O trecem pe feminin

[Teh]

Fetelor, mulțumesc pt. susținere >:d< mulțumesc de asemenea tuturor celor ce citesc!
Ah, m-am grăbit cu cel de-al doilea capitol din cauza unor... motive. Deci, eu nu știu când voi mai putea intra să postez ( deși o să scriu ) pt. că am probleme cu netul și joi mă întorc acasă, unde nu îmi merge netul. Se poate să îmi rezolv toată problema prin iulie, deși nu știu asta cu certitudine. Așa că, nu mă dați dispărută. O să fac tot posibilul să rezolv problema, dar există și o posibilitate să ne mai întâlnim în septembrie, deși eu sper că NU , și că o să rezolv toată încurcătura... În fine, până atunci.. aveți capitolul 2.
Lectură plăcută!

Capitolul doi
Înapoi în prezent

Odată ce te întreci printre greutăţi, observi că nu mai eşti aceeaşi persoană. Te gândeşti : Cum am putut eu oare gândi asta? Cum am putut face asemenea lucruri? Ar trebui realizat, desigur, că fiecare vârstă are specificul ei, greşelile ei şi bucuriile sale. Aşa că, probabil, fiecare dintre noi ar trebui să îşi trăiască anii potriviţi, exact aşa cum trebuie. La opt ani să fii ca la opt ani, la douăzeci ca la douăzeci... Şi facem asta? Oare? Mă întreb... Cum am ajuns eu în situaţia aceasta? Stând aici, pe scările acestea reci şi gândindu-mă la nemurirea sufletului. Pare ironic, o persoană atât de puternică cum mă credeam, înfrântă de fiecare obstacol al vieţii. Realizez că nu mai sunt exact cum eram, că sentimentele mele s-au schimbat, că existenţa mea s-a transformat. Şi totuşi, atunci când mă uit în oglindă, sunt tot eu. Aceeaşi Ela! Ochii îmi sunt tot negri, părul la fel, am acelaşi zâmbet, răspund la acelaşi nume... Sunt eu, dar nu sunt eu? Acest lucru ar fi, practic, imposibil.
Mi-am ridicat privirea spre cer, observând acel albastru pur şi fără niciun nor care să îl străbată. Zâmbind, mi-am mişcat trupul şi am decis să părăsesc şi acest loc. La urma urmelor, nu mai avea nici un sens să stau şi aici. Era, desigur, un loc paşnic în care îmi găseam întotdeauna liniştea, în singurătate.
Singurătate....
Nu îmi plăcea deloc acest cuvânt. Şi totuşi, nu mai era ca înainte... Puteam să observ asta şi să înţeleg că ceea ce se întâmplă nu e împotriva mea. Nu eram centrul universului, nu totul se învârtea în jurul meu, nu contam doar eu. Trebuie să recunosc că această trezire la realitate mă doare mai mult decât orice altceva. Să ştii că nu mai poţi avea încredere în vorbele părinţilor tăi când îţi spun : totul va fi bine. Să înţelegi că nimeni nu te poate scoate din toate necazurile în care intri... Să pricepi că viaţa nu e nici roz, nici albastră, nici verde... Ea doar există, nu are formă, nu are culoare.
Sunetul telefonului m-a trezit la realitate. Deşi recunoscând numărul, am decis să răspund. Nu mai avea rost să mă comport ca şi un copil răsfăţat.
- Salut! Vocea îi era destul de hotărâtă, sigură pe sine şi aproape arogantă.
Am oftat şi am răspuns în acelaşi mod, deplasându-mă din faţa grădiniţii. Era un loc foarte liniştit în weekend, când nu venea nici un copil şi era liniştitor, să stai printre leagăne şi copilărie, de parcă ai uita tot ceea ce nu îţi mai iese din cap. Am revenit la convorbirea telefonică rapid, nu m-am lăsat iar prinsă în gânduri.
- Ce s-a întâmplat, Jonathan?
Abordând cel mai serios ton posibil, am decis să trec la subiect şi să nu mă las condusă în vreo discuţie fără rost. La urma urmei, noi nu aveam vorbi cine ştie ce. Aş minţi dacă aş spune că m-a uimit apelul său, nu era primul, în acest an ce trecuse mă căutase mereu, pentru a mă întreba de sănătate. Mare lucru!
