O trecem pe feminin

[Teh]

Mulţuuuuuuumesc pt. comentarii, ce m-aş face fără susţinerea voastră? I don't really wanna know that kind of a thing, lol. Am venit cu un alt capitol, nu le pun aşa des pt că îmi imaginez că nu are nimeni timp să citească, school and such. Eniuei, for the time being, mulţam de comentarii şi lectură plăcută!

Capitolul zece

Fusesem uimită să ştiu că se află şi el în această parte a ţării dar cu siguranţă nu mă aşteptam să dau de el şi la bâlci.
- Ce cauţi aici? Nu trebuia să stai la... Concurs?, am spus destul de contrariată, ridicând din sprâncene şi uitându-mă în toate părţile după Mădălina; unde naiba dispăruse? Treceau oameni în toate părţile, era foarte aglomerat, şi erau ţipete iar mie îmi era cald şi roata începuse iar să se învârtă, acum dâdndu-mi cu adevărat o sentaţie ca lumea de vomă. Deşi, era şi o parte bună, nu mai eram ameţită.
- Poate ..., a răspuns ezitând, uitându-se la mine. După a zâmbit larg şi a adăugat: da, ar trebui, ştii?! Dar nu am avut chef, pe bune –era foarte plictisitor, aşa că am plecat, bine că exista... Ăă, ce e ăsta? În apropiere!
Nu cred că îl auzisem vreodată atât de vesel şi să vorbească atât de mult. Mi-a venit instantaneu să râd, ceea ce am şi făcut. M-a tras de braţ, într-o parte, pentru că treceau nişte persoane şi exista riscul să fiu călcată în picioare.
- Tu după ce te uiţi?, m-a întrebat, probabil observându-mi gestul exasperat de a o căuta pe roşcată.
- O colegă, dar nu ştiu unde naiba a dispărut, las’ că mă găsesc cu ea mai târziu.
Se uita la mine în modul acela fâstâcit, ca atunci când voia să spună ceva şi nu avea curajul, exact aşa cum putea fii caracterizat acesta. I-am făcut cu ochiul.
- Doar n-ai de gând să mă laşi să stau prin târgul ăsta singură şi să mă plictisesc de moarte, nu? Oricum, tocmai aveai de gând să mă inviţi, habar nu aveai cum şi eu ţi-am cam luat-o înainte, aşa că...?
L-am luat de mână înainte să zică ceva, deşi era roşu tot la faţă. Hei, poate era din cauza temperaturilor extrem de scăzute, dar asta nu avea prea multă importanţă la momentul respectiv. Mi s-a părut ciudat faptul că mi-a strâns mâna într-a sa, fără pic de ezitare, având grijă să mă ferească de fiecare persoană de care era să mă lovesc, asta pentru că era foarte aglomerat şi trebuie să recunosc, eram cam aeriană în seara asta. Într-un final, i-am dat drumul, pentru că era mai liber drumul şi am început să mă uit la standuri, la maşinării, exlamând câte o prostie şi făcându-l să râdă.
- Hei, mersi, pe bune, că m-ai salvat de pedeapsa aia şi că ai participat. Ce loc aţi luat?
Nu era ca şi cum doream într-adevăr să fac conversaţie dar nu eram eu genul căreia îi plăcea să stea prea mult pe mut.
- Ah? N-am idee! Nici nu îmi pasă, ca să fiu sincer. Sunt mulţumit că te-am întâlnit aici, aşa că pot spune cu sinceritate : cu multă plăcere.
Oh, ok, era foarte drăguţ şi simpatic. Mi-a bătut inima mai tare când a spus asta. Dar nu în sensul de a-mi da fiori. Ci ca atunci când eram mică şi primeam un cadou de Crăciun, cred că aşa se poate descrie. Pentru că în moemntul acesta eram fericită pentru ceea ce spunea, pentru că dădusem peste o persoană atât de onestă şi de inocentă, nevinovată, aproape pură, creaturi care de altfel mi se păreau inexistente. Băiatul acesta era o comoară şi trebuie să recunoaştem că se cam irosea în preajma mea.
Am oftat.
- Hei, eu chiar îţi apreciez sentimentele, dar eu chiar nu am nimic de genu’ pentru tine, eşti doar un... Amic. Suntem doar prieteni; ok, poate e exagerat, dar eşti chiar un tip de treabă şi îmi place compania ta şi... Cam atât, înţelegi?, am zis pe un ton de o prudenţă nemaifolosită, încercând să nu par dură. Aveam sentimentul că nu trebuia să îl rănesc, având în vedere că nu îmi făcusem nimic.
