O trecem pe feminin

[matzaplouata]

Draga Teh, reusesti - ca intotdeauna - sa ma lasi cu gura cascata.
Nu pot sa spun decat ca iti iubesc romanul din tot sufletelul meu. Si arsh! Asta a fost un capitol destul de fierbinte. Imi place avocatelul.
Numele continua sa bantuie dar lasa asta. E ales perfect. Saracutul Will. Am impresia ca desi nu lasa sa se vada, e cam gelos. Sunt multe "hiene" ce asteapta sa "o devoreze" pe Ela.

Felicitari pentru capitol!
Abea astept nextul. ;)

[Crazy~Tenshi]

Hey :) Am venit si eu sa citesc. :P
Repet, imi pare rau pt Madalina, pt ca a ajuns sa sufere din cauza unui sot pe care il credea altfel, dar tot ar trebui sa renunte la el, chiar daca isi dezamageste sau nu mama. Pana la urma, fericirea ei conteaza si ea sta cu omul ala in casa, nu mama ei.
Nu stiu, parca de cand a vorbit Ela cu Will la telefon m-am gandit ca tipul pe care vrea blondul sa il sune va fi exact cel din club, mi s-a parut normal sa se intample asa. Si felul in care l-ai descris... mi-a placut... din nou, nevermind. Nu e pervers, e foarte pervers. E foarte indraznet, crede ca poate suci mintile femeilor foarte usor si chiar o face. Iar Mira e clar nebuna dupa el. :))
Totusi, se vede ca Mirabela tine foarte mult la Will si ca nu vrea sa renunte la el. Stiu ca ei nu sunt impreuna, dar par a avea anumite sentimente care ii tin legati unul de altul...
Nu stiu ce sa mai zic. Mi-a placut capitolul, a fost... intens. :D Astept continuarea! :-h

[Teh]