- Ah, nimic. Voiam să văd ce faci, ştii tu –d’astea. Te salută Chris, dar tocmai a intrat să facă baie aşa că nu poate vorbi. Ăă, deci, ce mai faci?
- Bine. Toate sunt foarte Ok. Transmite-le salutări tuturor, de asemenea. Sunteţi bine?
Mi se păreau cuvinte aruncate alandala, fără importanţă, deşi cu o politeţe exagerată. Eram acum pe stradă, încercând să fiu atentă să merg pe trotuar şi să nu dea vreun skater peste mine. Erau destul de neatenţi.
- Mda! Sigur! Asta nu-i nimic. Apropos, te-ai gândit deja la ce facultate vrei să mergi? Ăsta e ultimul an, ştii? Ar trebui să fii pregătită pentru tot!
Nu-mi plăcuse niciodată de fratele meu vitreg, nu mă puteam păcăli pe mine însumi. Era enervant, un ghimpe-n coaste. Mereu găseam câte un defect pe care să i-l atribui. Întotdeauna mi se părea că avea vreun gând nu prea drăguţ în ceea ce mă privea şi că dorea doar să mă provoace. Ceea ce şi reuşea, ne aflam într-o competiţie continuă, fiecare lăudându-se cu succesele proprii.
- Desigur. Am totul pus la cale. Cum crezi, altfel?
Puteam eu abera oricum, oricât şi oriunde... Dar adevărul este că încă nu eram precisă. Voiam să urmez ori Dreptul, ori Jurnalismul... Sau poate Psihologie. Toate erau cu semnul întrebării, într-o anumită clipă mă bătea gândul să urmez Medicina, din cauza tatălui meu. Dar, mi-am dat seama că nu aş avea nici o şansă... Nu îmi plăceau oamenii bolnavi, mă deprimau.
Spre norocul meu, Joanthan nu m-a întrebat altceva, decât a continuat să vorbească despre vrute şi nevrute, ca mai apoi să îmi spună ( fără să fie întrebat ) unde dorea el să meargă.
- Eu, gata, sunt pregătit. O să urmez Dreptul. E o chestiune total sigură, de abia aştept. Mi-am adunat o grămadă de materiale, şi oricum nu cred să am concurenţă...
Prin asta mă anunţa, desigur, că era cel mai bun în acest domeniu. O flacără ciudată încă ardea în mine. Poate mă schimbasem eu destul în acest an ce trecuse, dar nu într-atât încât să îmi pierd voinţa şi să nu mai ştiu să lupt, să nu mai fiu cea care intră în fiecare competiţie. Un zâmbet larg mi s-a afişat pe chip, şi deşi nu era nimeni să mi-l observe, eram fericită că îl putusem exprima.
- Ce coincidenţă. Aşa şi eu!
- Da? Uau! Asta e chiar interesant. Îţi dai seama că o să fii în competiţie, cu mine. N-ai nicio şansă!
A început să râdă spunând ultima propoziţie, de parcă ar fi fost o glumă. Dar ştiam, noi doi, că nu era asta ci tocmai mă provocase la o luptă sigură. Nu ştiu, oare când s-a creat ura asta dintre noi? Nu era chiar ură, într-adevăr, însă nu ne suportam prea tare, mereu găseam câte un domeniu pe care să îl dezbatem, să fim în contradictoriu şi aveam o dorinţă ciudată de a ieşi învingători, fiecare dintre noi.
- Mda. Singura diferenţă este că o să urmăm universităţi diferite, nu?
A chicotit, un gest aproape malefic. Şi asta m-a enervat; adică, el, un băiat prost se credea superior mie? Ha! Ce glumă bună! Aveam eu să îl învăţ câteva lucruri elementare despre viaţă. În ultima vreme, eram chiar mai pornită decât niciodată îmăpotriva sexului masculin, pentru a le arăta tuturor că noi, noi – femeile, suntem cu mult mai puternice decât ei. În mare parte, reuşeam.
