Am clipit repede de câteva ori şi am apucat buchetul. L-am privit fix în ochi. Acesta s-a apropiat şi mai tare de mine. M-a apucat în braţe, nici nu am avut timp să reacţionez. Mi-era frig şi cald în acelaşi timp. Mă durea pieptul de la bătăile accelerate ale inimii mele. Însă ,ceva îmi spunea ( poate pentru prima dată ) că aş fi suferit şi mai mult dacă s-ar fi oprit. Încercam să înţeleg.
Mă lăsam purtată de val.
Câteodată era imposibil să te lupţi cu acel curent.
Avea aşa o faţă drăguţă! Blând ,ca întotdeauna?! De fapt, simţeam că ceva se schimbase. Nu ştiu ce. Se uita diferit la mine. Mă atrăgea şi totodată... totodată, nu ştiu! Nu înţelegeam această nouă expresie a sa. Nu ajunsesem să o cunosc. Nu am fost acolo când a adaptat-o.
Fără să îmi dau seama, mă aflam în braţele sale. Mi-a căutat gura şi şi-a apropiat faţa de a mea. Nedepunând mult efort, şi-a zdrobit buzele de ale mele. Eram ciudat de fericită şi obosită. Şi totodată, într-un mod straniu, plină de energie. Era fierbinte, recunoşteam această temperatură. Buzele sale erau moi , în timp ce limba sa se juca nestingherit cu a mea. Acceptam asta. Pentru că îmi fusese dor. Şi oricum, micuţa mea prietenă din cutia toracică nu mă lăsa în pace. Trebuia să o mulţumesc, cumva.
Nu mi-am dat seama că de fapt zâmbeam, în timp ce acesta mă învârtea în aer. Eram ... veselă.
- Bună.
Mi-a spus de îndată ce m-a lăsat jos. Am chicotit.
- Ce faci aici?
Ok, unde era atacul meu?
O să îl las pe mai târziu!
- Am venit şi eu la ziua ta ( deşi ştiu că nu e azi , la mulţi ani ) . Ştiu, nu am invitaţie.... dar... Mă gândeam că pot face rost de una, în ultimul moment.
Am tăcut şi am ridicat instinctiv din sprâncene. Mi-a oferit un surâs cald. Inima mea s-a oprit. Şi a pornit din nou. „ Pe sistem turbo...”.
- Eh?
A fost singura replică inteligentă de care am fost în stare în momentul ăla. A început să râdă.
- Dar dacă vrei să plec...
Nu a continuat ÅŸi eu am dat din umeri.
- Ai făcut atâta drum, şi eu să te dau afară? Nup.
Nu ştiu ce faţă aveam când am spus asta. Dar eram sigură de un singur lucru : nu păream disperată. Încă mă controlam.
Cum?
Hei, nici măcar eu nu ştiam !
- Şi, tot nu mi-ai răspuns! Ce faci aici? Ai o bursă!
A dat din umeri.
- Şi vi şi mă săruţi în plină...
M-am uitat în jur. Ceilalţi ne priveau. Sau, mă rog – o mare parte din ei. M-am înroşit şi mai tare la faţă.
- Ce?
A strigat Bianca la toţi.
- La dans, oameni buni.
Unii au ascultat-o, dar tot le părea stranie întâmplarea asta.
O citeam pe feţele lor. Nu i-am mai băgat în seamă.
- Ştii, am nişte timp liber şi am zis să vin să te vizitez. Nu puteam să lipsesc.
Tonul pe care a spus-o m-a făcut să mă înfiorez. Nu ştiu dacă am arătat-o în exterior, însă nu îmi plăcea cum sună .Se ascundea ceva în spatele acestei voci. Şi nu ştiam ce.
Aşa cum bănuisem, ceva se schimbase în el.
Aş fi vrut să ştiu dacă era de bine sau de rău, pentru mine. Nu puteam, totuşi. Căci îmi era practic imposibil să citesc din el. Odată putusem. Poate nu am ştiut să apreciez.
Nu era vina mea!
- Aham. Dacă asta nu îţi afectează şcoala, mă bucur că eşti aici.
Am fost distantă cu replica asta. Şi el a observat. Mi-a luat florile din mână şi le-a aşezat undeva. Nu am fost prea atentă la gest. Mi-a prins mâinile într-ale sale.