thanks everyone. >:D<

Capitolul douăzeci şi cinci

Avusesem o zi destul de grea la serviciu, pentru că solicitase o doamnă cu ifose un ghid şi nu era deloc mulţumită de toate explicaţiile mele. De parcă eram eu obligată să îi explic întreaga istorie a oraşului într-o singură zi! Bineînţeles, toate eforturile mele au fost direcţionate în această direcţie, dar nu am reuşit să îi fiu pe plac, pe deplin, şi asta însemna că se va plânge, probabil, la conducere. Sau, cine ştie? Asta pica de minune! Tocmai nu îmi scăzuseră mie din salariu! Mulţumesc lui Dumnezeu că mă descurcam minunat, altfel aş fi făcut probabil nişte crize de isterie. Oricum, dacă avea bani credea că este absolut normal să se comporte aşa, îmbrăcată în haine stilate şi plină de aur ( de prost gust, arăta ca o parvenită fără gust )... Mă provocase toată ziua şi avusesem nişte nervi de oţel pentru că nu izbucnisem. Zâmbeam când mă jignea şi o înjuram în gând, vorbindu-i frumos şi dându-i mereu explicaţii foarte argumentate de care nu era nici câtuşi de puţin mulţumită. Din păcate, există şi astfel de persoane de care trebuie să mă ocup uneori.
Eram foarte obosită la sfârşitul programului, terminasem la ora şase, lăsând-o pe draga doamnă la un hotel pentru o întâlnire, urmând să o văd a doua zi. Fabulos! De abia aşteptam.
Nici nu ştiu cum am nimerit în maşină ( făcuse comentarii şi la adresa autovehiculului meu! – nu era curat, pe semne ), am pus mâna pe volan şi am început să conduc nervoasă, vorbind singură, dând replici pe care mi le spusese fiţoasa toată ziua. Mă stresa foarte tare.
Trecuse o săptămână de când Mădă stătea la mine, şi asta nu mă deranja. Era plăcut să împart apartamentul cu ea. Oricum, nu era pentru o veşnicie, aştepta să îşi găsească şi ea ceva bun de locuit; pentru asta, apelasem la William şi aşteptam să se întoarcă, avea să vină şi el în ţară peste câteva zile pentru că terminase anumite afaceri acolo unde era plecat. Mi-era puţin dor de el, având în vedere că trecuseră câteva săptămâni de când îl văzusem ultima dată. Câteodată mă înspăimânta dorul acesta pe care îl aveam pentru el; dar se întâmpla. Cred că mă obişnuisem cu existenţa lui în viaţa mea şi nu mai aveam ce să fac. Nu era ca şi cum puteam şterge asta cu buretele şi nici nu voiam.
Chiar când mă pregăteam să ies din vehicul, telefonul mi-a sunat şi am fost surprinsă de numărul ce mă apela. Era Bianca! Am răspuns rapid, spunând pe un ton foarte vesel:
- Alo!
Aceasta a început să chicotească şi m-a salutat.
- În sfârşit, dai şi tu semne de viaţă!, o apostrofez uşor supărată şi aceasta îşi cere scuze.
- Am fost ocupată! De abia am sosit. Ce faci?
Încep să îi povestesc ziua mea infernală, şi aceasta îmi mărturiseşte că este la fel de furioasă şi mai mult extenuată, de abia aşteaptă să facă o baie cu spumă şi să doarmă; dar mai întâi ar vrea să ne întâlnim, pentru că ea pleacă mâine. A avut azi ceva de rezolvat în oraş şi de aceea era aici. Era cazată la un anumit hotel pe care îl cunoşteam destul de bine.
- Bine, dacă vrei pot veni eu la tine, dacă eşti aşa extenuată!, exclamă vioaie iar eu chiar m-am bucurat de atitudinea ei.
- Ar fi bestial. Mădălina e la mine; ştii, divorţează...
Atinsesem un punct sensibil. Încercam de prea multă vreme să le împac dar ajunsesem şi eu la concluzia că aşa ceva era imposibil. Pur şi simplu nu se mai înţelegeau aşa de bine şi dacă dorea să se relaxeze nu ar fi putut-o face în prezenţa şatenei. Stăteam în maşină, deja o parcasem şi aşteptam răspunsul ei, deşi îl prevăzusem deja.
- Atunci, pas. Vii tu la mine... Îmi pare rău pentru ea, şi toate cele ... Doar că nu aş putea să stau aşa mult cu ea. Înţelegi, e stânjenitor. Mai ales când eu sunt de vină că relaţia noastră a luat o astfel de întorsătură!, spuse pe un ton plin de regret, oftând.
Am acceptat. Pentru că doream neapărat să o văd. I-am promis că în cinsprezece minute ajung acolo, şi am pornit iar maşina, fericită că aveam să ne întâlnim! Niciodată nu murise această prietenie pe care o aveam pentru ea. Nu ştiu de ce, era un sentiment profund de care nu aş fi putut scăpa, chiar dacă mi-aş fi dorit. De când ne împrietenisem în liceu, am început să nutresc un fel de iubire bolnavă pentru ea. Şi ştiam că este reciproc. Distanţa nu ne putea despărţi, pur şi simplu. Cu Mădălina era altfel. Era o relaţie ce putea trăi doar dacă ne vorbeam constant şi eram apropiate, altfel nu ar fi mers. Poate din cauza personalităţilor noastre; însă, cu Bianca era total diferit.
Ajungând în faţa hotelului, parchez şi intru, ştiind prea bine numărul camerei sale. Am fost chiar surprinsă să o zăresc în hol, aşteptându-mă. Era îmbrăcată într-o fustă nu prea scurtă şi o cămaşă, era genul de îmbrăcăminte specific femeilor de afaceri, pusă la punct, mai ales cu pantofii negri cu toc, ce îi dădea un aer foarte elegant. Părul ei era tot scurt şi îi venea extraordinar, cu aceeaşi nuanţă negru-albăstrui, şuviţele-i străluceau.
Ne-am uitat una la alta, în holul gigantic al hotelului.
Am început instantaneu să râdem de stângăcia noastră şi apoi ne-am apropiat, fiecare pas devenind mai rapid şi ne-am îmbrăţişat, pupându-ne pe ambii obraji. Îmi ţinea mâinile într-ale sale.
- Arăţi extraordinar! Chiar dacă pari cam obosită!, îmi zice sută la sută sinceră. Am zâmbit.
- Tu vorbeşti? Eşti o bombonică!
Ne-am decis să mergem la ea în cameră, pentru a putea fi în intimitate ( ce fel suna asta ) şi să ne putem conversa fără teamă. M-am aruncat în pat şi ea s-a descotorosit de pantofi şi s-a pus lângă mine. Avea nişte căpşuni comandate şi am început să mănânc, nu avusesem timp decât de un sendviş pe ziua de azi.
- Deci?, ridic din sprâncene sugestiv, uitându-mă la ea.
- Oh! Ce să fie ? Nimic, crede-mă, nu am mai avut timp să mă distrez! Pur şi simplu cifre şi documente şi întâlniri-şedinţe... Oh, dacă mă întrebi cum merge cursul valutar în secunda asta, ştiu să îţi zic!... – mi-a arătat cu degetul spre laptopul ce îl ţinea foarte aproape de ea, gata în orice secundă să verifice.
- Mă, dar asta nu e viaţă!, am exclamat uşor indignată de asta.
Mereu avusesem impresia că ceea ce face ea o mănâncă de vie. Pur şi simplu nu e normal să te dedici complet şi doar muncii. Părinţii ei cam aşa făcuseră, de aceea aveau atât de mulţi bani. Problema era că avuseseră un singur copil şi aceea o fată foarte inteligentă pe care au târât-o în aceeaşi lume ca şi a lor, distrugându-i complet tinereţea. Nu ştiuc ât mai puteam admite asta. Problema era că Bianca ( parcă ) nu mai ştia să trăiască altfel, fără cifrele şi afacerile ei. Chiar dacă nu mi-o spunea foarte deschis, ştiam că îi plăcea ceea ce făcea.
- Oh, m-am cam obişnuit. Mai ales când mai dau de câte un tip drăguţ pe la şedinţe!
Am chicotit.
- Pe planul ăsta iar nu ai nimic de comentat?, am întrebat-o nesigură, savurând o altă căpşună şi întorcându-mă pe spate, până acum stătusem pe burtă, la fel ca şi ea. Acum îmi urma exemplul. Ne uitam la tavan.
- O relaţie cere timp..., îmi explică nedumerită, de parcă îmi vorbise despre asta de prea multe ori.
- Dar cine a zis de relaţie?
Am început să râd zgomotos, uimită de igoranţa cu care privea asta. Ea lua acum lucruruile prea în serios, la statura ei, dacă nu putea avea o relaţie, trebuia să facă ceva. Altfel avea să se obişnuiască aşa şi nu era bine; nu voiam să o văd măritată cu un tip putred de bogat pe care o să îl vadă odată pe săptămână şi cine ştie în ce condiţii, să aibă un copil la fel ca ea şi să îl bage în lumea afacerilor, ca destinul să se repete într-una. Mi se părea un fel de film prost rulat.
Cred că eu eram aceea foarte imatură, nu? Dar ce puteam face, aşa era viaţa mea!
- Nu pot să fiu chiar aşa... Doar mă cunoşti!
- Atunci mai lasă şi tu dracu toată treaba o zi şi caută pe cineva, nu poate fi aşa greu! Ce naba, să ştii că nu mai admit aşa ceva!, i-am zis de această dată cu adevărat supărată; se putea citi în tonul meu. A urmat un moment prelung de tăcere; niciuna nu mai avea nimic de spus în aceste secunde. Închisesem ochii, mă întrebam dacă şi ea făcuse acelaşi lucru. Se poate; pentru că atmosfera asta ne inspira.
