O trecem pe feminin

[Teh]

Neith, mulţumesc de comentariu <3 mă bucur că ai continuat să citeşti.
Se pare că s-au mai rărit comentariile o.o dar să sperăm că încă citiţi... În fine , v-am adus şi capitolul 19. Sper să vă placă.

Lectură plăcută! <3

[center]Capitolul Nouăsprezece[/center]

[center] Bună Mirabela. Te rog, răspunde la telefon. Vreau să vorbim. Chiar vreau să lămurim asta. Te rog![/center]

Am ascultat mesajul vocal de la Dani. Nu am răspuns. Era seară, desigur. Mă băgasem în pat pentru a încerca să dorm. Pentru că într-adevăr eram obosită şi aveam nevoie de nişte odihnă. Cred . Şi la dracu, nu puteam să dorm atât de uşor. Aş fi vrut să plâng iar dar lacrimile pur şi simplu nu îmi mai ieşeau din ochi. Inima iar părea să fie în comă . Bătea slab, de parcă nu avea un motiv pentru care să accelereze. Doar dacă aş fi fugit ca nebuna prin casă atunci ar fi reacţionat. Pentru ce? Pentru un amărât de ticăit accelerat? Nu mulţumesc. Pot trăi şi fără.
Într-un târziu, am şters mesajul vocal şi am închis ochii. Nu am crezut că urma să adorm aşa de uşor. Plină de griji, gânduri negre şi dezamăgiri, am reuşit să mă scufund pe scena pală a nopţii. Într-o lume a viselor, în care cortina albă se răsfrângea în faţa mea, ascunzându-mi chipul. Ce chip. Dezamăgit şi fără speranţă. Am fost uimită să văd că eu eram aceea. Şi atunci nu ştiu ce s-a întâmplat, căci am fost furată de pernă, pat şi pătură. Adormisem.

