O trecem pe feminin

[Teh]

Mulţumesc de comentarii <3 . Şi vă mulţumesc enorm că citiţi.
Nu prea sunt mulţumită de acest capitol -.- sper totuşi să nu fie epic fail. Ugh, şi vor veni câteva schimbări şi conflicte, curând. Sau aşa plănuiesc. Ah, plus o mică dezvăluire în capitolul ce va urma. Deşi , se poate deduce ceva şi din acest capitol <3.

Lectură plăcută!

[center]Capitolul Treizeci ÅŸi Doi[/center]

Nu mi-a stat mintea la cele ce mi le-a zis Will : „ Încă îmi eşti datoare. ” dar trebuie să recunosc că m-a deranjat asta într-o oarecare măsură. Pentru că nu ştiam ce dorea el să zică prin acestea; şi eu eram o persoană de cuvânt ( cel puţin de obicei ) . Şi odată ce mi se spune asta, nu e de bine. Speram totuşi să dea uitare acestor lucrurui. Hm, Will? Niciodată.
Totuşi, am refuzat să stau îngrijiorată doar pentru aceasta, de parcă eu chiar aveam nevoie de griji. Era de-ajuns că trebuia să o suport pe Sonia ( o înfumurată – cretină şi jumătate ) . De fapt, nu înţelegeam de ce toată lumea se purta atât de frumos cu ea . Aveam şi eu bănuielile mele, pentru că eu nu eram suportată ( şi Sonia îmi era duşmancă declarată ) ai zice că s-a format o Sfântă Alianţă împotriva mea. Vai, iar mie îmi tremurau chiloţii doar când vedeam asta. NOT.
Evident că mă durea în cot de toată treaba asta, dar era uneori stresant să vezi persoane că râd ca proastele, şi să se uite spre tine fără pic de discreţie. „ Râd de mine!” e primul gând pe care îl ai. Şi eu nu am avut destul de multă bună dispoziţie în ultimele câteva săptămâni ca să pot să mă descurc cu aşa ceva.
Nici nu am realizat când a venit atât de repede ziua de 1 Martie, au trecut săptămânile ca prin farmec. Şi nu s-a întâmplat nimic prea extraordinar.
Decât un singur lucru ce m-a marcat , într-un fel sau altul.
Era o seară destul de ok, nu era prea frig afară şi deja începuse să se simtă influenţa primăverii. Am venit acasă devreme, pentru că nu am avut cu cine să stau prea mult prin oraş, nu ştiu care a fost cauza. Când am intrat în locuinţă, tata tocmai a plecat şi a izbit uşa în urma lui. Fără să mă salute sau să zică altceva; am presupus că iar avea probleme la serviciu şi se răzbuna pe cine ştie cine, de fapt – pe Liliana. Nu ştiu dacă am avut dreptate. Am căutat-o cu privirea, dar nu era în hol. Puteam pur şi simplu să merg la mine în dormitor şi să dau uitare acestei întâmplări, ce devenea câteodată chiar normală. Însă, mi-am amintit şi eu cât de drăguţă a fost cu mine această persoană, şi nu am putut lăsa lucrurile aşa. Era necesar să intervin şi măcar să întreb : „ ce s-a întâmplat? ” . Atâta inimă aveam şi eu. Astfel, am mers în bucătărie unde am şi întâlnit-o. Plângea. Şi ce lacrimi. Chiar şi acum mi le amintesc.
Stătea pe podea , cu mâinile lipite de faţă , încercând să dea la o parte acele boabe imense de lichid . Dar, nu reuşea. Cu cât se străduia mai tare, cu atât acelea curgeau şi mai mult, căzând pe acea podea rece şi lovindu-se. Nu se auzea nimic, dar se putea simţi atmosfera. Era un plâns tăcut, şi totodată sfâşietor pentru că nu putea să urle. Şi ştiam cât ţine în ea. M-am aplecat şi am îmbrăţişat-o.
Nu sunt o persoană prea bună; dar a fost ceva spontan. Nu îmi plăcea să o văd atât de .... Distrusă. Cred că acesta este cuvântul potrivit.
- Ce s-a întâmplat?
A fost stupida întrebare pe care am putut să o pun . Dar nu a deranjat-o, m-a strâns şi mai tare lângă ea în timp ce umărul meu era udat de lacrimile ei. Şi nu m-a deranjat. A vorbit clar şi destul de repede, mărturisindu-mi tot . Aşa se descărca ea, nici măcar nu a realizat când a făcut-o.
- Ţi-am zis mai de mult că e vina mea... chiar e... Adică... Doar dacă aş fi putut face copii ... Ştiu că nu s-ar mai fi comportat aşa cu mine şi nu ar fi devenit atât de violent. Îmi pare rău...
Se zbătea să nu mai plângă, dar nu putea. Pentru că aşa continua organismul ei să răspundă la acele vorbe, şi la destăinuire. Acum că îmi amintesc , poate că nu sună atât de tragic pe cât a fost. Însă, atunci când am văzut-o cum se zbătea cu sine să nu urle, să nu se comporte ca un copil.... Mă durea şi mai tare. Aş fi vrut să o văd spărgând ceva, să ţipe şi poate chiar să îşi verse nervii pe mine. Ea , din contră, m-a îmbrăţişat şi nu mi-a dat drumul, vorbind şi vorbind pentru a se stăpâni . Pentru acea seară, eu am devenit un adult şi am protejat-o.
Ar fi trebuit să mă simt fericită.
Tata nu putea să mai aibă alţi copii în afară de mine şi fratele meu.
Şi , cu toate acestea, eram tristă. Nu pentru el. Ci pentru Liliana. Se învinovăţea într-atât . . . Şi un gând ciudat mi-a venit atunci în minte, nenorocitul meu tată o iubea într-atât încât nu conta dacă poate sau nu face copii. Pentru că deja avea doi; şi de aceea era Liliana aşa fericită că eu eram aici . Eram acum şi copilul ei. Într-un fel.
Iar tatăl meu simţea nevoia să îşi verse nervii, măcar uneori. În asemenea clipe, aş fi vrut să fiu eu victima.