- Şi-a găsit Mădălina un avocat? Pot să vă ajut eu...
M-a uimit instantaneu cu replica asta! Am deschis ochii şi era cât pe-aici să sar din pat şi să o privesc foarte surprinsă. Pentru că nu mă aşteptasem. Nici la tonul acesta binevoitor. Doar făcusem ochii mari şi mă uitam la ea, îmi întorsesem chipul spre aceasta. S-a uitat şi ea la mine.
- Ce-i?, doreşte să îmi cunoască motivul de mirare, de parcă nu ar fi evident.
I-am explicat.
A surâs.
- Nu sunt aÅŸa de rea!
Am zâmbit foarte sincer şi am anunţat-o că ştiu acest lucru.
- Ei bine, am găsit deja un tip; unul foarte sexos de altfel şi care mi-a propus să mă culc cu el...
Iar aveam fiori în tot trupul gândindu-mă la Daniel.
Era rândul prietenei mele să rămână cu gura căscată şi să îmi ceară detalii. Ne comportam ca două adolescente, acum parcă niciuna dintre noi nu crescuse, şi vorbeam aiurea, neavând parcă nicio obligaţie, nimic de făcut, nicio problemă. Lucruri ce nu mai erau atât de simple acum dar voiam să le facem aşa, fie şi pentru o perioadă scurtă de timp.
Am început să îi povestesc tot ceea ce s-a întâmplat, cum l-am cunoscut prima dată şi tot restul ce avusese loc, inclusiv sărutul şi aşa mai departe. Cu fiecare cuvânt al meu părea să fie şi mai uimită iar eu satisfăcută de reacţia ei.
La sfârşit, mi-a spus că sunt nebună. Iar eu i-am mulţumit.
- Şi totuşi, nu ţi se pare exagerat? O copilărie? Eşti şi tu cam mare..., încerca să mă dojenească, să mă aducă pe calea cea dreaptă.
- Hai, fi serioasă?! Ce se poate întâmpla? Nu îmi doresc o relaţie nici acum; ştii? Deja îmi dau seama, căsătoria nu este pentru mine. Pur şi simplu o să îmi trăiesc viaţa cum o să pot mai bine, la fel de iresponsabil ca întotdeauna. Nu mă pot vedea ca o persoană aşezată la casa mea – dă vina pe divorţul alor mei şi tot ce s-a întâmplat, sau pur şi simplu dă vina pe mine, nu contează – pur şi simplu nu mă pot vedea ca o soţie sau ca o tipă cuminte. Aşa sunt eu. Vreau să mă culc cu Daniel ( apropo, de ce iar numele ăsta? ), atunci... O s-o fac!, am rostit repede şi pe un ton foarte hotărât şi decisiv, surprinzându-mă chiar şi pe mine.
Aceasta părea să nu mai găsească cuvinte pentru a se, sau a mă, explica.
- Aş vrea să fiu şi eu aşa..., spuse într-un final pe o oarecare tonalitate nostalgică, provocându-mi şi mie un oftat prelung. Dar după, m-am ridicat şi am tras-o de mâini, anunţând-o că ieşim puţin pe afară.
- Acum?!, mă întreabă ea contrariată. Am anunţat-o să nu mai comenteze, altfel ne certăm bine de tot şi am început să îi caut prin bagaje.
- Tu doar haine d’astea ai?, o întreb ridicând din sprâncene aproape supărată pentru îmbrăcămintea elegantă, cu adevărat, şi de birou.
- Uite ce e, e un magazin în apropiere, frumos, iar tu ai bani, mergem şi îţi luăm ceva apoi ieşim. Clar. Ai nevoie să te detaşezi de toate!
Nici nu a avut timp să răspundă, am îndemnat-o să îşi ia geanta şi am fugit amândouă de acolo, zâmbind. Nu îi putea face rău o astfel de escapadă, se înţelegea. Şi în plus, nici eu nu îmi aminteam de când nu mai mersesem la cumpărături. A probat câteva lucruri iar eu am pus-o să şi le cumpere pe toate, îi veneau extraordinar. Nu am mai avut chef să ducem pungile înapoi la hotel, eram pur şi simplu prea vesele şi se făcuse seară, eram cu maşina mea. Le-am pus undeva în portbajgaj şi ne-am decis să mergem la un „pahar” şi poate să dansăm, de ce nu?
- La o discotecă? Eu cred că nu mai eşti pe treaba ta!..., mă anunţă pe jumătate indignată deşi cu o dorinţă ciudată de a se destinde, pe care i-o citeam în sclipirea ochilor.
- Taci, bine?!, aproape că am ţipat la ea, în glumă, şi aceasta nu mai scoate un cuvânt. Instantaneu, începem să râdem.
Chiar în acea clipă, telefonul meu sună.
Un număr pe care nu îl cunoşteam. Am ridicat sugestiv din sprâncene şi apoi am răspuns, continuând să conduc destul de atent.
- Bună!, am zis nu prea entuziasmată, pe un ton rece.
- Bună, Mirabela. Daniel sunt, ce mai faci?, se prezintă rapid pe tonul lui ameţitor.
Pentru o secundă, mi-a venit să îl înjur şi să îi spun că nu ar fi trebuit să mă sune, dar mi-am revenit repejor şi am răspuns:
- Uite, destul de bine. Fac o plimbare.
Dacă se aştepta să îl întreb : tu ce mai faci?, nu avea să primească din partea mea. Nu mă interesa. Şi apoi, era frumos când îl aveam în faţa mea, altfel nu era deloc impresionant.
- Ăh... Drăguţ. Tocmai voiam să te întreb dacă nu vrei să faci o plimbare cu mine, îmi zice sugestiv, probabil dornic de a mă mai săruta odată. Cine ştie, poate nu avea altă fată în seara asta.
Am refuzat.
- Oh, ce rea eÅŸti!..., glumeÅŸte un pic amar.
- Nu sunt! Şi oricum, acum am alte planuri!, i-am zis rece, pentru a nu înţelege că mă scuzam.
- Ahh, haide, cine poate fi mai important decât mine?, mă întreabă neputând să se abţină. Probabil avea prea multă încredere în sine. La cum arăta, era de înţeles.
- O să te las cu îndoiala asta. Mai vorbim!, i-am închis imediat, fără a-i mai da vreun drept de a mă apela. Bianca se uita la mine, aşteptând o explicaţie.
- Ăsta-i avocăţelul!, i-am strigat entuziasmată, făcând-o să râdă cu poftă.
- Aşa vrei tu să-l cucereşti?, mă întreabă foarte interesată, de parcă urma să îmi dea o lecţie de viaţă.
Am oftat, oprind în faţa unui local nu prea gălăgios, în care puteam să bem ceva şi să dansăm liniştite, deloc vulgar, gândindu-mă la gusturile rafinate ale amicei mele.
- Altfel, n-ar pune botul. Şi oricum, ce crezi că aş vrea să îl văd în fiecare secundă a vieţii mele? Acum am alte lucruri mult mai bune de făcut! I-am zâmbit, arătând-o cu degetul şi aceasta aproape că s-a îmbujorat.
Ieşind din maşină şi intrând în local, toate privirile s-au aţintit asupra Biancăi. Din mai multe motive. Spre exemplul, unul ar fi că arăta foarte bine. Era mai înaltă ca mine cu puţin, cu o siluetă foarte bine pusă la punct şi rochia pe care şi-o achiziţionase îi venea extraordinar. Eu eram încă îmbrăcată în hainele de la birou, dar aveam oricum încredere în forţele mele, bineînţeles. Ne-am aşezat la o masă, iar Bianca a fost uimită de faptul că eu comandasem un simplu suc. Nu beam niciodată alcool înainte să conduc, nu voiam să fac vreun accident, privind acest aspect eram întotdeauna responsabilă. Totuşi, ea şi-a comandat un gin tonic.
- Eh... Ia te uită!, exclam eu din cauza alegerii sale.
Mi-a zâmbit.
- M-am săturat de wiskey..., se explică uşor ruşinată iar eu am început instantaneu să râd.
Fata asta trăia într-un alt secol sau avea o problemă?
Nici nu mi-am dat seama când a trecut timpul. Pur şi simplu am vorbit aiurea, după care am dus-o la hotel şi am plecat acasă. Ne povestisem absolut tot ce avusese locî n ultima perioadă, de când nu ne mai văzusem.
Ea chiar făcuse nişte comentarii cu privire la William.
- Mie mi-e cam milă de el ; atitudinea asta a ta..., încerca ea să mă înduplece.
- Nu îl leg eu de mine!, îi strig puţin nervoasă şi ea dă un pas înapoi.
Nu-mi plăcea să mi se scoată ochii în această privinţă. Este adevărat că niciodată nu îi spusesem: lasă-mă omule în pace! Nu voiam să fac asta. Şi chiar dacă aş fi zis-o, înţelegea că nu o simţeam şi nici el nu dorea să mă părăsească. Pur şi simplu aveam să stăm o grămadă de vreme unul lângă altul, cine ştie cu ce aspiraţii, fiecare dintre noi.
Când am ajuns în apartament, Mădălina dormea pe canapea. Se uitase la televizor, telecomanda era pe jos şi era dat pe un program de muzică. Am stins ecranul şi am învelit-o pe şatenă, privindu-i chipul. Avea un somn foarte liniştit... Tiptil, am mers şi eu în dormitorul meu, amintindu-mi iar de atâtea vremuri ce trecuseră.
Mi-era dor de mama. De Cristi. De nepoţeii mei şi chiar şi de Christian. Sătpămâna asta trebuia să îi fac o vizită şi tatălui meu, să îi pun nişte flori...