- Mi-a fost dor de tine, serios... Data trecută când ne-am întâlnit. . .
Am lăsat puţin privirea în jos, pentru a mă calma. După asta, ochii mei i-au întâlnit pe ai lui. Redevenisem puternică.
- Da?
Rece. Distantă. Şi totuşi, nu eram brutală.
- Ai avut dreptate.
Ok ! Venise până aici să îmi zică doar că avusesem dreptate? Să fim serioşi! O ştiam şi eu, mult prea bine. Gesturile sale mi-o arătau. Şi nu eram corectă. Pentru că nici eu nu îl iubeam. Nu ştiam ce era acel sentiment. Doar că aveam o afecţiune mai puternică pentru el decât pentru ceilalţi. Poate că era ceva normal, poate că nu.
Nu o ÅŸtiu.
Mi-e greu să îmi dau seama.
Mi-am dat ochii peste cap.
- Åžtiu.
Ce altceva puteam să zic? Mă simţeam şi aşa călcată în picioare.
- Şi m-am gândit mult la asta....
A continuat el; vocea îi era liniştită. Putea fi calm în asemenea situaţii, dar simţeam cum începeau să îi transpire uşor mâinile. Emoţionant ; încă se mai afla acolo ceva din Daniel pe care îl cunoşteam eu....
- Te iubesc!
În momentul în care a zis asta, muzica s-a oprit. Se auziseră constant melodii pe fundal, şi noi vorbeam tare ( sau pe cât ne permiteam ) ca să ne auzim. Brusc, exact când a zis el această replică, cântecul se terminase. Şi a fost o pauză înainte ca celălalt să pornească. Destul cât să audă TOATĂ LUMEA ceea ce mi-a spus acesta.
Să leşin?
Era o opţiune!
Muream de ruşine. Cred. Nu ştiam , de fapt, ce să mai cred! Era greu să mă descurc în astfel de situaţii. A început să râdă, jenat . Ceilalţi nu ştiu ce făceau, îmi era frică să văd asta. L-am văzut pe Will , se întunecase la faţă. Ştiam că era nervos. Şi Mircea era acolo, avea o faţă aiurea. Cred că dacă ar fi putut, m-ar fi ucis în momentul acesta.
Nu era timp să mă gândesc la toată lumea.
- Nu cred că o faci.
Am spus-o fără s-o gândesc.
Trebuia să zic ceva!
- Nici nu mă aşteptam. O să îţi dovedesc; normal.
Avea un ton matur. Sigur pe sine. Poate chiar responsabil. Asta mi-a făcut inima să îşi reia cursul nebun. Realizam, oarecum, în ce fel se schimbase al meu Dani. Era al meu. O ştiam acum... Pentru că, nu puteam să bag mâna în foc dacă ceea ce simţea pentru mine era iubire sau nu. Căci eu nu simţeam aşa ceva, nu recunoşteam sentimentul.... Dar... Se maturizase.
Eu eram un copil.
El nu mai era.
O puteam vedea sigur. Ochii mei cunoşteau lucrurile acestea. „ Era şi timpul...”.Mi-a strigat conştiinţa mea. Nu am ascultat-o.
- Hmm... Să vedem..
Am replicat eu. A ridicat o sprânceană, curios.
- Să vedem dacă o să reuşeşti.
Am continuat.
A zâmbit, poate plin de el. Nu mi-am dat seama. Am simţit iar privirile tuturor asupra mea.
- Mă descurc.
S-a aplecat spre mine. Am avut dreptate, se mai înălţase ( gata! Cred că e o limită, nu mai avea voie să crească ) . Şi-a proptit iar buzele de ale mele, sărutul fiind involuntar din partea mea. Mi-am introdus limba în gura lui, înfingându-mi degetele în părul său. L-am tras şi mai aproape de mine. Acesta mă ţinea strâns, lângă el.
Ups!
Ceilalţi se uitau la noi.
Ne-am oprit brusc.
- Mă bucur să te văd.
Am recunoscut eu. Mi-a ieşit fără să vreau.
- Mi-a fost al dracului de dor de tine.
A început şi el să bată câmpii.
Am început să râd.
