O trecem pe feminin

[Teh]

Dudelor, vă mulţumesc din toată inima mea asta mică în care încape toată lumea. Mi-aţi încălzit sufletul cu comentariile voastre şi nu mă aşteptam ca ficul să fie în continuare citit... chiar şi acum. E o surpriză atât de plăcută că dacă nu aş pica de oboseală, aş începe să ţopăi prin casă.
Vă mulţumesc!
* hugs everyone*

Capitolul douăzeci şi unu

Dimineaţa a venit curând.
De ce ? Cred că a fost prima dimineaţă pe care nu am dorit-o. Şi totuşi, a apărut prea rapid.
Mi-era ruşine de mine. Ce însemna sentimentul acesta doritor de fugă, să îmi iau tălpăşiţa, să las totul baltă, să las problemele în urmă asemenea unei laşe?
Nu aveam voie.
M-am ridicat din pat şi mi-am luat hainele de doliu, mă trezisem înaintea lui Cristi şi am făcut ceea ce ce mai era de rezolvat, mecanic, pregătindu-i şi o cafea pe care a fost destul de fericit să o bea. Nu îl învinuiam pentru faptul că nu era atât de şocat şi de trist, îl vedea mai degrabă ca pe un lucru ce trebuia să se întâmple, dar îl regreta.
Eu eram încă distrusă, în felul meu de a fi.
Casa s-a umplut repede de persoane, a venit mama şi cu Max, apoi a apărut Liliana, dar nu a existat niciun conflict pentru că am ţipat eu la ele. Evident, mama începuse să îi reproşeze faptul că ne părăsise, de parcă avea un drept în acest caz, când bietul om deja decedase.
Se uitau toţi ciudat la mine, dar adoptasem o atitudine serioasă şi le-am ordonat să tacă, în alte rânduri. Mama a vrut să mă îmbrăţişeze, să mă consoleze, dar eu nu mai aveam nevoie de aşa ceva. I-am explicat că mai sunt multe de făcut. Aveam cafea şi pentru ei şi toţi aveau câte o ceaşcă în mână; apreciam că veniseră, dacă se poate spune aşa. Erau multe maşini parcate în faţă acum, apăruseră şi Bia şi Mădă, şi am încercat să le zâmbesc, dar nu prea mi-a reuşit. Nu aş putea reproduce exact o înmormântare, în primul rând pentru că nu îmi place evenimentul şi în al doilea rând pentru că este dureros, şi nu îmi place să îmi amintesc. Îi promiseseră mai multe luni de viaţă, dar el se stinsese atât de repede.
William a apărut şi a stat lângă mine, neclintit, deşi unii nu înţelegeau de ce stă acolo, când era locul „familiei”, dar nu că mie mi-ar fi păsat de aşa ceva acum. Pentru că era singurul meu sprijin, el o ştia la fel de bine ca şi mine. Era aşa de ciudat îmbrăcat în negru cu părul blond strălucind; dacă am fi fost în altă situaţie, ar fi spus că era convenabil să se vopsească brunet, dar bineînţeles, nu era cazul. Deşi eu încercam să îmi mai distrag atenţia, doar să nu mă uit la coşciugul acela. Eram singura care nu plângeam, din familia mea, chiar şi lui Cristi îi scăpau câteva lacrimi.
Mă credeau insensibilă. Vedeam privirile multora acuzându-mă că sunt atât de calmă şi indiferentă, că nu îmi pasă de moartea lui. Dar cum aş putea eu să le explic că nu mai am lacrimi pentru aşa ceva? Că nu mă pot umili în faţa lor?
Will mă ţinea de braţ, de parcă avea impresia că mă voi prăbuşi. Sincer, nu ştiu, eram pierdută în tot ce se întâmpla în jurul meu că ar fi fost posibil şi să cad pe sol, poate din neatenţie, pentru că nu ştiam dacă trăiesc în lumea aceasta sau într-o alta.
Mi-erau toate indiferente. Îmbrăţişări, strângeri de mână, condoleanţe, bătăi pe umăr; „ O să fie bine!”, ziceau unii, atât de fals că îmi venea să le arunc cu câte ceva în cap dar nu îi mai priveam.