[center]*[/center]

Nu ştiu cum trecuse şi această săptămână; aproape că am sărit în sus de fericire când Cosmin mi-a spus că am tot weekendul liber şi că nu primise niciun fel de plângere de la cotoroanţa aceea infernală care mă frecase la icre cinci zile întregi! Se părea că era un sport pentru ea, unul foarte plăcut, de a stresa oamenii din jurul ei. Însă, având în vedere că fusese mulţumită de „tratament” iar eu scăpasem de ea, nici nu mă interesa prea tare. Era deranjat să fi la „cheremul” altora. Cred că m-aş fi văzut mai bine într-o poziţie de şef; mda, probabil că da... Dar nu asta era chiar foarte important acum.
Era sâmbătă dimineaţa. Mădălina plecase să îşi caute un apartament, îmi spusese că William îi vându-se nişte ponturi, aşa că ea voia neapărat să vadă cum stă situaţia, din moment ce şi ea avea tot weekendul liber. Niciodată nu lucra duminca, dar sâmbăta se mai întâmpla.
Eu m-am trezit leneşă, mi-am făcut cafeaua obişnuită, am mâncat un sendviş şi lucrurile decurgeau absolut normal. La un moment dat, am auzit soneria şi am mers să deschid plictisită, fiind conştientă de faptul că nu aşteptam pe nimeni. Îmi făcusem un plan pentru ziua de azi, voiam să merg la mormântul tatălui meu, trebuia să văd dacă era curat, doar plăteam o sumă lunară pentru a fi curăţat mormântul, şi să îi pun nişte flori, chiar simţeam nevoia asta ciudată.
În orice caz, am fost fericită imediat ce am deschis uşa. În faţa mea stătea dragul de William, înalt ca întotdeauna, parcă mai blond ca oricând şi atât de drăgălaş; i-am sărit imediat în braţe, descoperind că îmi bătea inima mai tare de încântare.
L-am sărutat pe obraz şi acesta m-a strâns şi mai tare în braţele sale puternice.
- Dacă ştiam că primesc o asemenea întâmpinare, aş fi venit mai devreme!, mi-a zis vesel, provocându-mi un chicot şi poftindu-l să intre.
- Ce faci?, îl întreb entuziasmată şi acesta zâmbeşte.
- Ca lumea de tot. Am venit să te văd!
Am mai schimbat câteva vorbe, m-am schimbat şi i-am spus unde vreau să mă duc, anunţându-mă imediat că mă conduce acesta. Se înţelegea de la sine că nu aveam cum să scap de el, nici dacă mi-aş fi dorit.
- Şi cum mai merge cu divorţul Mădălinei?, m-a întrebat când am urcat în maşina lui. Conducea el. Urma să mergem şi la o florărie înainte, se ocupa el ca întotdeauna.
- Păi, bine, dacă se poate aşa ceva. Ştii tu, la început s-a opus. Dar Daniel l-a convins ( cine ştie prin ce metode ) şi acum e divorţ prin comun acord, sunt nişte formalităţi, cred că în vreo două luni Mădălina o să fie divorvaţă de tot şi prin acte, dacă nu mai devreme!, l-am anunţat entuziasmată, vorbind repede şi gesticulând.
- Te cam fascinează tipul ăsta, nu?, m-a întrebat fără a se uita la mine, preocupat de condus. De fapt, eram conştientă de faptul că nu dorea să îmi privească chipul, conştientizând cuvintele ce urmau să iasă din gura mea.
- Cam aşa! E foarte plăcut...
Am tăcut amândoi. Nu îmi plăcea să îl mint, pentru că asta ar fi însemnat să îi dau vreun tip de iluzii ce nu existau. Adevărul era că îmi plăcea mult de el şi îmi zisesem de multe ori că este extraordinar, acest ticălos cu faţă de Prinţ. Dar nu puteam fi împreună. Pur şi simplu nu concepeam asta. Şi el avea aventurile lui. Ştiam amândoi. Iar eu aveam dreptul la ale mele. Era o situaţie cam jenantă.
-Am priceput... Doar ai grijă cu el, e genul cu „doar o seară” şi nu vreau să te îndrăgosteşti aiurea.
Deşi vorbise pe un ton de vădită indiferenţă, ştiam că mi-o zice din tot sufletul. Ceea ce nu voia el era să sufăr. Mai ales din cauza altui bărbat, adică – îi călca orgoliul în picioare. Chiar mă gândeam dacă mai există orgoliul lui, câteodată, având în vedere că mişuna mereu în preajma mea şi nu avea nimic să îmi reproşeze. Ştia că dacă ar fi făcut-o s-ar fi răcit relaţiile între noi doi, şi nici unul dintre noi nu dorea asemenea lucru.
- Nu-ţi face griji, nu vreau nici eu nimic. Poate doar aşa, de dragul frumosului!, l-am anunţat râzând. Dacă era cineva care mă cunoştea mai bine chiar decât o făceam eu, atunci acela era el. Şi niciodată nu mă aşteptam să îmi facă vreun reproş sau să spună că nu ar trebui să fiu aşa şi să mă maturizez odată. Cred, şi doar cred, că îi plăcea pur şi simplu să aibă grijă de mine, să mă protejeze. Şi dacă eram prea responsabilă, atunci nu ar mai fi reuşit şi ce rost ar mai fi avut în viaţa mea? Cred că aşa gândea el.
Curând, am ajuns şi la cimitir, am pus florile; mormântul era curat. Am stat acolo câteva minute, doar privind. Atât. Mă gândeam la momentele petrecute cu tatăl meu. Aşa se întâmpla întotdeauna când eram acolo. Fusese cu multă vreme în urmă. Trecusem peste. Nu se putea să uiţi aşa repede o persoană şi nici nu voiam să o fac. Chiar doream să mi-l reamintesc mereu, nu să îi trădez imaginea. Să fie viu în mintea mea, măcar acolo. Nu îi vorbeam când veneam aici. Nu ştiam dacă mă aude. Nu eram conştientă de un asemenea lucru; cine ştie? Nimeni nu o poate spune cu precizie. Tot ce făceam era să mă gândesc la el şi la ceea ce petrecusem împreună, fiind de-ajuns pentru mine. Pentru el... Nu ştiu, căci nu înţelegeam deloc ce se afla dincolo de moarte. Nu puteam pricepe. O să înţeleg doar când o să mă aflu şi eu în aceeaşi situaţie, presupunând că mai există un fel de viaţă de după. Nu aveam mereu gânduri filozofice pe tema asta, dar se mai întâmpla uneori.
William şi-a pus mâinile peste umerii mei, masându-i uşor. Mi-am întors chipul spre el. Privirile ni s-au întâlnit. Mi-a zâmbit cald şi eu m-am lipit de el.
- Mersi!, i-am zis cu multă recunoştinţă în glas, reîntorcându-ne la maşină.
Nu m-a întrebat: pentru ce? Nu era cazul. Pricepuse; era pentru tot ceea ce făcuse pentru mine, că era mereu alături de mine şi chiar nu îmi doream să dispară din viaţa mea. Uneori, când ai alături o persoană foarte dragă care ştie absolut totul despre tine, ţi-e frică să o pierzi, să nu o mai ai sub observaţie, de parcă ar pleca în lume cu toate secretele tale şi ţi-e teamă să nu le afle altcineva. E un sentiment ciudat pe care îl încerc şi eu de multe ori.
A pornit maÅŸina.
- Nu o să mă părăseşti, nu-i aşa?, m-am găsit întrebându-l ca un copil, în timp ce conducea. Nu mă uitam la el. Mi se părea că a rânjit, dar nu puteam băga mâna în foc.
- Normal că nu o să fac asta. Altfel nici eu nu aş putea trăi!, îmi dă rapid replică, pe un ton hotărât şi sigur, foarte sincer.
- Nu te-ai săturat de toate fazele ce ţi le fac? Ştii doar cum stă situaţia între noi!, ca pentru a o mia oară, încercam să mă conving că ceea ce avea loc între noi doi, nu era o greşeală.
- Hai, te rog, să nu începem cu asta. Ştii bine ce simt pentru tine. Eu cunosc situaţia noastră. Eu sunt fericit; şi tu?
Era şi rândul lui să pună o întrebare. Una ce pentru el era importantă; acum realizam.
- Sunt!, am răspuns cu toată siguranţa.
El era un specimen ciudat ce ieşea din orice tipar, în ceea ce îi privea pe bărbaţi. Nu voia decât ca eu să fiu fericită. Şi eu tot nu reuşeam să pricep de ce se înjosea atât pe lângă mine, din pricina mea. Mă iubea, era simplu. Şi tot mi-era imposibil să realizez! Cum puteai face un asemenea lcuru doar din iubire? Nu era prea mult?!...