- Ah, ştiam asta deja. Că nu am nicio şansă, dar nu asta e important. Hei, stai puţin!
Nici nu băga în seamă prea tare ce spuneam! Probabil încerca să treacă peste momentul penibil, pentru amândoi căci nici eu nu mă simţeam bine zicându-i acele lucruri, nu lui – să ne înţelegem.
S-a oprit la un stand din acela la care aruncai cu săgeţi pentru a câştiga un papiţoi. Mi-a venit să râd, a luat o săgeată roşie, o rotea printre degete, aveai impresia că avea să o scape în orice secundă, de parcă îi tremura mâna. Da, era foarte neîndemânatic. Trebuia să găsesc un loc în care să stau să aştept şi să mă uit mult şi bine, probabil avea să dureze mult până ce va nimeri el ţinta.
Şi-a dus mâna în jurul urechii, a lăsat-o puţin pe spate, a readus-o în poziţia iniţială, şi apoi foarte rapid a întins degetele şi într-un moment le-a desprins, săgeţica zburând direct la ţintă, izbind-o din plin.
A zâmbit larg.
Omul care vindea a fost surprins, a făcut ochii mari şi aproape că a înghiţit în sec.
- Uau!, a exclamat, după care l-a întrebat: deci, ce vrei să îţi dau?
Nu s-a uitat mult, de fapt deloc de parcă avusese timp să analizeze tot şi găsise de mult ceea ce voia să ia de acolo. A arătat spre ceva micuţ, erau două brelocuri, sau ceva asemănător, nu le puteam zări, puse într-o punguţă sigilată. Omul acela a rămas şi mai uimit, neputând să îşi ascundă sentimentul.
- Frăţioare, pentru cum ai aruncat poţi să iei ursu’ ăla mare, d’acolo! A arătat cu degetul spre ceva de pluş gigantic, avea nişte urechi mari, de fapt totul era gigantic la el. Era alb.
Alexandru a dat negativ din cap şi a spus că el vrea chestiile alea. Celălalt a dat din umeri, neînţelegând, şi i le-a înmânat, salutându-l.
S-a întors spre mine cu aceeaşi expresie veselă. Era atât de simpatic când era aşa.
A deschis punguţa cu destulă greutate , aproape scăpând-o din mână. Acolo erau două mânuţe. Două mâni, pur şi simplu. Pe una scria BEST iar pe cealaltă FRIENDS. Erau prinse de câte o aţişoară şi cred că erau din metal dar aveau o culoare a pielii. Mi-a înmânat una dintre ele şi eu am studiat-o puţin. Pur şi simplu aveam mâna întinsă, accesoriul acolo şi mă uitam ca proasta la el. Mi-am ridicat brusc privirea şi i-am întâlnit ochii cenuşii, blânzi ca întotdeauna.
- E profund, dăăă!, am exclamat începând să râd, neînţelegându-l prea tare. Cred că aveam parte de unul din acei artişti, de genul de persoană pentru care gesturile însemnau foarte multe. Şi apreciam asta. Mi-am scos telefonul şi am agăţat mânuţa de el, ceea ce a făcut şi Alexandru cam în aceelaşi timp cu mine.
Nu am mai zis nimic. Pentru prima dată în viaţa mea ( ? ) nu am avut cuvinte. Pur şi simplu ne uitam unul la celălalt, ca doi idioţi, zâmbind. Cred că din cauze diferite. Eram amici, acum, oficial. Pe mine mă încânta asta, nu aveam chef să am de-a face cu un nebun sentimental care să plângă după mine, fără ofensă dar nu voiam să am pe nimeni pe conştiinţă. Hei, dar avea voie să îmi scrie un cântec dacă voia. Nici măcar nu aveam habar dacă făcea asta, dar cine cântă nu scrie automat? Mă gândeam numai la stupizenii!
- Şi tu când pleci?, l-am întrebat ( cam ) din lipsă de altceva. Acum ne tot plimbam de colo-colo, holbându-ne.
- Mâine dimineaţă, a răspuns scurt.
Notă : nu e ca şi cum ar trebui să mă supăr din cauza tonului său; e ceva normal la el.
- Aha, fain. Auzi, ştii, nu vreau să fiu nesimţită dar mă plictiseşti. Hai să ne dăm în chestia aia, am zis pe un ton nu pera interesat şi i-am arătat spre o maşină cu leagăne, prinse de nişte lanţuri care se învârtea. Uhuu, părea foarte tare, de fapt – mă mai dădusem în aşa ceva şi era o senzaţie extremă. Bine, cu o mică-mare exagerare.