- Ei, asta se aranjează. Oricum, nu prea vreau să rămân aici, e plictisitor. Am înţeles că la tine în zonă există o facultate foarte... Prestigioasă.
Personal, simţeam că îşi aruncă viitorul pe fereastră. Hei, nu era treaba mea să îl judec.
- Accept provocarea. Am şoptit simplu, plină de tact şi apoi mi-am luat „la revedere” şi am închis, fără a-l lăsa să mai spună altceva.
Urmând strada ce ducea spre casă, am ajuns curând acolo, găsindu-l pe tata în birou. Ne mutasem din locul în care stătusem până în momentul accidentului. Nu mai puteam avea o casă cu etaj, pentru că era dificil pentru el şi scaunul cu rotile, aşa că deţineam acum o casă simplă, cu trei dormitoare, o baie, două holuri şi o bucătărie. Una din camere o folosea ca birou, celelalte pentru somn şi nu aveam sufragerie.
- Bună, ce faci acolo? E destul de târziu... Ţi-ai luat medicamentele?
S-a întors spre mine, lăsând pentru câteva secunde hârtiile pe masă. Mi-a zâmbit stângaci şi s-a întors la lucru, vorbindu-mi cu spatele.
- Da, le-am luat. Mai aveam de rezolvat niÅŸte probleme aici... Termin imediat, ok?
Oftând, am acceptat şi l-am anunţat că aveam să pregătesc ceva pentru cină. Nu avea nicio preferinţă. De fiecare dată când vorbeam cu el, mă apuca nostalgia şi o tristeţe ciudată îmi inunda sufletul. Îmi amintea... Poate, de viaţa mea trecută, pe care nu o mai puteam dobândi aşa de uşor. Aceea fără grji în care nu îmi păsa de nimic. Voiam doar să fiu eu, Mirabela cea absolut de puternică, ce făcea tot ce o tăia capul. M-au lovit responsabilităţile şi nu mai puteam fii aşa, nu? Şi... La optisprezece ani, lucrurile se schimbă. Aşa se zice, nu e absolut adevărat. Întâmplările te transformă, nu anii.
- Ce ai făcut azi?
Ne aşezaserăm la masă şi eu mă jucam cu mâncarea, în timp ce tatăl meu mânca cu destul de multă poftă. Nu aş fi crezut vreodată că o să ştiu să gătesc altceva decât cartofi prăjiţi, ce ironic...
Dând din umeri, am răspuns.
- Nimic. M-am plimbat şi cam atât.
S-a înecat şi eu m-am ridicat repede de pe scaunul pliant, aflându-mă într-o secundă lângă el, foarte speriată şi cu pulsul foarte ridicat. Cred că făcusem şi ochii mari. Oh, dar nu era nimic, imediat şi-a revenit după ce a băut puţină apă. Am răsuflat uşurată şi m-am pus la locul meu, mişcându-mi privirea prin cameră, vrând să îl ignor măcar pentru câteva momente.
Da, mobila era aproape intersantă, aceeaşi pe care o avusesem şi în casa de dinainte, doar masa era altfel şi aveam un singur scaun pe lângă ea, plian şi acela. Era uşor pentru tati să se plimbe prin cameră fără prea multe obstacole, aşa că nu prea aveam scaune şi pe cele din bucătărie le ţineam în debara ( oricum, toate erau pliante ).
- Ţi-ai luat tot ce îţi trebuie pentru şcoală? Ai nevoie de vreun ban?
Era a treia oară când mă întreba asta în această săptămână, eram şi eu conştientă că mâine începea liceul şi eram în ultimul meu an. Mişto, super cool, neinteresant – de fapt. Normal, mă pregătisem şi de abia aşteptam să îmi văd prietenii, colegii. Ok, de unde atâta entuziasm?
- Am rezolvat cu tot. Nu te mai stresa atât; de parcă tu te-ai duce în locul meu la liceu. Oh, dar mersi pentru grijă.
Nu am vrut să sune atât de sarcastic, dar uneori nu mă puteam abţine. Am spălat vasele, am strâns masa şi am fost gata să mă bag la somn, vrând să îl ignor total pe părintele meu. Şi totuşi, auzind zgomot în birou, m-am ridicat din pat şi am fost să îl bag la culcare.