Şi aşteptam să treacă ziua, să plece cu toţii din casa mea, să mă lase în pace odată. Şi s-a întâmplat, plecau cu toţii, unul câte unul, rămânând doar mama şi Max, Will şi Cristi, Liliana se dusese şi ea după ce îi refuzasem ajutorul. Eram în bucătărie şi eu făceam nişte ceai, deşi fusesem rugată de mama să îi cedez locul lângă aragaz, nu mă simţeam în stare să stau pe scaun şi să aştept.
- Cristi, tu ar fi mai bine să pleci în seara asta. Nu e bine să lipseşti de la serviciu, poate are Ana nevoie de tine, îi ziceam fratelui meu atunci când aşezam ceştile pe masă şi acesta se pregătea să refuze.
- Te rog, nu am energia necesară, i-am tăiat-o scurt cu o privire tăioasă şi a tăcut, ştiind că era mai bine pentru amândoi să plece.
Poate că suna groaznic din partea mea, dar tot ce voiam era să dispară cu toţii, din viaţa mea şi de oriunde, doar să fiu singură cu Will şi să bag, poate, o porţie bună de plâns pe care mi-am abţinut-o prea mult. Ok, haide, eu sunt puternică pe dracu, de nu mai pot. Sunt şi eu om, am şi eu sentimentele mele, chiar dacă nu mi le arăt întotdeauna şi acum eram pur şi simplu doborâtă. Mă dau uneori prea mare cu scutul acesta impenetrabil, dar adevărul este că sunt şi eu fiinţă umană ca oricare alta şi doresc, doar atât, să plâng şi eu după tatăl meu pe care chiar l-am iubit.
Şi tocmai mă pregăteam să găsesc un text pentru a o expedia şi pe mama, dar atunci a sunat cineva la uşă şi, mecanic, am fost să răspund. I-am făcut pe toţi să se aşeze înapoi pe scaune, pentru că era clar – voiam să fac totul eu, de una singură. Uitaseră, crescusem, aveam nouăsprezece ani, mă puteam descurca... Nu?
Nu a fost deloc o surpriză să deschid uşa şi să îl văd pe avocat stând acolo, un tip de vreo treizeci şi cinci de ani, simpatic, cu o faţă tristă şi compătimitoare, cerându-şi iertare pentru deranj.
- Ştiu că... Poate nu e cel mai bun mooment, dar nu ştiu când o să vă mai găsesc împreună..., explica el umil iar eu l-am poftit înăuntru, asigurându-l că nu este nicio problemă, ghidându-l în bucătărie şi cerându-mi scuze că nu îl pot primi în altă parte.
- Luaţi un loc!, am exclamat pe un ton rece şi i-am oferit o ceaşcă de ceai, întrebându-l dacă nu vrea altceva. A refuzat.
- Mă scuzaţi că vă deranjez..., a băgat aceeaşi placă pe care mi-o vânduse şi mie şi după a trecut la lucruri cu adevărat importante, după condoleanţe, pentru ceea ce venise.
- Domnul Andrei a avut un fel de „ testament”, ca să îi spunem aşa. În ultima vreme au fost o mulţime de cheltuieli şi afacerea domnului s-a cam destrămat, din cauza unei crize financiare proprii. După cum ştiţi, au fost multe medicamente... – s-a uitat spre mine şi eu am dat din cap; îl observase pe Will dar nu îndrăznise să comenteze nimic deşi era sigur că nu făcea parte din familie, presupunea că este iubitul meu, eram sigură. În fine, a continuat – Şi astfel, suma pe care o avea iniţial, s-a diminuat. În orice caz, sunt douăzeci de milioane puse bine într-un cont pentru Andrei Cristi.
Nu ştia la cine să se uite aşa că a citit exact cum scria într-un document şi i-a dat nişte date fratelui meu, după ce i l-am arătat.
- Şi cealaltă parte, ei bine în alt cont este aceeaşi sumă pentru Andrei Mirabela, şi această casă şi maşina, ambele au fost trecute pe numele tău în ziua în care ai împlinit optisprezece ani. Ţi-am zis, erau sume mai mare dar s-au diminuat din cauza cheltuielilor. Actele sunt aici...
