O trecem pe feminin

[Teh]

Mulţumesc enorm pentru comentariile voastre şi apreciez foarte, dar foarte mult că vă faceţi timp să treceţi şi pe la povestea mea şi să lăsaţi o părere, anything, I just appreciate it! thanks, from the bottom of my heart.
Ne apropiem de final.
Oficial, mai sunt 2 capitole + 1 special + epilog. So... it's quite the ending. Not now, but soon enough * laughs* so enjoy the last chapters!

Lectură plăcută şi mulţumesc din nou pentru reply-urile voastre! thanks!

Capitolul douăzeci şi opt

Åži m-a oprit.
Nu mă aşteptasem la asta!
A venit lângă mine şi m-a luat în braţe, strângându-mă cât putea de tare şi sărutându-mă pe frunte, mângâindu-mi părul. Tremuram. Nu de teamă, ci de o emoţie nouă ce mă încerca, parcă eram înduioşată acum. M-am lăsat purtată de atenţia lui, pe care nu o meritam. M-am cuibărit la pieptul lui, simţindu-mă protejată, fără a-mi fi ruşine de slăbăciunea mea. Alături de el era atât de uşor...
- Mi-ai distrus un drac! Nu asta contează, eram nervos când am zis alea. Nu mă băga în seamă..., începuse să se explice dar eu nu aveam nevoie de asta. Ştiam prea bine că avea dreptate. Şi eram atât de egoistă că nici nu îmi păsa. Cât de drăguţă eram!
- Ce-o să urmeze acum?, spuse încă mângâindu-mi părul şi ţinându-mă lângă el, atât de protector cum era întotdeauna.
- Ei bine, o să îi spun... Trebuie!
- Ştiu, dar nu cred că se va căsători cu tine, Mirabela... Cred că, mai degrabă, o să te trimită dracului...
Şi cel mai probabil asta voia şi blondul, o simţeam din tonul lui.
- Nu vreau asta! Ci doar să se ocupe, financiar vorbind, de copil. Asta dacă vrea să aibă vreun drept asupra lui. Altfel, nu contează. Ţi-e ruşine să ai o prietenă ca mine? Mda, o să fiu arătată un picuţ cu degetul..., glasul mi se mai înmuiase şi ţineam ochii pe jumătate închişi atunci când zisesem asta.
A chicotit.
- Oh, aşa stă treaba?...
Ştiam că mai voia să spună şi altele, dar nu l-am lăsat, continuând să îl strâng cât puteam de tare în braţe, necontentind să îi dau drumul, având practic nevoie de el. Eram disperată; realizând în ce stadiu ajunsesem, m-am desprins şi m-am aruncat pe canapeaua din sufrageria lui, nici măcar nu ştiu când ajunsesem acolo. Se pregătea să îmi dea un pahar cu wiskey, dar dându-şi seama rapid de faptul că nu mai aveam să consum alcool o vreme. Eu am chicotit. Mi-a dat în schimb un pahar cu suc.
Mi se făcuse foame.
- N-ai şi ceva de mâncare?, strig la el şi acesta începe să râdă.
- Deja eşti în stadiul cu poftele?, îmi răspunde vesel, revenind în încăpere cu nişte gustări.
Am dat din cap începând să ronţăi.

[center]*[/center]

