O trecem pe feminin

[Teh]

Salutare tuturor! Știu că mi-a luat cam mult, dar am venit cu cel de-al doilea sezon. În curs de... Proiectare. Iată primul capitol și o să văd cum reușesc să le aduc și pe celelalte și când, până atunci.. .vă mulțumesc tuturor și sper să fiți alături de mine și cu acest sezon.
Lectură plăcută!!

În unele capitole va apărea limbaj vulgar, poate scene mai agresive, și lucruri care nu sunt recomandate minorilor : )) cred că este o exagerare să pun +18, dar ca să nu existe vreo discuție după. Când spun limbaj vulgar, nu vorbesc cu menajamente.

SEZONUL II

Capitolul Unu

Capitol scris din perspectiva personajului Bianca, prietena Mirabelei.

ÃŽn viitor

O persoană condusă de instincte. Nu! Nu, mai degrabă o persoană ce nu se lasă pradă instinctelor, ci le conduce cu toată raţiunea şi forţa sa ... Forţă incredibilă ce pare a o face indestructibilă. În ochii mei, în ochii tuturor... Ea a fost întotdeauna o luptătoare şi o învingătoare. Atunci când îşi dorea ceva, îl obţinea chiar dacă se zbătea extraordinar de mult pentru acesta...
Am admirat-o şi o voi admira întreaga mea viaţă. Căci, de altfel, nici nu aş putea să îmi văd viaţa fără ea. Nici măcar acum, după ce a trecut atâta vreme, atâţia ani. Dependenţă? Aşa ar zice unii. Eu o numesc „ prietenie”.
Şi ce fel de prietenie este aceea în care ... Una din părţi doar protejează, luptă şi îi ia pe toţi sub aripa sa? Ei bine, nu ştiu! Dar o iubesc, o admir şi nu vreau să fiu ca ea. Am vrut, acum consider că nu mai e necesar. Ca ea nu poate fi doar una, însăşi aceasta. Ne jucăm cu toţii pe lângă ea, părem doar nişte marionete ( poate chiar inutile! ) dar nu suntem! Ştiu, ştiu cu o certitudine ce ar putea sparge orice lucru, orice principiu, chiar şi cea mai îndărătnicită lege: ne iubeşte. Pe noi, pe aceia ce suntem alături de ea, cei care îi suntem amici.
Adesea aud vorbindu-se : E doar o curvă de doi bani. O nesimţită; habar nu are să se comporte. Vai de capul ei! Se înţelege, la ce familie are... Şi alte lucruri asemănătoare. Ei bine, eu sunt aici să contrazic toate aceste lucruri! Aceşti oameni ce vorbesc asemenea unor idioţi, nu dau dovadă decât de multă ipocrizie şi prostie. O prostie fără margini pe care nici măcar nu o pot exprima în cuvinte. Ce treabă am eu? Nu am niciuna. Şi totuşi, nu pot să tac, să privesc şi să înghit. Nu aş mai fii eu! Şi , pe de altă parte – nu vreau să o dezamăgesc pe ea. Toată viaţa mea, de când am cunoscut-o, m-am ferit de acest lucru. . .
A fost şi va fi cea mai bună prietenă a mea, dintotdeauna ! O voi iubi, o voi respecta, o voi admira .... şi nu o voi uita, niciodată! Căci, ştiu ! Ştiu prea bine, ea este sufletul întregului cerc din care fac parte. Şi, deşi adesea încerc să fug din acest cerc, realizez că nu pot trăi fără el. Nu sunt dependentă, sau îmi place să cred asta. Însă, viaţa fără ea ar fi atât de plictisitoare, banală , monotonă. Nu aş putea trăi. Câteodată mă întreb : ce făceam înainte să o cunosc? Cred că nimic ! Şi totuşi, nu-mi mai amintesc, căci multă vreme a trecut de atunci... de când eram doar al doilea an de liceu, şi viaţa era aşa frumoasă şi roz! Când m-a transformat, m-a emancipat printr-o simplă privire de care poate că nici măcar nu era conştientă. Dar eu?! Eu, eram mai conştientă ca oricând de influenţa ei nefastă asupra mea. Şi de atunci, fusese ca un drog de care nu voiam să mă las. Unul cu efecte pozitive. Prima mea prietenie şi cea mai profundă legată vreodată....
Şi de aceea, de aceea atunci când am primit acel telefon am fost speriată. Am ţipat şi două lacrimi mi s-au scurs pe obrajii albi. Mă credeam rece, de fapt aşa voiam să par. Nu eram, mai degrabă fiinţa mea era compusă din părticele cu o emotivitate foarte ridicată... Am încercat să nu par atât de afectată.