[Katniss]

Hello dear.
Un nou capitol extraordinar, câteva greşeli minore, dar au fost probabil din neatenţie. Într-adevar mi-a plăcut acest capitol, mă bucur că Bianca şi cu Mirabela s-au întâlnit deşi mi-aş fi dorit să fie şi Madalina cu ele, ca în vremurile bune. Se pare că domnul avocat nu rezistă prea mult, fără să vorbească cu Ella, deşi sunt sigură că are el un plan. Şi se pare că am ajuns la Will pe care il ador, prin simplul fapt că are grijă de Ella şi îi este mereu aproape, cu toate că îmi este puţin milă de el, recunosc, sunt tare curioasă sa vad ce se va întâmpla în continuare. Cam atât aştept nextu.

[Crazy~Tenshi]

In sfarsit, ajung si eu pe-aici sa iti las comentul pe care vreau sa ti-l las de cateva zile. :D
A fost foarte draguta discutia pe care au purtat-o Mirabela si Bianca. Mie sincer nu mi-ar placea sa am o viata ca a Biancai, ocupata doar cu munca si calatorii in interes de afaceri care nu iti permit sa ai o viata personala, o relatie, o familie, asa ca situatia ei mi se pare trista, chiar daca personajul sustine ca ii convine. Bia e o persoana simpatica, mai serioasa decat Ela. Ela ar avea nevoie de o "trezire" din visul cu avocatul cel inalt si frumos. Totusi, mi-a placut cum i-a refuzat invitatia tipului si nu s-a pus la dispozitia lui cand avea el chef, sa inteleaga omul cu cine are de-a face. :D
Imi place mult relatia dintre Mirabela si Will, pacat doar ca el are si altfel de sentimente pt ea... E un prieten adevarat, intotdeauna gata sa-i ofere un umar pe care sa planga sau sa-i ghiceasca gandurile, fara ca ea sa fie nevoita sa-i spuna ceva. Cel mai frumos a fost finalul, pt ca Ela a realizat ca baiatul asta o iubeste atat de mult incat ar face orice pt ea.
Mi s-au terminat cuvintele pe azi. Astept continuarea. Bye! :-h