Oricât de greu mi-ar fi să recunosc, trebuie să o spun că poate să mă tragă pe sfoară, nu am idee să studiez astfel de documente. Dar, eram şi eu conştientă de cheltuielile ce avuseseră loc în ultima perioadă. Economiile mele erau moarte şi ele, şi asta spunea multe.
- Îmi dai voie?, m-a întrebat William uitându-se sceptic la mine şi apoi la foile pe care le arăta avocatul. Am dat din cap în semn afirmativ, încă ţinând ceaşca de ceai în mână, şi acesta a luat hârtiile în mână, părând să le citească.
Am tăcut multă vreme, niciunul neîndrăznind să spună nimic, deşi ştiu prea bine că mama ar fi vrut să mă certe, să mă întrebe cine dracu e ăsta, şi aşa mai departe. Nu aveam chef de asta. Apoi, William mi-a spus că totul este foarte OK, şi avocatul s-a ridicat, ne-a strâns mâinile şi mi-a spus că va lua legătura cu mine în legătură cu banii şi restul iar eu l-am aprobat, lăsându-l să plece.
Max s-a uitat sugestiv la mama.
- Aveţi avion în seara asta, nu?, i-am chestionat prea indiferentă şi mama a dat din cap, vrând imediat să spună că ea, însă, va rămâne cu mine. Dar eu chiar nu voiam asta, tot ce îmi doream era să dispară cu toţii odată, nu aveam nevoie de ei.
- Mamă, nu fii absurdă, Chris o să moară fără voi amândoi. Poate trec vara asta pe acolo, după ce termin cu facultatea...
Asta a părut să o convingă, m-a pupat, m-a strâns în braţe şi a dispărut, cu inima frântă că trebuia să mă lase acolo. Adevărul era că nu ştiam cât de tare o durea sau nu, dar să plece odată; ce îi făcea să cread că îmi doream să rămână cu mine? Ce, până acum fuseseră aici? Nu! Şi atunci, de ce s-ar schimba lucrurile acum?
Au ieşit în sfârşit pe uşă, ei şi Cristi, dispărând în sfârşit şi eu rămânând acolo cu William. S-a uitat la mine, eu la el. Stăteam pur şi simplu în hol, cu mâinile parcă lăsate de tot, dacă le-ai fi atins s-ar fi rupt, aproape cocoşată, cred că aveam o faţă extraordinar de naşpa şi eram foarte neatractivă. Şi totuşi, blondul a venit spre mine, m-a îmbrăţişat şi m-a sărutat pe obraz, mângâindu-mi obrazul.
- Să ştii că plâng..., i-am zis cu buzele tremurându-mi.
- De asta sunt aici, mi-a răspuns.
Nu mi-a mai trebuit altceva. Lacrimile au început să îmi curgă şi am început să îl strâng în braţe, neîndrăznind să îi dau drumul, ascunzându-mi faţa în pieptul lui. Nu era un plâns cu hohote, zgomotos. Ci unul liniştit, lung şi dureros, stăpânit...

Ştiam sigur că nu adormisem în pat, nici nu îmi aminteam prea bine ce se întâmplase, dar eram băgată în patul meu, sub aşternuturi, în pijama, atunci când m-am trezit. Era ora zece, cred şi Will încă mişuna prin casă, pregătind ceva de mâncare. Nu m-am sinchisit să mă schimb, m-am dus doar până la baie pentru a face lucrurile necesare dimineaţa şi apoi am intrat în bucătărie, aşezându-mă şi aşteptând să fiu servită.
- Tu nu trebuie să te întorci?, l-am întrebat.
- Tocmai joi plec. O să mă ocup de toate până atunci.
Nu mi-a cerut permisiunea, dar nici nu avea nevoie de ea. Pentru că eu eram ocupată cu înscrierea la facultate, pe care aveam să o fac săptămâna asta, mâine spre exemplu. Una dintre ele era pe bază de examen, cea de la Jurnalism, şi acela cred că era vineri. Dar eram pregătită şi nu îmi era teamă, în rest să vedem unde intram, doar la asta voiam să mă gândesc acum.