În fond, nu era aşa de rău să fi însărcinată. După o săptămână, mă obişnuisem total cu asta. Toată lumea ştia de starea mea. Mama nu îmi mai vorbea, îmi ţinuse un discurs impecabil, groaznic şi jignitor. Însă, am încercat să îi ignor vorbele.
- Nu îmi vine să cred că ai făcut asta, îmi zicea ea, nu te-am crescut să faci asemenea greşeli! Ţi-am iertat o grămadă, Mirabela, nu pricep – cum de ai putut călca aşa de strâmb? De ce nu te-ai protejat? Eşti o iresponsabilă, din momentul acesta poţi să uiţi de mine!
Erau cuvinte spuse din cauza furiei, dar i le-am iertat. Nu avea sens să îmi fac sânge rău din cauza ei. La un moment dat, îi va trece şi îşi va cere iertare; se poate. Momentan nu avea să vorbească cu mine. Probabil asta va dura câteva luni; nu mă deranja. Cristi fusese supărat, dar nu îmi ţinuse niciun discurs. Pur şi simplu dorea să mă ajute, cu tot ce putea el. Nu era nevoie, nu voiam să îi distrug pacea perfectă de acasă. Am minţit câteva lucruri şi a fost mulţumit. Era ironic cum niciunul dintre ei nu mă întreba: şi nu te măriţi? Cred că era evident că, din moment ce le dădeam această veste prima dată, fără a menţiona de niciun bărbat în viaţa mea, era clar că nici nu exista. Ei bine, nu era atât de şters cu buretele, dar nu era important acum. Bianca mai că plânsese atunci când îi dădusem vestea, dar a acceptat. Mădălina era toată un ţipăt, vrând să mă bată, îmi spusese chiar că ar trebui să avortez; desigur , s-a calmat şi ea. Era doar furioasă pentru faptul că „tinereţea” îmi este distrusă, puţin câte puţin...
Nu mă preocupa asta în mod extraordinar. Eram ocupată doar de copilul acesta. Se părea că doar după patru luni puteam să aflu ce sex are, şi asta mă încânta. Aş fi vrut un băiat, nu o fată, pentru a nu trece şi ea prin atâtea câte am trecut eu, mai ales dacă nu există certitudinea să fie o fiinţă mai rece, puternică şi crudă, aşa cum fusesem eu uneori. Acum eram înmuiată de tot, în preajma tuturor mă simţeam vulnerabilă. Şi totuşi, nu îmi pierdusem din ferocitate, mai degrabă se accentuase. Nici nu îmi amintesc când am avut mai multă grijă de mine decât acum. Eram în al nouălea cer, mereu fericită, mâncam o grămadă, îmi cumpărasem haine noi, la serviciu eram energică. Aş fi vrut să îmi pot permite să renunţ de acum la locul de muncă, pentru a mă ocupa de alte lucruri, dar nu se putea. Aveam mai mult ca oricând nevoie de bani.
Şi încă nu îi spusesem lui Daniel. Nu avusesem „curajul”, ca să o spun aşa. Chiar mă întrebam dacă nu ar fi mai bine să nu ştie?! La o adică, ce folos avea el pentru toată treaba aceasta? Probabil doar avea să urle la mine. Întâmplarea a făcut ca într-o zi să îl văd întâmplător, trecând cu maşina şi cu o tipă foarte sexy lângă el. Şi mi-am zis atunci că, dacă el are timp să se distreze fără să ştie nimic, atunci nu este corect faţă de noi doi. Adică, faţă de mine şi copil. O să trebuiască să îşi asume unele responsabilităţi. Nu o să fiu EU lăsată în această situaţie atât de simplu. Bărbat idiot!
Astfel, m-am înarmat cu foarte multă forţă şi am decis să merg la el acasă. Speram doar să îl găsesc la domiciliu, la cum lucra nu ştiai niciodată ce se poate întâmpla. Nu vrusesem să îl sun. O astfel de veste nu se dădea, totuşi, la telefon. Ce aş fi putut să îi zic?! „ Alo! Ce faci Daniel? Apropo, o să fii tată! Nu-i minunat?”
Ar fi simplu să fac aşa. Aş închide după şi mi-aş spune : datorie împlinită! Dar viaţa nu era doar un joc aşa de amărât.
- Chiar te duci la el?, mă întreba William. Era la mine, eu tocmai mă schimbasem şi mă pregăteam de plecare.
- Da! Altfel nu se poate!, am exclamat pe un ton resemnat ÅŸi acesta a dat din umeri.
- Vrei să te duc eu?
M-am întristat.
- Will... Ar fi mai bine să nu..., i-am zis cu o jumătate de gură şi acesta a scos un zâmbet amar, acceptându-mi pentru a mia oară toanele. Înainte de a dispărea, m-a sărutat pe obraz şi m-a mângâiat pe burtă, un gest ce devenise o obişnuinţă pentru el. Nu ştiu de unde avea el atâta putere să treacă peste toate şi atâta calm cât să mai fie în preajma mea. Avusesem convingerea că nu mă mai iubea nici câtuşi de puţin. Şi nu ştiu ce să spun, e prea posibil ca tot ceea ce a simţit pentru mine să fi murit dar să îi fie milă de mine, şi altfel să stea în preajma mea. Nu eram încă pregătită să îl trimit la dracu. Poate altădată.