Şi totuşi, acel dialog era inevitabil! Ţineam telefonul între degete şi de abia îl mai simţeam; auzeam clar vocea la celălalt capăt, dar nu puteam fii prea conştientă de ce bălmăjea acolo. Cuvântul spital în aceaşi propoziţie cu numele ei, mă făcea să tresar.
- Ce? Ce s-a întâmplat? Cum ?
Repetam parcă mai mult pentru mine, pentru a fi conştientă de faptul că : da ! E adevărat. Şi tremuram, fără a mă mai putea controla. Voiam să ţip şi să plâng din toţi rărunchii, dar realizam că sunt prea slabă aşa că mă abţineam. Nu voiam să par o laşă, căci într-adevăr nu eram una, doar că... Vulnerabilitatea mea era pusă în valoare din cauza anumitor fiinţe şi , uneori, nu mă puteam controla...
- Exact aşa cum ai auzit! Unde eşti? Ah, nu contează! Realizezi că trebuie să fii aici! Mă gândeam că trebuie să aflii, indiferent de ce dracu o fi.... E prietena noastră, aşa că mişcă-ţi fundul ăla luxos aici, că altfel nu răspund...
Avea o voce ridicată, aproape poruncitoare însă spre final se înduioşă. Parcă înmuindu-se, rostii următoarele vorbe cu o tonalitate tristă, aproape sfâşietoare. Începuse să plângă , ştiam sigur.
- Te rog....
Nici nu realizam prea bine ceea ce se întâmpla, dar am perceput cuvintele sale şi am consimţit. Nici nu îmi dau seama ce am spus, cert este că era un răspuns afirmativ, detaşat urmat de închierea convorbirii. Camera de hotel mi se părea , brusc, groaznică. Eram aruncată doar într-o încăpere albă, fără geamuri şi fără nicio speranţă de ieşire. Captivă în propria mea minte, prinsă în legăturile puternice ale propriilor mele sentimente , ce mă vânau parcă . . . Şi ... De ce îmi era frică? De mine? De încăpere?
De cuvântul : spital? Sau poate.... Da, nu era niciunul dintre cele de mai sus! Mi-era teamă pentru ea, pentru viaţa ei. Iar mă trădam, creatură slabă şi fără putere de sine ce eram pe dinăuntru. Rece dacă vedeam pe cineva necunoscut murind pe stradă.... Îngrozitor de sensibilă când un prieten este rănit...
NU!
De fapt, acum realizam ceea ce se întâmpla. Nu am mai stat nicio secundă degeaba, mi-am făcut bagajul în cinci minute, nici nu cred că a durat atât şi mi-am plătit cazarea la hotel.
- Cum? Doar atât? Dar, domnişoară! Aţi spus că închiriaţi pentru cinci zile, ne cerem scuze... Dar aşa ceva este imposibil! A fost cameră special rezervată şi...
Eu nu aveam timp de toată această vorbăraie fără sens. Am scos carnetul de cecuri şi am scris o sumă ce acapara preţul celor cinci nopţi ce ar fi trebuit să le petrec în acest hotel. Nu aş putea spune dacă am salutat sau am făcut vreun anumit gest atunci când am plecat, cum nici nu îmi dau seama dacă persoana la care am plătit mi-a zis ceva. Am urcat în primul taxiu pe care l-am văzut şi am anunţat :
- La aeroport!
Eram pierdută, nu ştiam în ce lume sunt. Nu îmi dădeam seama dacă trăiesc sau sunt o iluzie, un praf, o umbră. Ceva ce se mişcă şi totuşi nu există! Ceva ce respiră şi totuşi nu simte!
Ba nu! Simţămintele erau acolo, încă vii în mine... Şi totuşi! Şi totuşi, atât de ascunse şi confuze. Inima mea era apăsată de ceva ciudat, se simţea înjunghiată şi totodată moartă, de parcă cedase şi acum bătea doar superficial, rar şi fără nicio însufleţire... Observam totul în jurul meu, vedeam culorile... Dar mie, mie mi se păreau acum incolore, de parcă viaţa era un amestec simplu de alb şi negru... Atât de posac.... Îmi venea să plâng, dar nu îmi mai găseam lacrimile.
Curând, am urcat în avion. Nu realizez cum am cumpărat bilet şi nici în ce grabă am urcat, am zburat şi am aterizat. Eram absentă. După ce m-am aflat iar la sol, am luat un alt taxiu şi am cerut să fiu dusă la o anumită adresă, unde era un spital. Acum deveneam puţin mai conştientă de ceea ce se întâmpla. Inima mea a început să bată mai tare şi am simţit cum prind culoare în obraji din cauza furiei. Fusesem indecisă şi acum, parcă, toată forţa mea de altădată a fost recâştigată. Mă simţeam optimistă, gata de luptă şi încurajare...