William încă ne cerceta. Mircea dispăruse din peisaj ( am aflat de la Bianca de faptul că a fugit când ne-a văzut sărutându-ne iar ) . Nu ştiu dacă a făcut-o din laşitate, furie sau altceva. Nu puteam să fac nimic pentru el.
Nu acum.
Nu aveam chef.
Nu voiam să mă mai gândesc la nimic. Vă rog, doar azi.. Să fiu eu. Cum vreau. Fără să trebuiască să mă forţez să fiu prea puternică. Mâine o să mă revanşez şi o să fiu iar rea.
Acum doresc să fiu slabă şi vulnerabilă.
Câteodată, aveam nevoie.
- Hei, Ela.
Ok, la asta nu mă aşteptam. Dansam cu Dani. Şi tocmai se oprise melodia. A apărut Prinţul la noi. Încerca să nu pară prea iritat.
- Hei... Will... ăă, el e Dani. Dani, el e Will.
Ce puteam să zic altceva?
Ştii ăsta blond e fostul meu, cu care mă mai sărut din când în când... Ah şi, Prinţule, Daniel este băiatul ăla care ţi-a trântit uşa în nas. Actualul meu iubit. De fapt, fostul. Dar... Poate actual. Nu ştiu!
Nu aveam o formă prin care să îi fac să se cunoască.
Se simţea tensiunea.
- ÃŽmi pari cunoscut.
A zis într-un final şatenul.
Devenea penibil.
Însă, Will nu se lăsa. Nu că m-aş fi aşteptat eu neapărat la asta. Şi totuşi, nu mă gândisem concret la un asemenea lucru. Doar colegul meu plecase. Se simţea, probabil, în plus. Sau nu avea chef să lupte pentru ceva ( cineva în cazul de faţă ) care se vedea că nu e pentru el. Asta eu nu o ştiam, dar aşa se interpreta. Şi plecase, nu?
Willy cred că doar dorea să se convingă.
Nu mai ştiam ce să cred!
- Păi, ne cunoaştem.
Dani s-a încruntat. Blondul nu şi-a dat la o parte aerul plin de superioritate. Stăteam lângă şaten, dar nu mă ţinea de mână sau altceva; aşa că cel ce venise să vorbească cu noi, s-a aplecat spre mine şi m-a pupat pe obraz. Era destul de târziu ( în jur de două ) şi m-a anunţat că se cară. Şi , chiar când se pregătea să plece, s-a întors cu faţa spre noi şi a zis :
- Eu’s tipu’ căruia i-ai dat cu uşa’n faţă.
Şi a plecat, lăsându-l pe Daniel plin de îndoieli.
O vedeam pe chipul lui.
Poate că eram meschină, sau orice altceva. Însă, mi-a venit să râd de această situaţie. Ce puteam face altceva? Mă aşteptam ca Prinţul să renunţe . Aşa fac băieţii de obicei, când văd o concurenţă o dau dracu de treabă şi trec la următoarea. Până se eliberează cea pe care o plac cu adevărat.
Însă, asta părea o situaţie diferită.
Am ştiut din tonul şi privirea lui William, că nu avea să renunţe. Şi nu ştiam ce însemna asta. Şi şatenul a primit mesjaul ( devenise încordat ) .
Restul timpului a fost plăcut şi liniştit. Nu ştiu la ce oră am plecat acasă. Am înţeles că Dani stătea la un hotel , şi nu aveam cum să îl iau la mine acasă.
Deşi , cred că voiam asta.
Eram fericită că era aici. Şi încă nu înţelegeam cât urma să stea. Şi de ce. Era ciudat, pe o parte. Iar Aura mi-a jurat că nu avea nicio treabă cu asta. Cătălin nu a putut să o facă. Şi nu ştiam că era şi el implicat.
Nici nu pricepeam cum de se cunoÅŸteau...
Bianca s-a declarat mulţumită de situaţie. Mi-a recunoscut faptul că , aceasta credea că Mircea era atât de furios încât nu a suportat faza. Dar că asta nu era ceva decisiv.
La fel ca şi mine, a râs de situaţie.

Am adormit cu gândul la această întâmplare.
Se întorsese şi eu mă bucuram că îmi recăpătasem medalionul....