[center]*[/center]
- Elaaaaaa!
Am auzit vocea dulce a Aurei în telefon şi a trebuit să îl mut la o distanţă considerabilă de ureche, ca să nu mă asurzească.
- Ce?
Am rostit oarecum plictisită. Aşa vroia să îmi fie tonul, pentru că nu vroiam să îi arăt cât de tristă şi morocănoasă eram. La naiba cu Dani şi plecarea lui de tot rahatul. Când reuşisem şi eu să fiu fericită şi să accept genul masculin ca fiind unul „ OK ” . . . Vine el şi îmi dă toată teoria, recent schimbată, peste cap. Oh, da ! De parcă asta mă deranja pe mine cel mai tare în acest moment.
Nici pe departe. Hei, şi totuşi... Eu mă despărţisem de el. Nu ? Chiar înainte să mă sune Aura mai primisem vreo două mesaje de la el. Îmi spune că vrea să discutăm. Probabil urma să se ţină după mine şi la şcoală. Însă asta... Nu urma să dureze mult. Normal că nu. Şi el avea o bursă, nu-i aşa? Trebuia să mă bucur pentru el. Şi de ce nu o făceam?
Egoism, ha? Poate. Eram deja îmbrăcată pentru a merge la liceu. Îmi luasem o pereche de blugi comozi, şi largi. Un tricou la întâmplare şi un hanorac ( tot larg ) . Aveam chef să port tenişi azi aşa că am lăsat adidaşii de-o parte.
- Să te trezeşti, m-auzi?
Brusc am realizat că Aura vorbea într-una la telefon. Vrusese să mă trezească. Iar eu făcusem ochi de mult. În sfârşit o să ajungem şi noi la timp, hmm... Cât de ironic.
- Scumpilici eu sunt gata când eşti şi tu. Vezi că acu’ ies pe uşă, să vii şi tu, da?
A exclamat ceva uimită dar nu i-am dat importanţă şi, apăsând butonul roşu, am încheiat convorbirea.
Atunci când am văzut-o, nu ştiu de ce am reacţionat aşa , însă am sărit peste ea şi am îmbrăţişat-o . Era acolo şi Cătălin, fratele ei. I-am aplicat acelaşi tratament. Spre uimitea mea nu m-a dat la o parte cum o făcea de obicei. Într-un sfârşit, mi-a zis.
- Eu tre’ să plec aşa că dă-mi drumu’ dom’şoară.
Am început să râd şi acesta a fugit, după care m-am întors spre Aura şi i-am zâmbit larg. Eu simţeam de fapt că inima mea iar începe să o ia razna. În sensul că era când moartă, când prea vie. Şi faptul că trupul meu aproape tremura mă făcea să mă simt rău de tot. Prietena mea Aura. Cât de încurajator îi era chipul, şi surâsul ei plin de energie. Am luat-o de mână.
- Ce-ai păţit?
M-a întrebat când am ieşit din clădire. Nu ploua, spre marea mea fericire. Însă cerul era înnorat şi atmosfera era pur şi simplu prea apăsătoare. O dimineaţă atât de mohorâtă. O uram. Sau nu . De ce să o urăsc? Era vremea. Nu era nici vina mea nici a altcuiva. Trebuia să preţuiesc natura şi ceea ce aveam în jur. Astea n-or să mă părăsească nici când. Fie c-o să plouă, o să bată vântul sau o să fie soare. Mereu o să fie ceva acolo.
Eram prea patetică.
Şi totuşi , pentru că mi-am lăsat garda atât de mult timp jos, am decis să îmi deschid sufletul către amica mea. Măcar acum. Ştiam că mă va asculta. Eu o făceam întotdeauna.
- M-am despărţit de Daniel.
Mi-a strâns mâna şi paşii noştrii se mişcau la unison. La egalitate. Una lângă alta, aşa cum fusesem de atâta vreme.
- De ce? Ce s-a întâmplat? A făcut el ceva? Sau... Te-ai plictisit de el?
Da. Normal. Era vina mea, eu mă plictisisem de el şi îl dădusem dracului. Hei, eu sunt victima aici! Ce gândeam? Cât de fraieră puteam fi în clipe ca acestea? Poate că ar fi fost mai bine să îi zic că aşa fusese şi nu mai arătam atât de penibil, ca ultima cârpă din lume. Nu. Asta s-ar echivala cu fufă, şi asta chiar că nu eram. Dar tot eram ceva ce era demn de dispreţ. În momente ca acesta. Am decis să înfrunt realitatea.