Desigur, acestea s-au întâmplat destul de curând, şi erau oricum greu de uitat. Eu , momentan, mă bucuram de această zi frumoasă. Se simţea influenţa anotimpului de vreo săptămână. Fuseseră câteva ploi de primăvară şi apăruse soarele acum. Nu mai era deloc zăpadă , şi asta mi-a provocat o fericire interminabilă. Nu era atât de cald încât să stau în tricou, dar renunţasem deja la uniforma mult prea groasă.
Am mers cu Iulia spre liceu. A trăncănit într-una despre Alin ( încă erau împreună ) .
- În fine! Cred că te înnebunesc!
A zis într-un final şi eu m-am mulţumit cu un zâmbet. Tocmai intram în curtea liceului.
- Pa-pa!
I-am aruncat eu vorbele veselă şi am plecat de lângă aceasta, apăruse şi prietenul ei. Pe Bianca am prins-o exact când intra în clădire.
- O să primesc mai multe flori şi mărţişoare decât tine.
Mi-a zis aceasta foarte fericită şi eu am început să râd, foarte sincer. Azi arăta chiar mai bine decât de obicei ( fata asta! )
- Nu ai nici-o şansă!
I-am spus şi am fugit, urmată de aceasta. Când am intrat în clasă, atmosfera era schimbată. De parcă toţi observaseră această zi frumoasă. Nici măcar colegele care se uitau mereu urât la mine , nu mă băgaseră acum în seamă.
Nu aveam azi chef de ele azi.
Nici nu am apucat să mă aşez pe scaun că o garoafă mi-a fost întinsă . M-am uitat sceptic la colegul meu de bancă.
A zâmbit şi eu am luat floarea pupându-l pe obraz.
- Mersi Åžtefan.
S-a mulţumit să dea din umeri şi imediat i-a sunat telefonul, aşa că nu ne-am mai zis nimic. M-am uitat spre Bia şi am scos limba la ea.
E ciudat cum într-o zi din aceasta, toată lumea se adună şi dă mărţişoare şi flori. Am primit câte o floare de la fiecare tip din clasa mea.
Mai erau câteva minute până se suna de intrare la prima oră, când Mircea şi-a făcut vesel apariţia în clasă şi a venit direct la mine. A scos o lalea galbenă şi mi-a înmânat-o. A ridicat dintr-o sprânceană şi am acceptat gestul. Pentru el însă, nu a fost de-ajuns. M-a tras spre el şi, în loc de pupicul pe obraz şi îmbrăţişarea amicală, mi-a atins buzele.
Nu ÅŸtiu de ce , dar m-a deranjat acest gest.
Adică, de regulă poate că era un gest frumos dar acum, în faţa tuturor, a părut ca un act autoritar prin care mă „ însemna ” . Nu ştiu dacă eram singura care credea asta, dar a fost al dracului de deranjat. L-am împins şi i-am zâmbit demonic, întorcându-mă la banca mea şi ignorându-l.
Ce idiot.
Desigur, îmi plăcea Mircea dar uneori exagera. Băieţii ăştia!
La sfârşitul zilei, Bianca a venit la mine să îmi arate ce primise ( era aşa o fericire pentru ea toată treaba asta ) şi avea cu o floare în plus faţă de mine. Avusese dreptate.