- Ce naiba înseamnă asta? Ai lucrat destul azi, mai e şi duminică. Fă-mi un serviciu şi du-te şi culcă-te, bine?
A început să râdă dar s-a supus, aşa cum făcea întotdeauna. Presupun că lui îi plăcea mai mult viaţa asta decât îmi făcea mie plăcere. Era un chin, uneori, să trebuiască să îl dădăcesc şi să îmi fure atâtea ore din zi. Era tatăl meu, totuşi, nu se putea altfel. Măcar acum că începea şcoala, puteam şi eu să lipsesc de acasă fără pretexte şi să mai uit de trecutul acesta stupid. Să nu îmi mai amintesc cât de mult îmi lipsea Will, şi lucruri de genul acesta. Credeam că avea să vină pe aici în vacanţa de vară, dar nu fusese decât vreo trei săptămâni, după se cărase... Era ţinut din foarte scurt de părinţii lui, după cum mi-a explicat.
Mie mi-era dor de el!
Nu era corect să plece la facultate într-o altă ţară doar pentru că fusese obligat de a-i lui. Bine, uite ce diferenţă între mine cea de acum vreo doi ani şi cea de acum, nu m-am simţit trădată când a dispărut, mi-a explicat şi era gata-gata să renunţe la tot, dar nu l-am lăsat. Plus că şi-a mai întărit şi el decizia după călătoria în Grecia. Mi-a spus doar că s-a întâlnit cu fratele lui şi acela l-a convins, într-un fel sau altul.
Deisgur, nici măcar nu ştiusem că avea un frate până atunci. Erau gemeni, ce chestie...
„ – Aha! Deci frate-tu te poate convinge să faci ceva, şi eu nu?” I-am replicat atunci plină de indignare, egoism şi încercând din răsputeri să îmi abţin lacrimile. După câteva secunde, nu-mi mai venea să plâng. Pur şi simplu dispăruse acel sentiment, eram parcă goală pe dinăuntru. „ – Mda! E un drac, gol. Dar nu asta e ideea, mi bella, ştii bine că nu vreau să te părăsesc. Adică, nu mă înţelege greşit, cum să trăiesc eu fără tine?” Am zâmbit şi l-am sărutat scurt. „ Ştiu că mă iubeşti, Will. Dar, asta-i viaţa. Tu tre’ să pleci, eu tre’ să rămân.” Şi cam aşa ne-am şi despărţit, lăsând în urmă doar amintiri... Şi nişte email-uri date din când în când, câte un telefon... Nu era acelaşi lucru, se înţelegea.

Dimineaţa a sosit foarte repede, dar nu am avut dificultăţi în a mă trezi. De abia aşteptam să plec din locuinţa asta de-a dreptul deprimantă şi chiar m-am sculat cu o foarte mare poftă de viaţă, ce mă părăsise în ultimele săptămâni. Mai ales de când Bianca plecase în vacanţă, la fel şi Mădălina. Se întorseseră ieri seară, amândouă – coincidenţa coincidenţelor. Şi mi-era un dor de moarte de ele. Am îmbrăcat uniforma în fugă şi m-am pregătit, la fel cum o făceam şi acum ceva luni, înainte de vară.
Părul meu era ceva mai lung acum, trecând de umeri şi renunţasem la breton. Eram şi ceva mai înaltă ca înainte, poate puţin mai slabă. Era clar, nu aveam burtă deloc. Am chicotit şi mi-am luat geanta, gata să dispar din acest cămin şi să mă pierd înapoi în lumea mea.
Am ajuns repede la liceu şi se părea că eram printre primii. Am oftat. Nu eram prea mare fană a ceremoniei de început de an.
- Fată! Fată! Fată!
Am auzit o voce foarte veselă în spatele meu şi curând cineva aproape că m-a strangulat din cauza îmbrăţişării. Zâmbind, i-am răspuns prin acelaşi mod.
- Bianca! Te-ai vopsit? Îţi stă S-U-P-E-R!