- Nu!, a răspuns aproape speriat. Ăă, scuze, dar o să vărs!, s-a scuzat rapid începând să râdă. Ceea ce am făcut şi eu. Nu putea să vorbească serios.
L-am luat de braţ şi l-am cam târât după mine. Asta mă făcea să mă simt bine, trăgeam de-a dreptul de el pentru că nu voia să se mişte, şi era greu să îl mişc dar probabil lăsa de la el.
- Hai, Alexandru! Nu-mi fă asta, eu am chef să mă dau în aia şi prietenii trebuie să îşi mulţumească prietenii, nu? Sau aşa ceva!
- Ooo, nu, Mirabela, te rog, o să vărs!, repeta într-una aproape râzând, dar după spusele sale vorbind serios.
- Hai, taci!, am strigat la el şi l-am împins în leagăn, apoi m-am aşezat pe unul de lângă el. Mi-am legat „curelele” ( erau şi ele din lanţuri, what the f**k?! ) apoi am zâmbit larg şi m-am uitat la el, cercetându-l. Avea o expresie resemnată, neavând ce să mai facă, a oftat.
- O să iasă urât!, m-a atenţionat la fel de onest ca întotdeauna şi eu am chicotit. Hei, cât de rău poate să îţi facă o chestie din aceasta? Mă dădusem odată de cinci ori la rând după ce mâncasem un cheeseburger şi băusem un milkshake şi n-am avut nimic; clar, nu putea fii aşa de rău!
A început să se învârtă şi sentimentul de adrenalină creştea. Eu am început să îl strig, îndemnându-l să mă învârtă dar nici nu era atent, închisese ochii şi strângea de lanţuri, de parcă asta l-ar fi ajutat în vreun fel. Am decis să îl ignor, uitându-mă la celălalt vecin al meu. Un puşti de vreo doisprezece ani care era la fel de încântat ca şi mine, dădea din picioare ( ca şi mine de altfel ) şi ţipa.
- Copilule, îţi mai plătesc o tură dacă mă-nvârţi!, am strigat spre el foarte amuzată şi acesta a dat rapid din cap, în semn pozitiv, s-a clătinat cu scaunul lui în faţă şi în spate de câteva ori, a ajuns la mine, a apucat leagănul şi a început să învârtă, repede, după care mi-a dat brusc drumul şi a început adevăratul vârtejz. Ca şi cum aş fi fost prinsă într-un val de viteză a luminii, rapid, neavând timp să văd totul ca lumea în jurul meu, mi se învârtea capul, totul, îmi căzuse căciula din cap, părul meu zbura în toate părţile, îmi îngheţaseră urechile dar eu continuam să urlu. Inima mea bătea ca nebuna, muşchii mi se încordaseră şi aveam o senzaţie atât de plăcută de fericire, de libertate. LIBERTATE, ca şi mai înainte. Începusem să mă mişc şi eu în toate părţile, clătinându-mi picioarele în faţă şi în spate, reuşind să prind şi alte senzaţii plăcute.
Cred că părul meu arăta ca o mătură.
Nu îmi păsa.
Puştiul mi-a repetat tratamentul zâmbind şi eu i-am mulţumit, senzaţia extraordinar de plăcută repetându-se.
Nici nu mi-am dat seama când s-a terminat. Când s-a oprit, când mi-am dat jos lanţurile şi am început să mă învârt, iar, ameţită pe sol, dând de zăpadă şi de sol îngheţat, reuşind totuşi să nu alunec şi să mă prăbuşesc. I-am dat nişte bani copilului şi acesta a zâmbit, nici nu se dăduse jos de pe locul lui, a plătit şi a aşteptat următoarea rundă.
L-am căutat rapid cu privirea pe Alex, reamintindu-mi de el. Scuzele mele, dragă, uitasem.
Nu era pe nicăieri.
Stânga, nimic.
Dreapta, nicio şansă, o grămadă de oameni.
În faţă, o bătaie, ok – asta era interesant! Nu, Ela, chiar dacă sunt doi tipi care arată bine, şi-au dat gecile jos şi par a ştii ceea ce fac, nu ai voie să stai să te uiţi la spectacol, trebuie să îl cauţi pe brunet! Conştiinţă idioată.
Am oftat.
Atenţia mea a fost atrasă în spate, şi l-am văzut încă stând în scaun încercând să îşi dezlege curelele pentru a ieşi.