[Teh]

thanks! >:d<

lectură plăcută! *hugs*

Capitolul douăzeci şi şase

- E foarte frumos!, îi spunea Mădălineim făcând înconjurul noului ei apartament. Avusese nişte economii generoase, o ajutasem şi eu să îl plătească pe Daniel. Îi „împrumutasem” nişte bani pe care nu acceptam să mi-i înapoieze. Acum avea şi ea o casă a ei. Un apartament drăguţ în centru, aproape de locul în care lucra. Două camere, sufragerie, bucătărie, o baie. Era un apartament foarte drăguţ şi pe jumătate mobilat. Mai avea de cumpărat nişte mobilă, o parte o luase pur şi simplu din apartamentul lui Marius. Pentru că şi ea contribuise la aranjarea aceluia, de fapt la „rearanjarea” apartamentului iniţial al aproape fostului său soţ; povestea era prea complicată.
Din seara asta avea să doarmă aici. Îşi adusese toate lucrurile, mai avea de aranjat dar îmi spusese clar că nu mai vrea să stea pe capul meu. Oh, nu că m-ar fi deranjat şi i-am spus şi ei asta, doar că la cât era de încăpăţânată, nu era chip să o pot face să se răzgândească. Şi, ce era mai frumos decât un apartament „al tău”? Nu-mi pot imagina.
- Ştiu! Nu-i aşa? Mă simt tare bine aici. Nici nu-mi amintesc când am locuit ultima dată aşa, singură. O să fie distractiv!, deşi tonul îi era entuziasmat, nu părea atât de fericită. Nu era genul căreia să îi placă să stea prea mult în singurătate.
- Poate iei pe cineva cu chirie.
Îi propun cu jumătate de gură, puţin deprimată din cauza stării sale de spirit. Parcă i s-a luminat faţa.
- Ar fi o idee, nu?
Am început să râd. Chiar îi plăcea asta? M-am uitat la hol. Era gol. Proaspăt vopsit şi mirosea frumos. Mai avea de lucru. Era seară. Eu eram puţin cam obosită. Lucrasem mult azi, era vineri; William era iar plecat, aş fi vrut să stau cu el astă seară. Băusem un pahar-două de vin după serviciu şi nu voiam să conduc în starea asta. Îmi lăsasem maşina în parcarea firmei la care lucram ( sincer, chiar era în perfectă siguranţă acolo- aveau o pază extraordinară, nu pricepeam pentru ce, dar era convenabil ).
- Te superi dacă plec?, am întrebat-o pe Mădălina cu o jumătate de gură. Dar nu părea deranjată. Şi ea avusese o zi grea, îmi mărturisise asta mai devreme. Ne-am luat la revedere şi eu doar când m-am aflat în faţa blocului său mi-am dat seama că nu mi-am chemat un taxi. Era încă lumină afară.
Ce-ar fi să merg pe jos? Mi-am zis entuziasmată. Începea să se întunece, însă aveam să ajung eu cu bine până acasă. Nu era chiar aşa de mult. Aşa că am început să merg pe trotuar, cu geanta aceea imensă după mine. În momentul acesta chiar mi-aş fi dorit să nu o am cu mine. Era deranjantă. Aveam pantofi cu toc înalt şi stătusem toată ziua în picioare azi, mă dureau îngrozitor. Ar fi fost plăcut să mă descalţ şi să merg aşa, doar că stând într-un mediu atât de civilizat, nu prea-mi permiteam!
În mintea mea figurau tot felul de imagini. Poate ar fi trebuit să merg în weekendul ăsta până la Cristi, să îi văd pe ăia mici. Trecuse destulă vreme de când îi văzusem ultima dată şi ar fi fost plăcut să mă joc cu gemenii. Probabil nu îi puteam deosebi. Ana-mi spusese că erau tunşi la fel, scurt şi aveau haine asemănătoare, aşa că era posibil să nu îi recunosc, care era ea şi care era el. Ar fi fost distractiv. M-aş fi relaxat... Poate ar fi trebuit să plec din seara asta. Îhh, dar băusem şi eram obosită. O să dorm o oră şi după...
Chiar când îmi treceau astea prin minte, o maşină s-a oprit lângă mine, aproape de trotuar, făcându-mă să tresar şi aproape că am sărit la un metru distanţă.
Geamul maşinii a fost deschis. Privirea cuprinzătoare şi demonică a lui Daniel m-a aţintit. Nu îl mai văzusem de ceva săptămâni. Mă privea la fel de seducător ca întotdeauna.
La naiba cu bărbatul ăsta, chiar mă făcea să înnebunesc.
- Pe jos?, mă întreabă pe tonul lui dulce, perfect fals dar totodată nebunesc.
Nu am răspuns. A deschis portiera maşinii şi s-a apropiat de mine. Nici nu îi păsa că parcase ilegal. În clipa de faţă, nici pe mine nu mă deranja. Pur şi simplu îl admiram. Era îmbrăcat într-un costum negru, simplu. Alb şi negru, cămaşa îi venea perfect. Avea sacoul închis la doi nasturi, cravata era puţin şifonată. Chipul lui arăta extraordinar în contrast cu îmbrăcămintea. Pur şi simplu te ameţea, nu aveai cum să nu te pierzi în imaginea lui. Două tipe au trecut pe lângă mine şi le-am observat uitându-se la el; asta m-a făcut să râd. Câţiva paşi şi s-a aflat curând în faţa mea.
- Bună..., îmi zice şi mă sărută pe obraz, într-un mod foarte pervers. Mai avea puţin şi mă lingea; obsedat.
- Mda..., zic puţin indiferentă şi acesta îşi trece mâna prin părul meu lung; nu îl vopsisem, tot brunet era. Fără să-mi dau seama, îşi împleteşte degetele în firele mele şi mă strânge, fără a-mi provoca cine ştie ce durere. M-a tras spre el.
- Hai... Nu te duc eu?, abia ÅŸopteÅŸte cuvintele.
- Fie!, răspund conştientă de locul în care ne aflam şi de faptul că s-ar putea ca nişte trecători nevinovaţi să observe o scenă pornografică chiar aici, pe trotuar. Căci modul în care ne priveam şi ne atingeam, chiar dacă erau mişcări pe jumătate inocente, nu era deloc decent.
M-am urcat în maşina lui, realizând că i se potriveşte perfect. Lucrurile pe care le avea, stilul pe care îl folosea, pur şi simplu toate i se încadrau perfect. Era normal să fie plin de el şi un afemeiat, iar pe mine nu mă deranja să stau cu el în clipa asta. Era plăcut. Uneori, mai faci şi lucruri din acestea. Cred că prima dată a vrut să mergem la mine în apartament. Chiar mi s-a părut că mergea pe drumul ce ducea spre casa mea, apoi s-a răzgândit, a întors şi a luat o altă direcţie.
Nici nu aveam chef să îl întreb: unde mergem? Deşi cred că asta aştepta din partea mea. Nu prea eram eu aceea atât de curioasă, mai ales că era evident.
- Pe toate le duci la tine acasă?, îl tachinam în timp ce aşteptam la un semafor.
Şi-a întors chipul pervers spre mine.
-Ai fi surprinsă, dar nu fac asta, mi-a răspuns sigur pe sine pe un ton ce voia să fie onest. Bineînţeles că nu l-am crezut, dar mă avântasem în joc.
- De înţeles; eu sunt cu mult prea importantă!, am început să râd, mai bine tăceam amândoi şi treceam la fapte.
Nu a mai zis nimic, nici eu. Pur şi simplu am aşteptat să ajungă acolo unde locuia el. S-a oprit curând în faţa unei clădiri cu foarte multe etaje, genul de clădire construită cu cel mult doi ani în urmă.
- La ce etaj stai?, l-am întrebat entuziasmată, trântind portiera maşinii. Eram într-o încăpere gigantică, parcă formată doar din beton; era de fapt „parcarea” clădirii, un loc sub pământ, dacă s-ar putea spune aşa. Am mers spre un lift. Şi-a trecut braţul în jurul trpului meu. La atingerea lui, iar am tremurat.
- La treişpe; e cu ghinion, se explică cu un ditamai zâmbetul pe chipul lui perfect alb. Oh, şi ce drăguţ era el bărbierit cu ciocul sub buza inferioară. Ştia doar cum să se pună în valoare.
- Oh, îmi place pericolul!, am ridicat sugestiv din sprâncene şi acesta s-a mulţumit să îmi surâdă.
Niciunul nu a mai scos vreo vorbă până ce nu ne-am aflat în locuinţa lui. Nu aş putea spune că am fost extraordinar de uimită intrând acolo. Mă aşteptam să aibă ultimul mobilier apărut, era evident din moment ce locuia într-un asemenea loc luxos; era perfect curat şi eram sută la sută sigură că avea o menajeră care să se ocupe de asta.
Am mers în sufragerie iar el a turnat câte un pahar de şampanie, la mini barul me care îl avea acolo. Nu am aşteptat să mă poftească, mi-am aruncat pantofii din picioare şi m-am trântit pe canapeaua neagră, foarte confortabilă. Cred că o acaparasem pe toată, mă întinsesem pe ea pur şi simplu, stând pe spate.
Curând a venit lângă mine, s-a aşezat pe parchet şi mi-a înmânat un pahar.
Voia să ţină un toast. Nu m-am ridicat, mi-era aşa o lene.
- Pentru..., a început deloc convingător, fără o replică pregătită. Am dat paharul pe gât înainte ca el să spună ceva.
A făcut rapid şi el acelaşi lucru, i l-am înmânat pe al meu.
S-a uitat la mine cu o privire ce sugera: încă unul? Am dat din cap.
- Încă nu am făcut un toast..., i-am replicat puţin indignată şi el îmi mai aduce un pahar. Pe acesta nu l-am băut imediat.
Nu era prea obişnuit să vezi un blocaj într-un avocat. Mai ales că erau buni şi să mintă şi să spună adevărul, să înflorească orice subiect. Aşteptam. Stătea cu paharul puţin ridicat. Având în vedere că era aşezat pe jos, iar eu pe canapea, ne uitam unul la celălalt.
- Pentru noi..., încerca să spună dar i-am tăiat-o rapid.
- Pentru seara asta!
Nu a mai zis nimic. Paharele noastre s-au lovit uşor. S-a apropiat de mine şi mi-a furat un sărut scurt, apoi a sorbit din şampanie. Puţin câte puţin, aşa cum făceam şi eu. Ne uitam încă unul la celălalt. S-a ridicat, s-a pus pe canapea lângă mine. Am dat lichidul pe gât, la fel a făcut şi el. A pus paharele pe măsuţă şi mâinile sale s-au lipt de trupul meu, începând să mă pipăie. Gurile noastre s-au căutat, sărutându-se sălbatic. Cred că eram pe jumătate beată, băusem şi vin şi şampanie şi nu eram chiar foarte rezistentă la alcool. Şi-a trecut limba peste buzele mele, nici nu mi-am dat seama când s-a aşezat peste mine. Tot simţeam acei fiori în trup, în timp ce îmi dădea hainele jos. Un joc sălbatic a început între noi doi, timp în care se părea că mai degrabă sfâşiam hainele, nu ne dezbrăcam de ele. Începusem şi eu să îl sărut, lacomă, trăgându-l lângă mine, muşcându-l, aproape rupându-i părul. Era aşezat peste mine, părea înfirbântat, eram goi, nici nu realizasem; îşi plimba degetele peste coapsa mea, pielea mea era vulnerabilă sub atingerile lui. Părea să prelungească orice mângâiere. Se prefăcea că mă sărută, doar îşi apleca faţa asupra mea, se trăgea rapid. L-am răsturnat, stând de-asupra sa, subjugându-l. L-am muşcat de gât, tare, lăsându-i o urmă frumuşică. Aproape că a mârâit. Am început să îl sărut, iar şi iar, el participând la această nebunie, deodată cu mine. Simţeam gusdtul şampaniei. Inima mi se accelerase. Cred că eram într-o stare gravă de ebrietate.
Mâinile lui erau pe fundul meu, mă atingea tot mai adânc, de abia îmi dădeam seama de ce se întâmpla. Într-o secundă ne-am aflat pe jos, tăvălindu-ne de-a dreptul, pierduţi în actul pervers, fără a ne da seama ce făceam. Trăgeam unul de altul, degetele sale în părul meu şi vice versa. Fără milă, cu o sălbăticie pe care nu mi-o aminteam... la un moment dat un firicel de sânge începuse să i se scurgă din buza inferioară, atât de plină şi delicios de atrăgătoare. Am şters dâra cu limba, el continuând să se mişte în mine cu aceaşi mişcare sălbatică de până atunci; incontrolabil.
Nu ştiu dacă zicea ceva, nici el nici eu. Eram pierduţi în ceea ce făceam. Mintea mea nu mai era aici, plecase în vacanţă. Atenţia îmi era atrasă doar de tipul de sub mine , uneori de-asupra mea. Nici nu mai ştiam unde sunt, îl sărutam într-una, neîncetând să îl muşc. Iar el, la fel de lacom, mă atingea şi dorea să mă facă de mii de ori a lui.
Şi asta se şi întâmpla, pierduţi total în ceea ce făceam...