Rânjind la mine, a început să îmi pună milioane de întrebări la care de abia aveam vreme să răspund. Părul ei era acum de un negru-albăstrui superb, foarte strălucitor. Radia pur şi simplu, fata asta, din cap până în picioare. A făcut câteva piruete şi mi-a explicat cam ce a făcut în ultimele săptămâni, de când nu ne mai văzusem. Curând, ne-a acompaniat şi Mădălina. La fel de roşcată ca şi atunci când plecase, cu părul ondulat şi mirosind a nucă de cocos, mi-a lipit o ventuză pe obraz. Ne-am îmbrăţişat toate trei, fiind evident fericite de revedere.
- Aolo, girls, mi-a fost un dor de voi, să mor! E şi ultimul an, de abia ieri am înţeles asta. Nici nu îmi vine să creeeeed!
Deşi părea entuziasmată, roşcata mai avea puţin şi începea să plângă. Am început să râd şi am certat-o pentru tonul folosit.
- Băi! Nu e ca şi cum nu o să ne mai vedem niciodată, ce-ai? Noi rămânem împreună pentru totdeauna, un cuplu-n trei. Şi oricum, cine o să te ajute pe tine să divorţezi peste câţiva ani, Mădă, de un tip semi-urât şi plin de bani de care o să te plictiseşti? Şi, Bia, cine dracu o să te scoată pe tine din încurcătură când o să greşeşti cifrele de la încasări la firma ta?
Vorbisem repede dar mă bucuram că cele două înţeleseseră fiecare cuvânt. Bia a rămas cu gura căscată şi Mădă îşi arcuise sprâncenele într-un mod ciudat, neînţelegând o iotă din ceea ce bălmăjeam eu acolo. În cele din urmă, aceasta din urmă a zis.
- Eu nu o să mă mărit cu un tip semi-urât!
Eu şi bruneta ne-am prăpădit de râs imediat!
- Deci, te-ai decis să dai la Drept, ha?
În cele din urmă, Brb s-a prins şi mă chestiona despre această decizie. I-am explicat că vreau doar să fiu cea mai bună.
-Stai mă, doar pentru că bou ăla de frate-tu vitreg ( o să mă ierţi , dar e un bou foarte sexy ) vrea să se facă avocatu’ mă-sii, te duci şi tu pe aceeaşi direcţie? Mie una mi se pare că ceva-i cam putred.
- Poate că ai dreptate, Mădă, dar mi-e indiferent. M-a provocat şi lucrurile nu rămân aşa, plus că aveam asta în vizor de multă vreme. Ah, el crede că poate fi mai bun decât o femeie, atunci poate să-nghită prafu’ în urma mea, nu?
Tonul meu arogant le-a convins într-o clipită, apoi nu am mai putut pălăvrăgi pentru că directorul începuse să vorbească. Nu sunt conştientă de ceea ce a zis, îmi amintesc doar : Bla! Bla! Bla! Mult succes bobocilor şi celor din ultimul an! Bla! Bla! Bla! Puteţi intra în clase!
Totul s-a terminat practic rapid, nici nu mi-am dat seama, dar imediat m-am aflat în salonul meu alături de toţi colegii mei şi diriginta noastră de psihologie ( mda, ne-o schimbaseră ulterior ).
- Of, sunteţi imposibili. Sper că v-aţi cumpărat cărţile, dacă nu o să trebuiască să facem liste pentru comenzi. Cristina, mă ajuţi tu cu asta?
Tocilara veşnică a clasei a dat rapid din cap şi pe noi ne-a bufnit râsul. Colegul meu de bancă, Ştefan, iar dormea pe el. Ceea ce cam făcuse de când îl cunoscusem.
- Băă! Nu ţi-a fost dor de mine? Ce om fără inimă eşti!
Zâmbind rapid, m-a anunţat că de abia mai putea dormi de dorul meu şi eu i-am tras un pumn în coaste, ceea ce nu a părut să îl deranjeze, prea tare. I-am întâlnit privirea lui Mircea, ce încă se uita la mine pe furiş şi am surâs, acesta ferindu-şi rapid ochii. Nu că l-aş fi înţeles prea tare, doar că nu îi mai dădeam atâta atenţie.