Căci în curând... În curând aveam să îi văd acea latură. A nu se înţelege faptul că voiam să o văd înfrântă, nici pe departe gândul acesta de mine! Eu doream să îi văd partea vulnerabilă, să o pot consola. Să pot face ceva pentru ea. Şi acum devenisem pe jumătate entuziasmată, aş fi râs dacă nu se afla pe un pat de spital în nu ştiu ce stare, poate chiar extraordinar de gravă... Nu puteam nici măcar zâmbii. O expresie amară mi s-a întipărit pe chip. Am sărit din taxiu, după ce am plătit, şi am intrat în clădire. Se întunecase, însă ştiam că orele de vizită erau încă permise. Am întrebat la recepţie de aceasta, cunoscându-i atât de bine numele...
- Erajul trei, la salonul 234, domnişoară...
Mi s-a adresat tânara iar eu am dat din cap mulţumindu-i. Aveam încă bagajul după mine, cu tot cu servietă şi geantă. Eram îmbrăcată într-o fustă elegantă, o cămaşă şi atât! Cred că arătam îngrozitor, dar mi-era teamă şi să mă gândesc la asta acum. Am fugit la salonul respectiv şi am observat stupefiată că holul era gol... Atât de gol şi singuratic încât o durere cumplită m-a străfulgerat. Acum, milioane de gânduri şi-au făcut apariţia în mintea mea.
O, nu!
Ce s-a întâmplat oare de este atât de multă linişte? Ce e asta? Salonul 234... Salonul 234, acolo este! Am zărit uşa ce ducea spre locul unde se afla amica mea. Am fugit repede într-acolo, fugărind gândurile din propria-mi minte, pentru a le da afară sau a le amâna înţelesul. Inima îmi bătea foarte repede şi nu reuşeam să gândesc coerent.
Adună-te! Adună-te! Îmi repetam ca o fraieră, temându-mă de ceea ce aveam să găsesc în camera următoare... Am auzit un zgomot, şi atunci – fără a ştii ce era acel sunet şi fără a bate la uşă, am deschis şi am intrat extraordinar de brusc.
Gura mi-era întredeschisă şi sufletul mi-l simţeam mai speriat ca niciodată, probabil că arătam răvăşită căci imediat ce mi-am făcut apariţia am stârnit un hohot de râs, obosit dar sigur.
- Mirabela!
Am strigat speriată şi aceasta mi-a zâmbit calm şi călduros, totodată sarcastic. Aşa cum doar ea putea s-o facă. Mădălina, al cărui apel îl primisem mai devreme, era încă acolo – glumind pe seama prietenei noastre aflate în covalescenţă. Lângă patul ei, William se juca cu perna acesteia, nelăsând-o să stea liniştită.
- Trebuie să ajungă omul în spital ca să te mai vadă la chip, draga mea!
A spus aceasta pe un ton ironic şi totodată amuzant, prin care înţelegeam că nu este supărată pe mine, ci doar tristă pentru faptul că nu mă mai văzuse de mult. Şi atunci... am realizat, ea nu avea să fie , oare , niciodată vulnerabilă în faţa mea? Nu o voi putea proteja niciodată? De ce zâmbea, acum aflată în această situaţie? Nu trebuie să îţi ascunzi sentimentele!
- Hmm, Mădă, Will. Mersi că aţi trecut pe aici, dar staţi de o zi întreagă! M-am săturat de voi, vă aştept şi mâine. Rămâne Bia cu mine să îmi ţină de urât, între timp – hai, la nani!
Cei doi au râs şi au molestat-o pe nu ştiu ce temă, luându-şi tălpăşiţa mai repede decât am crezut. De abia le sesizam mişcările. Eram aşa de obosită. M-am aşezat pe pat, lângă Ela şi am aruncat bagajele pe jos.
- Ce naiba, nu ai dat deloc pe acasă? Arăţi groaznic, fată! Ce dracu, mă faci de râs. Ştii cum stau hainele astea pe tine? Zici c-ai fost călcată de un tir!
A zâmbit la fel de larg şi uşor ca întotdeauna iar eu m-am încruntat, dând din umeri şi devenind brusc serioasă.
- Ce s-a întâmplat?
A fost întrebarea pe care voiam să o pun, simţeam nevoia să cunosc detaliile.