- Pleacă în America.
- Ce?
A venit şi replica sa promtă. Nu ştiu pe ce ton am vorbit. Chiar nu pot spune, căci era greu de dedus. Poate că am fost total indiferentă, sau poate opusul. Rănită-n draci! Dar nu mi-a păsat. Totuşi, Aura a fost surprinsă. Părea să nu înţeleagă ce se întâmpla aşa că am continuat. Ne apropiam de liceu.
- Ei bine, este simplu. Are o bursă aşa că pleacă. Săptămâna asta, sau următoarea. Nu ştiu. Nu-mi pasă .
Ba da, mă oftic de mor. Am adăugat în gând.
- Cert e că s-a terminat totul. Heh, se pare că Raulinio a câştigat pariul.
Amica mea a întărit şi mai tare strânsoarea ce ne unea. Aproape că uitasem de faptul că ne ţineam de mână, dar ea mi-a amintit. Şi mă simţeam atât de bine, deşi mâinile noastre erau reci – păreau să se încălzească stând atât de unite. A spus ceva pe un ton atât de trist încât , dacă aş fi avut dispoziţia de aseară, aş fi plâns.
- Din toate punctele este victorios. A avut dreptate. Ţii la Dani.
M-a îmbrăţişat brusc şi eu m-am mulţumit cu acest gest. Nu am zis nimic şi nici ea nu a făcut asta. Pentru că nu era nicio replică potrivită pentru ceea ce tocmai se întâmpla. Totuşi, când am ajuns în liceu, m-am simţit nevoită să îi zic.
- Gata! Hei, ce atâta smiorcăială? Trecem la următorul. Ăă, ce oră avem acum? De când nu am mai venit, nici nu cred că mai ştiu să scriu.
Am început să râd şi aceasta a zâmbit.
- Hei, nu se poate să fi uitat. Doar ne-am făcut temele împreună.
Am continuat cu acel râs , deşi era pe jumătate forţat.
- Mda, adică tu ne-ai făcut temele.
A chicotit şi am continuat să discutăm despre nimicuri până ce am ajuns în clasă.
- Oo, ia te uită. În sfârşit îţi arăţi şi tu faţa , bă! De ce nu ne-ai zis c-o baţi pe Miki? Filmam şi noi. Nu eşti corectă, ai privat youtube-ul de o asemenea capodoperă.
Toţi au început să râdă când l-au auzit pe Marius vorbind. Chiar şi eu. Am zâmbit sincer şi am aruncat toate grijile de-o parte. Ce mai conta, pe bune acum? Era doar o parte din viaţa mea pe care urma să o şterg cu un burete imens. Da. Era doar ceva ce se putea şterge cu uşurinţă. Din minte, suflet şi viaţă. Ştiam că pot.
- Frăţioare, îmi pare rău. Data viitoare o să am grijă să te-anunţ.
Toţi s-au uitat brusc la mine. Erau oarecum uimiţi. Iulian a adăugat.
- Adică o să existe o „ dată viitoare” ?
Am dat din umeri uitându-mă sfidător la aceştia. Alice a intervenit.
- Oh, Doamne! Ela, ce vrei să zici? Noi toţi am auzit că o să îţi ceri scuze.
Vocea îi contura îngrijorarea. Elena s-a băgat şi ea în discuţie. Observasem că îşi schimbase freza în săptămâna în care lipsisem. Îşi tunsese părul şi şi-l vopsise roşcat, se potrivea perfect cu ochii ei căprui.
- Soro, trezirea. Nu vrei să fi iar exmatriculată, nu ? Deşi am plăti bine pe o bucată de spectacol.
Iuli a vorbit iar.
- Lu’ Elena-i e frică doar c-o să piardă pariul.
Asta m-a făcut curioasă.
- Ce pariu?
Am întrebat pe un ton nevinovat.
- Tu nu o să te milogeşti niciodată. Nu mi te imaginez cerându-ţi scuze.
Am zâmbit şi m-am pregătit să ies din clasă. În fond, aveam o întâlnire. În biroul directorului, cu prostul din urmă, cretina de victimă sub numele de cod Mihaela, şi băgăciosul de profesor de psihologie. Aveam să mă distrez.
- Că bine zici.
Am strigat înainte să dispar din sala de clasă . Nu am ştiut care a fost reacţia celorlalţi la ceea ce tocmai mărturisisem, dar nu-mi păsa. Nu acum. Îmi pare rău Aura. Cu adevărat, dar aceasta sunt eu.