Doamna Morcovel ( nu e aluzie la părul ei de un orange ciudat, asemănător culorii morcovilor – chiar aşa o cheamă pe diriga mea ) s-a ridicat de la catedră şi ne-a anunţat că ar fi bine să ne târâm acasă, ceea ce şi voiam să facem, evident.
- Nu mergem ÅŸi noi la o bere-n pub?
S-a auzit vocea entuziasmată a lui Mircea, cel care întotdeauna făcea toate chefurile cu clasa noastră, în ultima vreme. Avea acelaşi păr blond, aceiaşi ochi verzi pătrunzători şi de-a lungul vremii devenise ceva mai sexy, mai înalt, mai ... Bun, cum ar zice Mădă. Şi se uita la mine într-un hal, parcă-mi mânca din palmă.
Soră-sa, Sonia, s-a uitat la mine fugitiv şi mi-a adresat un zâmbet, la care am răspuns fără prea mare efort. Se întâmplase ceva ciudat între mine şi ea, un fel de armistiţiu. Nu eram prietene dar nici duşmance, să zicem aşa. Ea era ocupată cu ale ei, eu cu ale mele...
Nimeni nu răspundea, aşa că m-am ridicat şi eu în picioare şi am susţinut cauza.
- Haide mă, ce pana mea înseamnă asta, nu ne-am văzut o vară-n-treagă şi acum refuzaţi o bere pe gratis? Doar face Mircea cinste!
Nu spusese nimic de asta, dar nu că ne-ar fi păsat nouă, celorlalţi. Imediat s-au ridicat mai mulţi şi ştiam că nu din cauza cuvintelor magice ( „ bere pe gratis ” ) ci pentru că luasem eu iniţiativa. Nu că voiam să fiu arogantă, plină de mine şi narcisistă, dar toată lumea mă plăcea! Sau aproximativ... Dar când ziceam eu ceva, eram susţinută, ce pot să zic.
- Ştii, eu n-am zis nimic de cinste! O să o punem în contul lui Mihai!
Şatenul s-a întors repede spre mine şi blond şi, arătându-şi toţi dinţii, a încuviinţat din cap. Mihai Recher era unul dintre băieţii de bani gata din oraş, să zicem că îşi permitea orice, oricând, şi era destul de OK, atâta vreme cât eram colegi şi oarecum amici, altfel nu voiam să am de-a face cu el. Nu cred că dorea cineva, oricum. Era frumuşel, recunosc, un corp bine lucrat, avea stil în a se îmbrăca, ochii lui căprui erau fascinanţi, doar că era un mare curvar, iresponsabil, idiot, n-avea creier, etc. ( Logic, Mădă ieşise de câteva ori cu el până ce a realizat că nici măcar aceasta nu îi putea face faţă, era un măgar. )
Când încă eram pe hol, m-am lovit de un tip. Aproape că m-a doborât, dar nu s-a uitat la mine şi a fugit repede de acolo.
Ceilalţi au început să râdă.
- Ce-a fost asta?
Am strigat oarecum indignată şi Elena s-a grăbit să-mi răspundă.
- E tipu’ ăla de la a 11a, ăla care e în limbă după tine. Zii că nu-l ştii?! Tot liceu’ ştie! Te ( cam ) idolatrizează.
Un alt val de râsete a urmat după comentariul blondei şi eu am dat din umeri, continuând să merg. Auzisem ceva zvonuri despre asta, dar nu mă interesase, personal. Bia şi Mădă nu insistau nici ele pe acest subiect; era la categoria : total plictisitor. Iar el, ca şi personaj, era băgat în lista : Neinteresant. Habar nu aveam cum îl chema şi orice altceva. Totuşi, ai mei colegi au avut grijă să facă glume tot drumul pe seama asta.
- Ai văzut cum s-a înroşit, mă?
- Mie mi se pare drăguţ!
Atunci a fost clipa când Mircea a schimbat subiectul, începând să vorbească despre nu-ştiu-ce porcărie, doar-doar să nu mai audă combinaţii pe seama „ăluia” cu „mine”. Eh, da! Asta mi s-a părut amuzant!