Ne pregăteam să plecăm atunci când mi-am auzit numele strigat. Coleguţul meu de clasă , blondinul, strigase. I-am spus Biei să plece ( oricum avea întâlnire cu Florin mai târziu şi avea nişte treabă, nu putea sta după mine ) .
- Ce s-a întâmplat Don-Juan?
M-am adresat atunci când a ajuns în faţa mea . Eram în curtea liceului.
- Hai , te duc eu acasă.
A zis simplu . Am mers pe jos şi mie mi-a venit în minte maşina cu care m-a dus atunci când eram rănită, acasă. Dar nu am întrebat nimic ( nu aveam chef ) .
- Åži, ia zii... Mergem ÅŸi noi la un film azi?
Destul de vulgar. Cred că i se urcase ceva la cap. A zâmbit şi m-a apucat de mână. Am vrut iniţial să o retrag, totuşi nu am făcut-o. Aveam câteva motive. Primul, era faptul că îmi plăcea de idiotul ăsta ( într-o oarecare măsură; era foarte interesant ) , apoi trebuia să o calc pe nervi pe Sonia ( asta da plăcere imensă ) şi în al treilea rând, nu mă mai ţinusem de mână cu cineva de foarte multă vreme...
- Ce film?
Am întrebat într-un final.
A dat din umeri.
- Orice, nu ?
Am chicotit. Făcuse faţa aceea nevinovată şi inocentă – nu puteai să nu te amuzi. A zâmbit şi el.
- Mergem la cinematografu’ din centru, vin să te iau la cinci fără un sfert, sau aşa ceva. La şase-ncepe filmul.
M-am gândit puţin la asta, şi mi-am amintit că îi promisesem Lilianei să merg cu ea până în oraş azi.
- Ne întâlnim acolo, mai bine aşa.
M-a codus până acasă, şi atunci când a plecat nu l-am lăsat să mă sărute pe gură. I se urcase la cap.
Nici eu nu ştiusem cum de acceptasem să ies cu el, dar nu simţeam niciun fel de remuşcări. Mai târziu am mers în oraş cu Lili să luăm nişte chestii, şi se făcuse destul de târziu. Oricum, mă aranjasem şi eram fresh atunci când am ajuns la locul întâlnirii. Mă aştepta ; şi nu mi-am cerut scuze pentru întârziere sau pentru că a stat acolo prea mult . Nu prea conta.
Am intrat la film dar după vreo douăzeci de minute, amândoi ne-am plictisit şi am ieşit din sală. Era o poveste destul de banală, ah – chiar plictisitoare, aşa că am preferat să ieşim şi să mergem, probabil , altundeva. Totuşi, era acolo un hol micuţ şi gol, ce ducea spre băi. Ne-am poziţionat acolo şi Mircea m-a pus la „ zid” ( cum s-ar zice ) . Îşi poziţionase braţele în jurul meu şi se uita fix în ochii mei.
- Mirabela, tu ÅŸi cu mine , egal prieteni. Corect?
M-am abţinut să nu râd. Era aşa de adorabil, cred că eu mă înroşisem puţin la faţă.
Şi ce însemna asta?
Nu eram bună la matematică.
- Să zicem.
Am dat verdictul în final. Asta l-a făcut să chicotească.