- S-a întâmplat , pur şi simplu, să redevin eu cea dinainte – singură cuc. Oh, dar trec eu şi peste asta... S-a întâmplat exact ceea ce voia o anumită persoană să se întâmple, deşi acum îmi jură că nu asta era... Nu îmi mai pasă, ştii?! E atât de straniu acum.... Mă obişnuisem cu prezenţa noastră... Acum, acum sunt doar eu...
Şi brusc, privirea ei deveni şi mai tristă, prinsă în agonie, într-un sentiment atât de necunoscut mie, când venea din partea ei. Involuntar am îmbrăţişat-o.
- Dar ... Cum?
Nu am reuşit să duc la bun sfârşit întrebarea, înţelegea ce doream.
- Un accident. Bianca, lasă – asta e viaţa! Ţi-am zis de mii de ori că or să mi se întoarcă mie toate, nu? Ei, iată că s-a întâmplat şi asta! Ştiu că ţi se pare ciudat că sunt aşa de fericită acum, sau distrasă. Şi se poate interpreta orice. Dar ştii? Asta simt să fac, dacă o să stau tristă o să plâng. Şi nu vreau asta într-o cameră de spital, e pur şi simplu deplorabil. . . Şi apoi, i-aş frânge şi mai tare inima lui William. Nu crezi?
Am tăcut amândouă, prinse de profunzimea semnificaţiei vorbelor sale. Mereu avea dreptate.
Şi iar mi-am dat seama.. Normal că nu o să îmi plângă în braţe. Normal că nu o voi consola. În fnal, ea va fi întotdeauna cea care va face asta. Totuşi, va plânge singură şi se va consola asemenea, îi vor curge lacrimi în prezenţa altor persoane... Dar nu în faţa mea , tot pentru a mă proteja.
Egoismul meu nu mă împiedica să nu mă bucur de acest fapt minor. Aproape că mi-era ruşine cu ceea ce gândeam, şi totuşi – o iubeam pe această prietenă a mea, pentru care mi-aş fi dat şi viaţa.
- O să trecem împreună prin toate! Doar pentru asta sunt prietenii! Şi, o să mai fie şi alte... Hmm, ocazii. . . Cine ştie, tu şi William... Probabil vei putea umple acel gol din nou şi destul de curând! Cred că a venit timpul să...
M-a întrerupt cu o privire pe care nu o puteam descifra. Ochii ei străluceau, atât de care că nici nu realizam dacă sunt reali. Îşi ridică un deget şi îl mişca în sens negativ. Îşi strânsese buzele, un gest atât de straniu – de parcă se abţinea să nu plângă. Îşi clătină puţin capul, mai mult mişcându-l într-o parte şi-n alta, tot în semn de negaţie.
- Nu. Nu o să mai fie. O să fiu mereu singură, Bia. Pe dinăuntru, întotdeauna.... Din cauza acestei întâmplări. Ţi-am zis... Ţi-am zis, am fost plătită pentru toate pe care le-am făcut, pentru fiecare sentiment de care mi-am bătut joc...
Nu puteam crede ceea ce auzeam.
Era adevărat?
Da! Trebuia să fie, căci era atât de tristă spunând asta. Tonul vocii îi tremura. Şi-a înăbuşit rapid lacrimile dar nu a zâmbit, am înţeles că nu simţea nevoia să facă asta. Câteva înjurături mi-au fost strecurate printre buze şi am oftat. Ochii mei au fost rapid inundaţi de lacrimi. Tremuram şi inima mea bătea cu o rapiditate extraordinară. Îmi simţeam pielea străină mie, ba prea fierbinte sau prea îngheţată. Au început să mi se mişte cât mai repede umerii, suspinele m-au acaparat de-a-ntregul. Am simţit lichidul amar şi cald scurgându-se peste obrajii mei, probabil, roşii...
Plângeam.
Plângeam?!
Am auzit un chicot sincer şi două braţe m-au cuprins.
- Aolo, sensibilă mai eşti Bia. Ce faci, plângi? Off....
Şi aşa, m-a acaparat în braţele sale. Fără să ştiu, fără să îmi dau seama, am fost consolată de aceasta după ce am fost doborâtă de propria ei suferinţă. Şi totuşi, am realizat subit că aşa o încălzeam, aşa o protejam şi îi readuceam încredere în sine. Un sprijin bine venit în acele clipe.
Şi totuşi, nu concepeam aşa ceva. Ea nu va mai putea niciodată fi fericită pe deplin, nu?
Aş vrea să mă înşel; totul să fie o minciună, să adorm cu ea în braţe şi să mă trezesc peste o secundă, un minut, o oră, un an, o viaţă... şi să realizez că a fost un vis... Un vis urât.