- De dimineaţă te-a sunat o tipă Cocolino şi unul Alexandru, dar le-am spus că dormi.
Alte condoleanţe?
- Bine, am zis scurt.
- Aşa distrusă eşti?
Am stat să mă gândesc, dar după am zâmbit ironic.
- O să supravieţuiesc.
- Mă gândeam eu, mi-a dat replică.
Şi iar am tăcut amândoi, eu mâncând şi el privindu-mă. Era incredibil cum reuşea mereu să aibă grijă de mine atunci când aveam nevoie, dar –hei, nu îl pusesem eu să mă iubească atât de mult încât să facă lucrurile acestea. Şi oricum, ce mai conta la punctul la care ajunseserăm?
- Mâine mă duc să mă înscriu...
- La ce?
I-am explicat. A dat pur şi simplu din cap, neavând nici el prea multe de comentat.
- Vrei să stai închisă în casă azi?, a întrebat uşor speriat. Poate chiar credea că o să fiu demoralizată.
- Ar trebui?
A stat să se gândească.
- Nu ÅŸtiu, recunoscu sincer.
Probabil nu avea experienţă cu aşa ceva.
- Mergem să îi punem iar flori?
Ştia prea bine la ce mă refeream şi a acceptat. Aşa că după ce am mâncat am fost să mai luăm nişte flori şi le-am pus la mormânt.
Mădălina şi Bianca au venit la mine şi au încercat să mă înveselească, lucru ce m-a enervat la culme, deşi eram conştientă că nu o făceau cu rea intenţie.
- Voi cum aţi fi în situaţia mea? Vreau doar să sufăr puţin şi după o să fiu iar eu, altfel doar mă obligaţi să fiu falsă şi să mă prefac că mi-a trecut!, am ţipat la ele exasperată şi au tăcut, lăsând capetele în jos şi continuând să mănânce din biscuiţii pe care mi-i aduseseră. Curând au plecat şi ele, lăsându-mă singură.
Era o săptămână ce trecea greu. Mi-a părut prea rău când a plecat William, dar nu aveam ce să îi fac. I-am vorbit despre faptul că aş vrea să vând casa asta şi să îmi iau un apartament drăguţ, poate în alt oraş, acolo unde o să intru la facultate, pentru că ceva îmi spunea că nu o să mai stau aici.
A promis că o să se ocupe atunci când va reveni în ţară, peste câteva săptămâni, şi pe atunci voi fi aflat deja unde am intrat la facultate.
Vineri am fost să dau examenul acela idiot, l-am luat fără prea mult efort.
L-am sunat pe Jonathan să îl întreb ce făcuse şi el, acesta îmi vorbea cu o oarecare delicateţe ce mă freca la icre, şi aş fi vrut să urlu la el în ultimul hal, nici nu ştiu cum m-am abţinut.
- Am făcut... Oricum..., îmi zicea nu prea convingător şi eu îl aprobam. I-am închis.
Mi-am amintit curând de mailul lui Daniel. Parcă nu mai aveam resentimente faţă de el în aceste clipe, am decis să îi răspund.

[center] Hei, Dani,

Mă bucur că eşti OK. Şi că ţi-ai găsit o tipă de cinste.
Poate ne vedem vara asta. Cine ÅŸtie?

Mira.[/center]
Nu mai puteam scrie altceva, nu mai aveam alte cuvinte sau alte gânduri ce aş fi vrut să i le transmit. Fusese doar atât, din dorinţa disperată de a nu-i da impresia că încă simt ceva pentru el, chiar dacă asta ar fi ranchiună.
Zilele au zburat, iar eu am făcut în fiecare sâmbătă ceea ce se numeşte pareastas, pentru tata. Nu fusese prea mare efort, fizic, ci sufletesc. Pentru că nu mă simţeam bine făcând asta, îmi aminteam că murise în asemenea condiţii şi mă durea, într-un fel sau altul. Mama mă suna în fiecare zi, la fel şi Cristim uneori şi Ana. Fetele mă vizitau mereu şi aveau mereu grijă să nu stau în casă, deşi existau clipe când nu voiam decât să stau între patru pereţi şi să mă uit la televizor, să mănânc dulciuri şi atât.