Am fugit spre el pentru a-l ajuta, l-am dezlegat şi l-am tras de mâini, mai departe de acea maşinărie şi evitând disputa violentă a super-tipilor-bine-arătoşi şi probabil fără-creier.
S-a clătinat de câteva ori pe picioare, şi-a dus degetele la cap, a fugit spre un colţ mai întunecat unde nu era nimeni şi-a început să vomite.
PE BUNE?
Ştiu că nu e drăguţ, dar am început să râd. Cât de laş şi copil era! Nu îmi venea să cred. Oh, data viitoare o să îl iau cu mine să bea, oare cum o să reacţioneze? Ah, era timpul ca răutăcioasa Ela să termine. M-am apropiat de el ca să îl ajut, terminase de dat tot afară şi nu voia să se uite la mine, fiind cel mai probabil mort de ruşine. I-am întins pachetul meu de şerveţele pe care, surprinzător, nu l-a refuzat.
Am chicotit.
- Ok, deci vorbeai serios!
Am concluzionat veselă, intimidându-l. Şi-a căutat prin buzunare, a scos un pachet de gume şi a luat patru odată, având grijă să mai adauge una după ce le-a mestecat puţin pe celelalte.
- Normal... De ce aş glumi cu aşa ceva? A ridicat curios din sprâncene şi eu am izbucnit iar în râs. Puştiul ăsta era o figură!
- De ce? Frateee, las-o baltă! Eşti aşa o figură!
M-a analizat câteva secunde, încă nepricepând la ce mă refer şi asta m-a făcut să oftez, mai avea multe de învăţat. Chiar în momentul în care mă pregăteam să îi explic eu câteva lucruri ( da, voiam să fac asta! ) , mi-a sunat telefonul. Am scotocit după el, l-am scos şi m-a întâmpinat mânuţa aia drăguţă ce începea să mă amuze cu adevărat. Era Bianca.
- Băă, ne întâlnim cu gaşca-n cinci minute, la intrare, e rost de o petrecere aşa că vin-o şi tu, eu’s cu Mădălina ( te-a cam dat dispărută ).
Întâmpinarea ei fusese destul de drăguţă, nu tu : bună, alo, ce faci? Am chicotit şi i-am spus că o să fiu acolo.
- Eh, atât ai plătit ca să stai cu mine... Am început să îi spun lui Alexandru dar mi-am amintit rapid că este greu de cap, aşa că am adăugat : era o glumă. Trebuie să fug, sunt cu gaşca. Ne mai vedem, nu? Haidi pa!
Nu am aşteptat să îmi răspundă, i-am făcut cu mâna şi am început să mă orientez, oare unde era ieşirea, intrarea? Pe unde venisem, în orice caz! Mi-am întors priviera de câteva ori în toate părţile posibile, apoi am văzut roata, am mers acolo şi mi-a fost după destul de uşor să mă orientez pentru a găsi locul stabilit.
Fusesem nesimţită cu Alexandru, dar chiar nu venisem cu el şi nici nu aveam chef să îl dădăcesc, era un weekend cu colegii mei şi chiar aveam de gând să profit de el.
- Suntem toţi?, striga Mihai tocmai când am apărut. Am dat din cap.
S-a uitat împrejur, parcă ne număra, şi după a zâmbit larg.
- Un amic de-al meu are un fel de bar p’aci şi m-a sunat, a aflat că-s în zonă şi mi-a zis că mă taie dacă nu mă duc acolo, iar eu i-am promis că vin cu toţi bunii mei prieteni de suflet. În fine, e băutură pe gratis, deci, haidem!
Am fost cu toţii de acord. Nu existau proteste, chiar dacă Alina s-a uitat puţin urât la el, în joacă – asta ne-a provocat tuturor râsul. Nu prea ne obişnuiserăm cu gândul că ăştia doi erau împreună, probabil nici ei nu îi venea să creadă, pentru că nu se aşteptase niciodată la asta. Adică, niciunul nu am fi făcut-o. Chiar dacă Mihai (cred), o iubea sincer. Sau o plăcea. Sau în fine, era ceva mai mult decât dorinţa de a se culca cu ea şi atât; mă săturasem să îmi bat capul cu această problemă.
I-am dat un mesaj lui Cristi, amintindu-mi că nu i-am prea sunat când am ajuns aici şi s-ar putea să fie îngrijoraţi ( supăraţi ).

[center] Frate, e mega-ultra-super-hiper tare aici. Mă distrez de minune. Lumea e mişto, sunt cuminte, etc., etc. Sper că şi voi sunteţi bine. Tata?[/center]

Era de ajuns pentru moment. Mi-am pus telefonul la loc şi m-am agăţat de gâtul lui Mircea.