Nu ştiu cât trecuse.
Nu ştiu ce se întâmplase.
Ba ! ÃŽmi aminteam.
Era noapte. Vedeam ceasul. Ora două. Plăcut. Camera era luminată slab, de lună şi atât; geamurile erau imense şi luna strălucea ca şi o nebună pe cer. Eram goi, stând rezemaţi de canapea, pe parchet, e mă ţinea în braţe. Mai sorbeam un pahar de şampanie.
- Frumos apartament..., am zis absentă şi acesta şi-a plimbat gura peste gâtul meu, dinţii lui aproape sfâşiindu-mi carnea. Cred că am gemut.
- Eşti absolut perfectă..., şopteşte cu o tonalitate foarte profundă.
Mi-am abţinut râsul.
- Nu strica momentul, am zis scurt şi indiferent. Nu aveam chef de cuvintele lui siropoase şi deloc adevărate, mă simţeam foarte bine în pielea mea oricum.
A tăcut iar eu am înţeles că nu prea pricepe cum să mă ia. Am mai stat aşa câteva minute, după care m-am ridicat brusc.
- AÅŸ face o baie!
L-am făcut să râdă. Lasă paharul jos. Oh, acum îl vedeam şi mai bine gol, nu aveam fantezii să umblu goală prin casă, sincer nu-mi plăcea, dar bărbatul ăsta era supra dotat. Mi-a făcut semn să îl urmez, nu eram prea atentă. Mi-a arătat jacuzzi-ul. Obosită şi cam împiedicată, am reuşit să intru acolo, nici nu prea îmi dădusem seama de ce se întâmpla. Mi-era bine acolo. Era foarte încăpător, îmi întinsesem picioarele. S-a vârât şi el înăuntru, lipindu-se iar de mine.
- Eşti incurabil!, i-am zis cu un zâmbet larg pe buze, lăsându-mi capul pe spate. Mi-a atins sânii, începând iar să mă sărute.
Nu îmi dădeam seama de perversitatea lui sau nu voiam să o iau în seamă. Era lumină perfectă în baia lui imensă, frumoasă, superbă, luxoasă. Eram fericită în jacuzzi-ul ăla extraordinar. El începuse iar să mă mângâie, să mă atragă în mrejele sale. Şi s-a întâmplat iar, să facem sex acolo, pentru a doua oară în aceeaşi noapte...