- Clar.
A spus acesta gânditor. Eu am dat din umeri.
- Dar! E o eroare pe aici, pe undeva.
Nu sunt bună la matematică, am mai zis asta. Totuşi, pricepeam şi eu măcar puţin ce dorea să îmi zică. Era mai bine să îl frec , şi m-am prefăcut că nu am idee despre ce vorbeşte. Asta l-a făcut să se impacienteze.
- Deci , tu şi cu mine , egal mai mult decât prieteni.
Nu am râs, dar aveam chef.
- De ce?
Am spus sarcastică. Uuuh, ce mă distram. Inima mea bătea mai tare, şi parcă îmi creştea adrenalina. Şi nici măcar nu mă mişcam, dar să fiu într-un sport extrem. Poate era din cauză că inima mea ţopăia ca o nebună.
- De, de’aia!
A spus acesta căutându-mi buzele. Le-a atins, uşor, în aşa fel încât să îl simt. Să ştiu că era acolo. După care le-a apăsat mai tare, limba sa începând să se joace cu a mea. Involuntar, mi-am trecut mâinile prin părul lui şi am început să trag, acesta avea acum braţele în jurul taliei mele şi mă trăsese lângă el.
Ups! Noi chiar ne sărutam.
M-a împins uşor înapoi, şi mi-a mângâiat faţa. Era la o distanţă destul de mică. A intrat cineva pe hol, mergând spre baie. El s-a lipit de mine şi m-a acoperit. Cred că acum mă înroşisem de-a binelea. Străinul nu ne-a băgat în seamă.
Cred că se gândea, în mod normal, „ un alt cuplu fără minte care şi-o trage pe hol”. Şi poate ar fi adăugat : „ vreau şi eu” . Genul masculin, ce să-i ceri.
După ce a dispărut persoana respectivă, Mircea m-a eliberat.
- Eşti al dracului de frumoasă.
Aici chiar am zâmbit . Mă ţinea strâns , şi a început iar să mă sărute. După care a început să mă pipăie.
Gata, mergea prea departe.
Dar mă distram!
Aşa că nu l-am înlăturat. Îşi trecea mâna peste abdomenul meu, încercând să urce la sâni. Limbile noastre încă se jucau acel joc intens. Şi-a trecut degetele pe spate, pipăindu-mi pielea. Eu cred că eram mai rece, acesta însă „ firbea”. Sau asta îmi spunea temperatura trupului său.
Şi inima mea făcea bungee-jumpin, sau sărituri la trambulină. Nu îmi dădeam seama, la cât de repede fugea şi urla.
A scos un sunet ciudat atunci când s-a desprins de buzele mele, dar s-a lipit iar şi ne-am sărutat. Oh, şi la naiba am început să îl muşc. Tare, ca să fiu sigură că rămâne însemnat. Îşi plimba iar mâna peste abdomenul meu. Urca, aproape de sâni. Ştiam că acum îmi simte inima urlătoare, dar şi eu ştiam cât de tare bătea a lui. Şi îmi puteam da seama după modul în care reacţiona, era nebun după mine.
Secunde. Tic – tac- tic – tac ! Se auzea un ceas enorm din hol. De parcă ne numărau nouă momentele incitante.