Dar nu prea îmi dădeau ocazia şi chiar le mulţumeam pentru asta.
Aşa că, destul de curând, viaţa mea a redevenit la normal, sau ceva pe acolo.
Trebuia să îmi caut o slujbă cu jumătate de normă.
Intrasem la Drept, la Jurnalism şi la Turism şi mă aşteptasem la asta, desigur. Acum trebuia doar să aleg. Dreptul mă încânta pentru faptul că aveam să îl bat pe Jonathan pe prorliul lui domeniu dar cam atât, pentru că altă satisfacţie personală nu mi-ar fi oferit, nu cred că mi-ar fi plăcut viaţa într-o curte de justiţie. Şi apoi, Jurnalismul parcă nu mă mai încânta atât de tare, să fiu un reporter, sau cine ştie, poate nici nu o să ajung să am o slujbă bună. Şi la Turism, ce puteam să fac? Agent de turism, ghid turistic, hmmm, suna destul de bine şi sincer era singurul domeniu ce părea să mă încânte în acel moment. Am ales facultatea respectivă şi Mădălina intrase tot acolo, era în oraşul vecin. Bianca mergea la universitate în străinătate, deci aici se ( cam ) despărţeau căile noastre.
Dar mai era până la toamnă, eu eram încă instabilă emoţional, chiar dacă nu se vedea şi nici nu voiam să mă gândesc că aveam să ne despărţim. M-am trezit într-o zi sunându-l pe Jona şi spunându-i că am intrat cu brio, chiar dacă eu deja alesesem altă facultate, el părea uşor resemnat şi m-a felicitat.
- Tu ce-ai făcut?, l-am întrebat.
- Ăă, am intrat la Academie!, a zis vesel deşi eu ştiam că nu era aşa de entuziasmat cum voia să pară.
- Nu ai marcat la Drept, nu?
I-a luat ceva să răspundă, dar deja îmi dădusem seama.
- Nu. Se pare că ai câştigat... Se înţelege că ai să fii un avocat mai bun decât mine.
Ce îmi plăcea tonul lui. Eram cam răutăcioasă, dar mă subestimase, vrusese să se bată pe mine şi nici să ajungă pe câmpul de luptă nu reuşise.
- Aş fi fost, fii sigur. Dar eu mă duc la Turism, nu prea-mi place Dreptul, am zis destul de entuziasmată, de multă vreme nu mai abordasem tonul respectiv şi mi-am dat seama, uşor şocată, că am trecut peste. Fusese, murise, se întâmplase şi eu îmi dădusem seama, era deja trecut...
M-a felicitat, a râs o vreme cu mine şi am vorbit frumos unul cu celălalt, fără ură de
data aceasta şi replici acide, nici măcar ironia nu mai intra între noi. Reuşisem să fim drăguţi unul cu celălalt, un fel de record s-ar spune.
Se mai întâmplau şi lucruri bune. William s-a întors curând în oraş, foarte vesel să fie acolo şi m-a ajutat să vând casa. Bine, prin asta vreau să spun că el a făcut toată treaba. M-a întrebat ce mobilă vreau să păstrez dar nu voiam decât dormitorul meu, în rest îmi trimitea mama nişte bani pentru a face totul ca la carte, se oferise şi nu am putut-o refuza, era cadoul ei pentru că intrasem la facultate, zicea ea. Şi ce rost mai avea să zic „nu”? când aveam nevoie de asta, de a-mi reorganiza viaţa. Oraşul în care aveam să mă mut nu era aşa de departe faţă de acesta aşa că făceam vreo oră până la cimitir cu maşina, era mai bine aşa.
Aşa că într-o zi oarecare am fost să vizitez facultatea, Will mi-a vândut casa şi între timp am decis să stau la el, până când am fost să vânăm un apartament doar pentru mine... Pentru ca viaţa mea să reînceapă.