Am urcat în maşină, am accelerat şi în curând m-am aflat la destinaţie. Cu o putere pe care nu o mai resimţisem de mult, am urcat în lift şi am bătut puternic în uşă, renunţând la sonerie. Am fost uimită să observ că era acasă. M-a privit puţin înciudat, nepricepând ce fac eu acolo. Îmi venea să îi fac cu ochiul. Eram plină de energie acum şi chiar doream să îi arăt că nu îşi bate joc de mine. Faţa lui superbă nu mă mai făcea să tresar acum. Ochii lui negri nu mi se mai păreau atât de extraordinari; pur şi simplu mă lăsa rece.
Am intrat fără să cer voie.
A zâmbit.
Cine ştie ce credea că fac aici. Am trecut direct la subiect. Eram unul în faţa celuilalt.
- Am venit să îţi spun ceva important, am zis pe un ton indiferent.
Îşi păstra surâsul, dând din umeri.
- Sunt însărcinată. Cu tine, vreau să zic. În vreo două luni. Felicitări, o să devi tată!
Nu credeam că o pot spune atât de ironic şi cu o intonaţie atât de perfectă, de parcă ar fi fost o piesă de teatru nereuşită. Un râs isteric m-a cuprins, acesta se uita nedumerit în jur şi căuta să se explice. Părea că fusese cuprins de o furie ciudată.
- Nu poţi veni pur şi simplu la un bărbat să îi zici chestia asta!, a fost prima lui replică.
- Oh, nu? Ei bine, încearcă să te pui în locul meu, te duci la un medic care te cunoaşte de când erai adolescentă şi îţi spune: eşti gravidă! Uau, superb! Peste noapte, devi mamă. Cred că nu tu eşti victima în cazul ăsta, am ţipat gesticulând din mâini, uitându-mă la el cu nişte ochi pătrunzători şi reci.
- Nu îmi veni mie cu d’astea! Nici măcar nu ştiu dacă e al meu! Trebuia să te protejezi!
Nu îşi exterioriza prea tare furia, observam că se controlează. Deşi nu puteam înţelege ce era cu acea licărire ciudată din ochii lui.
Tipic masculin. Normal că eu trebuia să mă protejez, nu el! Că doar eu eram femeia, şi eu trebuia să fac multe, dar bărbatul avea toată nevinovăţia din lume. Ce? Nu s-a născut el să îşi bage ceva în tot ce poate? Că doar de aceea e el bărbat! Nu? Ei bine, nu! Cu mine nu mergea aşa.
- Uite ce e, nu face pe figurantul în faţa mea! O să trebuiască să îţi asumi responsabilităţile!, i-am replicat pe un ton serios. Maturitatea de care dădeam dovadă mă cutremura. Părea că nu mai eram la fel de imbecilă cum fusesem cu doar o săptămână în urmă. Vedeam totul cu alţi ochi, simţeam pericolul la fiecare pas şi ştiam ce vreau, acum nimic nu mă mai putea opri.
- Oh, da! Sigur. Nu ştiu dacă e al meu şi nici nu o să mă însor cu tine pentru un copil! Avortează!
Mă aşteptasem la asta. Bineînţeles, cum altfel să reacţioneze? Era un ticălos. Era de aşteptat, nu mă uimea. Îmi păstram aceeaşi expresie indiferentă.
- Asta se poate demonstra cu un test ADN, nu îmi fac probleme. Nici nu vreau să te căsătoreşti cu mine, ce te face să crezi că aş vrea să îmi împart viaţa cu unul ca tine?- am făcut o pauză, privindu-l cu un imens dispreţ. Părea uşor intimidat, nu se aştepta la asta. O să trebuiască să îţi asumi cheltuieli, e şi copilul tău.
Părea că se luminează la faţă, schiţând şi el un gest plin de scârbă. S-a rezemat de perete şi şi-a proptit mâinile lungi în buzunare.
- Asta era. Voiai să mă storci de bani. Un avort e mai ieftin, îţi dau şi ţie ceva şi toată lumea e fericită. Scapi şi tu de povară, zise pe un ton ce părea să îl folosească la curte, pentru a îndupleca vreun judecător, încercând să fie înduioşător.
Mie îmi venea să îi dau cu ceva în cap; câtă ignoranţă. O furie ciudată pusese stăpânire pe mine. Devenisem nervoasă, atât de brusc că nici nu îmi dădusem seama. De abia îmi puteam controla vocea, ce voia să ţipe în toate direcţiile.
- Nu am eu nevoie de banii tăi!, am urlat atrăgându-i atenţia. Se uita direct la mine. Nu avortez nici în ruptul capului; poate că tu poţi face o crimă, în schimb – eu nu! Nu vrei să îţi asumi nicio responsabilitate? – am făcut o pauză, aştepta să spun: foarte bine, mă voi descurca singură. O vedeam din privirea lui uşurată; şi tocmai asta m-a făcut să îmi schimb decizia. Am continuat : mai vedem noi asta! E ironic, o să te caute avocatul meu. Şi mă întreb dacă reputaţia ta perfectă va avea de suferit?! Om vedea!
Fără să aştept alte comentarii, am ieşit val vârtej trântind uşa după mine şi fugind în lift, grăbită să dispar din locul acesta ce îmi provoca silă. Acum mă simţeam uşurată. O povară îmi fusese luată de pe umeri. Era ca şi cum toată lumea ştia ceea ce ţinusem ascuns multă vreme, şi acum nu trebuia să mă mai feresc.