- Carăăă-măăă!, am strigat ca o disperată. Toate privirile s-au întors spre mine. Ale colegilor, ale persoanelor ce treceau pe stradă. Am început să râd.
- Eşti nebună?, m-a întrebat năucit, uitându-se la toţi ce ne urmăreau.
Mi-a văzut aprobarea din privire, făcându-l să ofteze. Nu i-am dat prea mult timp pentru că, practic, am sărit în spatele lui şi nu a mai avut ce face.
-Eşti dementă rău de tot! Şi grea, câte kilograme ai?, începuse blondul să vorbească, pe semne supărat pentru gestul meu. Tocmai acum realizam că rămăsesem fără căciulă şi îmi îngheţau urechile. Cu o mână îl ţineam de gât, aproape spânzurându-l şi cu cealaltă i-al luat fesul din cap, punându-l în posesia mea, deci- purtându-l. Nu ştiu cum venea dar era ceva clar, nici nu îmi păsa.
- Întreci măsura!, a articulat pe un ton fals nervos şi noi toţi am început să râdem.
- Doar nu vrei să îngheţ, nu? Haide, taci şi accelerează, ce naiba! Unde e schimbătoru’ de viteze?
Mihai se pregătea să mă lămurească în această privinţă, dar i-a dat Alina un cot în stomac şi astfel i-am pierdut teoria care, cel mai probabil, ţinea de vreo... Sculă, aparte masculină.

-Auzi, crezi că ne primeşte aşa în local?, am întrebat când am ajuns în faţa locului respectiv, analizându-mi ţinuta. Dacă era cald, gecile zburau, dar eram toţi îmbrăcaţi în pulovere, jeanşi comozi şi călduroşi, ghete, deci – în siguranţă, nu ţinuta de ieşit undeva.
- Ăă, sigur, adică – uite-te şi tu cum arată, se numeşe : La Vio, eu zic că e OK, şi dacă nu, ce ne pasă nouă?
Mă lămurise într-u totul, colegul meu Mihai. Am dat din umeri şi l-am urmat, intrând a doua după el în bar. Pentru că, într-adevăr, mă dădusem jos din cârca lui Mircea care exclamase ceva mulţumit după ce am dispărut de acolo, scăpase de o povară. Dar fusese amuzant, să umblu pe străzi în spatele cuiva, ca toate privirile să se întoarcă spre noi, un alt soi de fericire înfiripându-se în sufletul meu, fiint entuziasmată, inima bătându-mi mai tare. Începusem să cunosc în acea clipă un sentiment nou, unul minunat ce consta doar în fericire şi libertate, impresia că pot face oricând orice; şi toate glumele ce au urmat în drumul nostru, şi când s-a împiedicat Tudor şi a căzut în faţa unei tipe focoase, dândui o replică de milioane : ştiu că de abia ne cunoaştem, dar chiar vreau să te iau de nevastă. Am bufnit imediat în râs, dar nici atunci nu i-am lăsat în pace spatele lui Mircea. Bineînţeles, tipa s-a uitat speriată la noi şi s-a cărat repede de acolo.
Acum, însă, atenţia îmi fusese captată de local. Era unul simpluţ la prima vedere, semănând cu un fel de restaurant ca pentru familie, fiind aproape plin de tineri, majoritatea echipaţi la fel ca noi. Avea scaune şi mese din lemn negru, cu tablouri ciudate în care erau peisaje cu zăpadă, urşi, pomi şi chestiuni asemănătoare. Era şi un bar străjuit de scaune, ocupate de altfel, unde erau două persoane servind. O uşă ce ducea spre un fel de bucătărie, am presupus, câteva persoane ce serveau. Erau o grămadă de locuri, era o sală imensă – o parte era compusă doar dintr-un fel de scenă pentru dans, mai avea o altă parte ce era despărţită de o uşă : loc pentru nefumători, scria pe aceasta. Desigur, nu am băgat-o în seamă. Era o lumină caldă acolo, dar muzica bubuia ca lumea, şi aveam şi biliard.
- Uau!, a exclamat Tudor, căutându-ne într-o secundă o masă potrivită, cu câte scaune aveam nevoie, având grijă să mai împrumute de la o altă masă.
- Locul e bestial!, am adăugat şi eu fascinată.
Mihai a râs, spunând : Mda, Viorel... Are gusturi... De munte!
Ne-am amuzat copios pe seama afirmaţiei.