Paşii mei m-au ghidat până la încăperea respectivă, şi am avut bunul simţ de a ciocăni înainte de a intra. Când am auzit aprobarea, am deschis uşa. Nu am fost uimită să văd că acolo mă aştepta toată gaşca. De abia m-am abţinut să nu zic : „ Io, care-i şmenu’? ” . Aproape că mi-a venit să râd la acest gând. M-am abţinut totuşi.
Mihaela arăta minunat. Am zărit că avea câteva bandaje ce îi acopereau rănile. Asta m-a făcut să zâmbesc satisfăcută şi să îmi amintesc ce eram cu adevărat. Cine eram şi pentru ce luptam. Ha. Asta a sunat de parcă eu chiar eram o războinică. Şi totuşi...
- Bună dimineaţa. Am venit să lămurim lucrurile. Domnule director, îmi permiteţi?
A dat din cap şi eu mi-am arcuit buzele într-o formă extrem de inocentă. M-am apropiat de rivala mea, Mihaela. M-am uitat mult la ea, de parcă trebuia să depun efort pentru ceea ce urma să fac. Vezi să nu . Cred că profu de psiho era fericit acum. Mda.
Şi atunci s-a întâmplat. I-am trăznit o palmă.
Şi am început să râd. Incontrolabil aş spune. Nici nu ştiu când s-a mişcat palma mea şi a făcut contact cu faţa ei, dar s-a întâmplat. Şi asta pentru că o merita. Iar . A vrut să vină spre mine să facă acelaşi lucru ,dar m-am ferit. Comunistul de director a început să ţipe şi să îmi zică nu ştiu ce lucruri, şi proful de asemenea. Am vorbit pentru a-i întrerupe.
- Mă gândeam că nu aţi dori să fac asta în public. Adică în faţa întregii şcoli. Nu ar trebui să vă deranjaţi să mă mai exmatriculaţi sau altceva. Oricum mă mut la alt liceu, aşa că scăpaţi de mine. Cât despre scuze, ha. Nu o să fac asta nici într-o mie de ani. Şi cu tot respectul domnu’, tocmai atunci când v-am întrebat dacă îmi permiteţi, aţi făcut semn din cap că „ da” . Atunci, de ce urlaţi acum la mine?
Eram bucuroasă de tonul pe care îl abordasem. Rece şi totodată serios. Impenetrabil, de parcă nu ar mai fi existat replică la ceea ce tocmai spusesem. Şi eram oarecum superioară. Nu am luat în seamă niciun comentariu.
- Ah şi când îl sunaţi pe tati, ziceţi-i şi să vină mai repede să mă ia. La revedere.
Au încercat să mă oprească însă, pe dracu dacă au reuşit. Am fugit pe hol până în clasă să îmi iau ghiozdanul. Nu apăruse nimeni la oră, aşa că ai mei colegi erau încă liberi.
- Ce s-a întâmplat?
A sărit Aura repede. Am chicotit.
- Păi i-am mai tras o palmă domnişoarei cretine şi tocmai am fost exmatriculată de-a binelea. E vremea să merg la alt liceu. Pentru moment tre’ să dispar. Ciao.
Am vorbit atât de repede şi am fugit din acea sală încât nimeni nu avusese un timp real pentru a mă opri. Şi nimeni nu m-a urmat. Am ghicit că deja apăruse profesorul , sau o ea, în clasă. Îmi părea oarecum rău. Sau nu. Eram gata să îmi dau mândria şi orgoliul la o parte din cauza lui Dani. Doar pentru că el mă convinsese să îmi cer iertare. Şi o făceam pentru că vroiam să rămân în acest oraş. Stupid. Da, chiar aşa era. Cu el. Dar acum că pleca, ce rost mai avea? Ar fi fost o jignire pentru mine însumi.
Îmi va fi dor de cea mai bună prietenă a mea. Din păcate, se poate descurca foarte bine şi fără mine. Hei, Mirabela! Asta înseamnă „ din fericire”. Egoistă fără pic de suflet şi consideraţie faţă de cei din jurul tău...
M-am oprit din alergat din cauza acestui gând. Eram afară. Vântul adia destul de tare, şi puteam simţi răceala acestei zile.
- Ela...
L-am auizt pe Daniel în spatele meu şi am ţipat înăuntrul meu : CALMEAZĂ-TE! Pentru că aveam nevoie să fac aşa ceva. Le-am spus „ stop” acelor lacrimi ce urmau să mă năpădească, şi m-am întors către acesta. Puteam să înfrunt toată situaţia asta.
- Da?
- Trebuie să vorbim.
Abordase glasul acela serios care pur şi simplu nu accepta un răspuns . Ba bine că nu.
- Am vorbit deja tot. Ce vrei să îţi mai zic? Oh, nu face asta mai dificil decât este deja. Bine?