- Şiii, cum a reacţionat?
Eram acasă la Mădălina, mâncând nişte clătite. Asta pregătea ea când ajunsesem acolo; pe neanunţate, se mai întâmpla. Era foarte curioasă, şi totodată sceptică, în privinţa comportamentului lui Daniel atunci când dăduse nas în nas cu MAREA veste.
- Eh! Cu isteriile lui; zice că vreau să-l storc de bani. O să vadă el; vrea să avortez, nu o să se întâmple. Era de aşteptat!
Mi-am lins buzele şi m-am şters cu un şerveţel aşezat pe masă, dând din umeri şi punându-mi ambele mâini pe burtă.
- Mi se pare că a mai crescut!, am exclamat entuziasmată şi i-am atras atenţia şatenei, care a venit imediat la mine şi a început să mă studieze.
- Măă... Ştiu şi eu!, a zis nedumerită, nepricepându-se deloc la acest subiect. De altfel nici eu nu eram expertă, dar deja mă documentam şi luasem decizia să fiu o mamă extraordinară. Cu sau fără sprijinul nemernicului acela brunet. Numele de Daniel îmi era interzis de aici înainte! Îmi venea să râd la acest gând.
- De abia aştept să aflu ce este, ca să pot să îi decorez camera, să îi iau nişte hăinuţe, jucării! Ah, e chiar frumos! Nu ştiu de ce la început am fost aşa şocată, e cea mai bună veste din întreaga mea viaţă!
Mădălina a rămas extraordinar de uimită, ochii i se măriseră. Apoi, uşor uşor, şi-a schimbat expresia şi m-a îmbrăţişat protector.
- O să fii cea mai tare mamă. Mie tot nu-mi vine să cred... Cine ar fi putut ghici că tocmai tu o să fii în această ipostază?
Am dat amândouă din umeri şi eu am mai mâncat o clătită, făcând-o să râd.
- Mănânci cât o vacă!, s-a trezit să-mi strige şi eu am chicotit.
- Nu cred că am ajuns la etapa în care să mă şi simt ca un animal; asta mai târziu!
Seriozitatea falsă a tonului meu a provocat un alt val de râsete între noi două.
Curând, a trebuit să mă car de acolo, fiind obosită şi având o nevoie groaznică de a dormi.
- Vrei să te duc eu?, s-a oferit îngrijorată amica mea. Am refuzat. Venisem cu maşina.
Toată lumea era exagerat de îngrjorată şi de protectivă în preajma mea. Nu ştiu de ce. Se purtau foarte straniu; nu mă deranja prea tare. Poate că doar li se părea foarte greu să fii mamă singură, dar să fim sinceri, nu eram nici prima nici ultima. Aşa că nu era atâta caz. Dacă eram mai mică de vârstă şi nu eram pe picioarele mele, era un motiv de foarte mare îngrijorare, dar aşa mă puteam descurca. Îl ( cam ) ameninţasem pe Daniel şi aveam să mă ţin de cuvânt. În timp ce conduceam, l-am sunat şi pe Will spunându-i că voi avea nevoie de un avocat.
A râs.
- Ştii, asta e pe jumătate o prostie... O să se apere singur, şi ştii că se pricepe. Să nu cadă împotriva ta.
M-am încruntat, conştientă că nu mi observă gestul.
- Nu poate fi chiar atât de extraordinar.
- Ba da!, a venit replica promtă.
- Atunci, poate voi renunţa. Tu ce faci?, am zis pe un ton resemnat, deşi ştiam amândoi că nu era decizia finală.
- Uite m-am băgat în pat, mâine mă trezesc devreme... Tu eşti acasă?
- Acolo mă îndrept. Mai vorbim!
I-am închis şi mi-am văzut de drumul meu, curând ajungând şi băgându-mă şi eu în aşternuturile mele, pe pernuţa mea pufoasă şi adormind buştean, liniştită şi fără vreo pată pe conştiinţă.