[center] Shake your ass! Shake your ass![/center]

Şi brusc. Magia s-a rupt. Exact atunci când îşi urcase mâna mai sus, gurile noastre se întâlniseră iar, după o scurtă pauză. Aveam ochii închişi , la fel şi el. Când, telefonul lui a sunat.
Minunat moment ÅŸi-a ales!
Am aşteptat să îl închidă. S-a uitat mai întâi să vadă cine îl apelează, avea degetul pe butonul roşu. Şi nu, nu a închis. S-a mutat pe butonul verde şi a răspuns.
- Da, sis?
O, grozav!
Scârba de Sonia. Se putea altfel? Îmi stricase mie toată seara. A ascultat ce avea idioata de zis, nu am înţeles pentru că eram prea furioasă ca să ascult ce îi zicea târâtura.
- Bine, bine. Stai acolo că vin acu’. Pa.
S-a uitat vinovat la mine şi a încercat să zâmbească.
- Of, tre’ să merg după soră-mea... A păţit ceva, s-au certat iar ai mei şi ea a picat la mijloc, şi... Pf, ştiu că tu nu ai cum să înţelegi, dar e fată şi trebuie să am grijă de ea.
Avea un ton serios ÅŸi responsaibl.
Poate că în alte momente l-aş fi apreciat.
- Hai, te duc acasă!
A zis el resemnat, vrând să mă atingă.
Timp în care, am putut să mă gândesc la unele lucruri. Da , eu nu ştiam? ! Eu ? Nu. Pentru că eu , vezi Doamne, nu aveam părinţii despărţiţi. Niciodată nu am căzut la mijloc atunci când s-au certat şi Cristi ( fratele meu ) nu era niciodată acolo să mă apere. Încercam să fac lucrurile mai bune, şi câteodată fugeam. Pentru că eram o laşă. Dar, niciodată nu îl sunasem pentru ajutor.
Nici măcar atunci când totul se sfârşise, nici măcar când am plâns cel mai tare. Nu aveam nevoie de mila altora, sau de ajutor. Mă puteam descurca şi singură.
Nu ştiam dacă Sonia dorea sau nu să îmi strice seara, sau pur şi simplu avea problema asta. Dacă era varianta din urmă, atunci era chiar mai îngrozitoare decât o credeam. O laşă.
Mă deranjase enorm ceea ce îmi zisese Mircea. „ Tu nu ai cum să înţelegi”. Pe dracu, o ştiam atât de bine. Vorbea ca un idiot. Toată pasiunea de mai devreme se stinsese, avusese el grijă să vină cu pompierii. Nu am vrut să răbufnesc şi să îi arunc câteva în faţă, ar fi zis că mă oftic prea tare. Am zâmbit ( era un egst sincer, pentru că se vedea că nu eram fericită ci mai degrabă iritată ) .
- Nu mersi, mă descurc eu. Mergi şi ajut-o pe surioara ta.
S-a uitat supărat la mine.
- Hai Mirabela, nu te supăra... Trebuie să..
Nu l-am lăsat să continue.
- Ştiu. De aia nu vreau să îţi mai răpesc din timp. Mă descurc eu.
Tocmai dorea să mă contrazică, deşi a văzut şi el privirea mea care nu accepta să fie coruptă, când i-a sunat iar telefonul. A răspuns şi a trebuit să plece. S-a aplecat să mă sărute, dar nu l-am lăsat – m-am întors şi am plecat spre baie. Când am ieşit de acolo, el plecase.
Am răsuflat uşurată şi l-am înjurat.
- Al dracu prost! Cretin, idiot şi cu creier de căcat. Şi morţii ei de fufă, o să mi-o plătească Sonia!
Desigur, nu am spus aceste cuvinte cu voce tare. Am scos şi eu mobilul din buzunar şi ... Şi, nu ştiam pe cine să apelez. Nu aveam un număr de taxiu. L-am văzut pe Will în agendă şi am apăsat butonul verde : „ apelare” . Dar, m-am răzgândit brusc şi am închis apelul.
Nu mi-am dat seama dacă a sunat sau nu. Am aruncat înapoi micul obiect, şi chiar înainte să ies afară din clădire, a sunat.
- Da?
Am zis rece. Nu am observat cine mă apelase, dar vocea am recunoscut-o imediat.
- Ce-ai păţit mă? Acu’ dai beep-uri?
Avea o voce destul de îngrijorată. Uf, dacă tot se întâmplase asta – eu nu aveam chef de discuţii.
- Cinematografu’ din parc, dacă nu vi să mă iei în cinci minute, o să te blestem!
Am închis şi am vrut să ies afară să îl aştept. Era frig. Eu purtam doar o bluză şi o pereche de blugi ( nu îmi luasem geaca ) şi acum tremuram ca proasta. Foarte tare, fir-ar ea de fudulie. Am stat aşa preţ de câteva minute, nu ştiu cât a durat , dar au început să cadă picături mari de ploaie. Şi eu deja începeam să fiu udată, grozav! Mai bine nici că se putea.
Începusem să fierb , aveam draci şi doream să îi vărs pe cineva. Îmi trăsese mie clapa, MIE, un idiot. Mircea ăsta, o să vadă el. Şi Sonia, oh! Să se păzească.
Am decis să plec de acolo şi să o sun pe Liliana să îmi trimită un taxi dar, chiar atunci când plănuisem asta, o maşină s-a oprit în faţa mea.
Aceaşi cu care am fost dusă acasă de Mircea când fusesem rănită.
Dar, din ea nu a ieşit băiatul blond cu ochii verzi, ce îmi era coleg de clasă. Nu; ci prinţul înfumurat cu ochii albaştrii.
- Ai întârziat!
Am zis scurt, dar ştiu că aveam tonul ridicat. Ieşind repede din autovehicul, mi-a aruncat geaca lui şi m-a purtat până la maşină.
- Nu-i adevărat, am ajuns la fix.
Nu am putut să îl contrazic. Nu ştiam cât era ceasul. M-am pus resemnată pe scaunul pasagerului şi i-am întâlnit privirea amuzantă.
- Ce?
Am întrebat încruntându-mă.