Hei, da... Făceam şi eu puţin pe victima. Aveam voie. Dacă asta îl făcea să nu mai zică nimic. Pur şi simplu... Nici eu nu mai ştiam ce sunt în preajma lui. S-a apropiat de mine şi mi-a atins faţa. Oricât am vrut să mă depărtez, nu am reuşit. Era atât de cald şi reconfortant. Am vrut doar ca acea mână să îmi mângâie la nesfârşit obrazul. Ochii săi i-au aţintit pe ai mei . Nu mi-am ferit privirea. S-a aplecat spre mine şi mi-a căutat gura. Uşor, printr-o mişcare blândă, ne-am atins buzele. Limba sa a început să se joace cu a mea. Jocul pe care amândoi îl cunoşteam atât de bine.
Opreşte-te! Îmi striga conştiinţa.
Nu o fă! Îmi urla pielea lui Daniel.
Am vrut să fac ceva, dar el a sfârşit sărutul. Ochii îi străluceau.
- Pur şi simplu nu vreau să te pierd.
Atunci rămâi cu mine şi dă-o dracului de bursă ! Nu puteam şi nici nu doream să zic aşa ceva. Nu de alta, dar dacă aş fi făcut-o... Ei bine, nu ştiu cum aş fi reacţionat dacă m-ar fi refuzat, în primul rând. Şi în al doilea rând... Eram obligată să stau cu el pentru cât şi-ar fi dorit acesta. Iar eu nu ştiu dacă puteam face aşa ceva.
- Dar deja s-a întâmplat asta.
Aveam un ton încurajator. Fără pic de milă. Am adăugat.
- Ştii.. A fost ok, ne-am distrat şi chiar a fost frumos cât am ieşit împreună. Mi-a plăcut şi e ceva ce nu poate fi comparat cu nimic. O amintire preţioasă, aşa e şi pentru tine nu ?
A dat din cap.
- Nu există nicio soluţie?
Am chicotit. Falsat desigur.
- Ba da.
A scos un sunet aproape uimit şi asta m-a făcut să zâmbesc. Acum să îţi rănesc puţin sentimentele?
- Tu o să pleci în America şi eu o să mă car acas’ la tata, ca să stau cu el şi cu mămica mea vitregă. Şi o să trăim fericiţi şi într-un stil diferit de viaţă, până la adânci bătrâneţi.
A vrut să mă atingă dar eu m-am ferit. A oftat resemnat.
- „ Şi o să trăim fericiţi şi într-un stil diferit de viaţă , până ne vom regăsi” .
Am crezut că mă va săruta. Ba nu. Asta mi-am dorit. Nu a făcut-o. Doar s-a uitat la mine.... Şi nu vroia să plece, mă făcea doar să stau acolo şi să mă holbez la el. Ochii lui erau trişti. La fel şi chipul. Iar am observat cât de bine arăta. Trupul lui binefăcut, faţa atât de superbă şi fină... La dracu , eşti şi tu un idiot!
M-am întors.
- Drum bun.
Am zis asta rar şi destul de tare. Ca să fiu sigură că mă aude. Şi atunci am început să merg. Paşii mei m-au condus singuri spre casă. Am zâmbit trist, şi totodată fericită. Poate că era un idiot dar eram îndrăgostită de el. Şi cretinul... Cred că şi el era. Dar, niciunul dintre noi nu putea renunţa la propriile idealuri pentru cealaltă persoană. Deci nu ne iubeam îndeajuns. Nu?
Şi el a sădit undeva, înăuntrul meu, o mică undă de speranţă . Ceva mititel ascuns într-un sertar şi încuiat . Cheia am pus-o bine de tot, căci poate într-o zi va urma să o folosesc. Sau poate că nu.
Însă sunt fericită că măcar am reuşit să îl cunosc şi să fiu atât cu el. Era, într-un fel, special. Şi totodată un nemernic. Pentru că era băiat.
Mi-am eliberat mintea odată ce am ajuns în apartament. Nu-mi mai venea să plâng. Şi nici să râd nu prea aveam chef. M-am aruncat în patul din dormitor şi doar am aşteptat telefonul să sune. Încă mă întrebam cine mă va apela prima dată : tata, mama, fratele. Sau poate Aura? Hm, nu cred că avea azi telefonul cu ea. Oricare ar fi fost, urma să fie o furtună. Una cu întrebări, poate şi lovituri. Nu. Poate doar verbale ? Dar nu îmi păsa.
Pentru că eu, cea adevărată, puteam înfrunta orice. Fie că eram singură sau nu.
Şi în fond, dacă aş fi fost atât de slabă aş fi rămas aici pentru Dani. Nu ? Ei bine, era clar că cineva se înşelase în privinţa mea. Căci eu, nu aveam de gând să mă las zdrobită de nimic!
Åži lacrimile?
Doar eu şi conştiinţa mea ştiau despre ele.
Åži dragostea?
Ce dragoste? Nu exista. Era doar o iluzie. Nu. Era de fapt un vis frumos al fetelor.
Iar eu sunt fată.
Una ce nu se va lăsa pradă irealităţii.
Dar nu ai făcut-o deja? M-a atacat conştiinţa.
Nu. Nu am făcut-o. Am apucat telefonul şi am căutat numărul lui Daniel în agendă. Apăsând un alt buton , l-am şters. Apoi , brusc, telefonul a sunat.

Tata m-a apelat primul.