[center]*[/center]

Era incredibil cât de repede trecea timpul când aveai ce să faci. Eu eram ocupată mai mereu! Mergeam la serviciu, aveam program mai redus. Cosmin fusese îngăduitor, mersesem în vizită la familia lui, Ioana fusese încântată şi nici nu pusese vreo întrebare. Ştiam că mă puteam baza şi pe ei. Cât am stat singure, mi-a mărturisit că este impresionată de comportamentul meu şi de forţa cu care am luat totul în mâini, pe de-asupra mândră că nu am renunţat la copil, altfel aş fi decăzut în ochii ei. Eu eram încântată pur şi simplu să fiu însărcinată. Aura mă invidia, mi-o recunoscuse: aş vrea şi eu!... Îmi tot zicea, făcându-mă să râd şi câteodată punându-l pe Raul „la treabă”. Eram fericită de toată întorsătura pe care o luase viaţa mea.
Mergeam constant la medic, la o doctoriţă foarte de treabă cu care discutam o mulţime de lucruri şi care mă instruia. Nu trebuia să îi plătesc prea mult. Acum că eram în patru luni şi o săptămână, burta deja începuse să mi se cunoască, şi era distractiv să port alte haine, mă distram de-a binelea pe tema aceasta. Bianca mă vizitase doar pentru a mă vedea în starea asta şi amândouă ne-am distrat copios.
Acum eram pe coridor, aşteptând să intru în cabinet. Aveam o altă programare pentru a vedea ce sex este copilul. William mersese cu mine. La drept vorbind, nu mă mai scăpa din ochi de la o vreme încoace, stătea mereu cu mine şi mă acompania prin foarte multe locuri. Când am intrat, doctoriţa a fost uimită întrebându-mă din priviri dacă acesta este tatăl ( ştia că sunt mamă singură ). Will a zâmbit, dar nu a dat nicio lămurire. Cred că îi plăcea să dea impresia asta.
- Ce e? Ce e?, o tot întrebam eu disperată, cu un zâmbet foarte larg pe chip, trăgându-mi bluza în jos, pentru a mă acoperi. Tocmai mă ridicasem de pe pat.
- E un băieţel!, a exclamat uitându-se când la mine, când la blond, împărţindu-mi cel puţin mie bucuria. Îmi venea să sar în sus. Inima îmi bătea mai tare de fericire. M-am aruncat repede în braţele lui Will, îmbrăţişându-l cu nesaţ. Negândindu-mă la faptul că poate el nu era aşa de mulţumit, dar pentru mine făcea prea multe...
Când am plecat de acolo, i-am zis:
- Dacă e prea mult pentru tine, o să înţeleg! ... Dar cum puteam fi atât de egoistă? O spuneam pe un ton atât de dramatic şi manipulator, că nu avea cum să mă părăsească.
- Nu mai vorbi prostii!, mi-a replicat el hotărât.
Era de aşteptat. Dar nu voiam să renunţ la el.
Mă hotărâsem, gata cu toată viaţa aceasta iresponsabilă. O să fiu mai egoistă ca oricând, dublu, triplu dacă este nevoie. Ceea ce mi s-a întâmplat a fost din cauza unui alt bărbat. Pe jumătate, şi-atât, vina mea. Purtam un război continuu împotriva sexului brutal, puternic. Dar o terminasem cu aşa ceva. Eram o feministă convinsă de acum. Dar purtam în pântece un monstruleţ al acestui gen şi nu mai puteam fii aşa. Pentru că pe acest copil, deşi nici nu se născuse, îl iubeam enorm. Datorită lui şi atât, aveam să renunţ la toată această aversiune. Pentru că nu era pusă bine la punct.
Era adevărat, bărbaţii erau nişte jigodii ordinare, nici odioşi, oribili, jegoşi, cretini. Exageram. Pur şi simplu erau ticăloşi, nu aveai ce să le faci. Mintea lor era într-o parte diferită, nu în cutia craniană. Şi chiar şi aşa, nu puteam trăi fără bărbaţi. La un moment dat sau altul, tot ne întorceam la ei.

Şi apoi, s-a întâmplat ca telefonul meu să sune ca un nebun. Era târziu în noapte. Am răspuns cu jumătate de gură, fiind adormită.
Era Daniel.
Nu prea pricepeam ce spunea.
- Ce? Am întrebat nedumerită.
- Sunt în lift. Să ieşi să îmi răspunzi!
Înainte să pricep ceea ce zicea, am auzit soneria.
Buimacă, m-am ridicat din pat, am fost la uşă, am deschis-o şi l-am privit.
Era beat. Duhnea a alcool de la o poştă. Normal, de ce altfel să vină până aici?!
- Pleacă!, am strigat furioasă. A făcut câţiva paşi în faţă şi m-a îmbrăţişat.
Nu zicea nimic, dar nici nu aveam nevoie. Mă enerva! Era aşa un iresponsabil. Când era treaz nu putea veni la mine, nu era capabil nici să îmi vorbească. Ce puteam înţelege eu din asta?
L-am împins afară şi i-am trântit uşa în nas. De asemenea cretini, nu aveam nevoie. Copilul meu nu avea nevoie de un tată atât de prost! Poate că voi renunţa de tot la asta. Nu vrea să aibă de-a face nici cu mine nici cu băieţelul, foarte rău... Sau foarte bine. Aveam să îi îndeplinesc dorinţa. I-am ignorat bătăile în uşă şi ţipetele. Îmi tot striga numele, mormăia lucruri pe care nu le pricepeam. La un moment dat, s-a făcut linişte. Aşa cum avea să fie şi în viaţa mea; o pace completă, pe care nimeni nu o putea tulbura vreodată.