[center]*[/center]

Când am făcut ochi, eram buimacă. Mă aflam într-un pat imens, ce părea triplu după modul în care evaluam eu lucrurile. Mă durea foarte puţin capul, pentru că mă ridicasem prea repede în şezut; o uşoară undă de ameţeală mi-a cuprins fiinţa. Mi-am rotit ochii prin încăpere. Nu era prea plină. Era o măsuţă, un fotoliu, un şifonier... Patul, geamurile imense, câteva lucruri aruncate pe jo. Pernele gigantice. Un confort incredibil. Mobila era neagră, restul părea de un alb imaculat... Atât de elegant şi specific lui Daniel Bee. Pentru că acum mă aflam în patul lui, în apartamentul lui. Acasă la el. După o noapte incredibilă, în care mă culcasem cu el.
Fusese o experienţă plăcut. Acum că îmi dădeam seama unde eram şi ce se întâmplase.
Nu am fost uimită să mă observ goală, era ceva normal. Pe un scaun era aşezat un halat alb imens, foarte pufos. L-am apucat şi m-am proptit în faţa unei oglinzi ataşate uşii şifonierului, era deschisă. M-am privit. Trupul meu avea câteva semne pe gât, se părea că eram muşcată agresiv.
Am surâs.
Se mai întâmpla.
Mi-am înfăşurat halatul în jurul trupului şi mi-am aranjat puţin părul. Faţa mea nu părea deloc jalnică.
Am ieşit pe holul larg şi la fel de luxos ca şi restul locuinţei. Îmi venea să casc.
Căutam baia. Poate apucam să fac un duş la el acasă şi apoi plecam. Oare unde îmi erau hainele? Ei bine, era posibil să nici nu mai fie acasă la momentul actual. Se culcase cu mine, foarte drăguţ, puteam să plec şi singură. Oricum între noi fusese doar atât. Eram şi eu conştientă şi oricum doar asta căutasem. Trebuie să recunosc că era foarte... Ei bine, nu prea aveam cuvinte, asta era clar. Dar se pricepea la ce făcea. Era un afemeiat, asta o pricepea oricine, văzându-l chiar şi de la distanţă. Îşi merita reputaţia şi putea înnebuni orice femeie, punându-mă şi pe mine pe listă. Nu aveai ce să îi faci; unii bărbaţi aşa erau.
Unde dracului era baia aceea idioată?
Ah! Am dat de ea, am deschis uşa şi am intrat la duş. Apa fierbinte era un adevărat deliciu în aceste momente, gelul lui de duş mirosea atât de ... Bine. Oh, era o trăsătură a băieţilor cu nume de Daniel? Să miroasă atât ce bine!? Îmi aminteam de mirosul lui, şi involuntar am luat şamponul, spălându-mi părul cu acesta. Pur bărbătesc; o să scap de mirosul ăsta acasă, acum nu era prea important.
Mă relaxam. O zi frumoasă de sâmbătă. Oare cât să fi fost ceasul?
Pierdută într-ale mele, am tresărit când mâinile lui m-au atins. Nu îl auzisem intrând. Se băgase sub duş, lângă mine. M-a strâns aproape de el, nevrând să îmi dea drumul, adulmecându-mă parcă. Doamne, ce făcea?
Mi-a atins sânii, ca şi un pervers ce era.
- N-ai plecat?, îl întreb pe un ton de o normalitate absurdă.
- Aici locuiesc..., se explică atât de rapid şi stângaci că mă face să râd.
- Mda, ai dreptate...
Şi am făcut un duş împreună, timp în care doar a stat lipit de mine.
Probabil era acelaşi tratament pe care îl aplica fiecărei domnişoare. Pentru timpul scurt în care stătea cu cineva, ştia să se comporte. Nu că aş fi admirat neapărat asta la el, dar era destul de ok din punctul meu de vedere.
- Vrei să mănânci ceva?
Acum chiar exagera cu politeţea. Am început să râd. Eram amândoi îmbrăcaţi în halate, şi el m-a târât în bucătărie, punându-mă să iau loc pe unul din scaunele mega confortabile. Începuse să caute ceva prin frigider. Cred că nu avea nici cea mai mică idee de ce să facă. M-am ridicat şi l-am ajutat, cu o decizie bruscă de a face nişte clătite. Se aşează el de această dată, îşi scoate pachetul de ţigări.
Mi-a înmânat şi mie pachetul, am refuzat cu afirmaţia: Eu nu fumez!
Curând, mirosul puternic de ţigări a acaparat încăperea. Uşor neplăcut. M-am aşezat şi eu şi am savurat micul dejun, stând deloc politicos, cu picioarele încrucişate, pe scaun. Savuram o cafea; aveam nevoie de ea.
El se uita la mine într-una, pe mine aproape că mă bufnea râsul.
- Ai idee unde-mi sunt hainele?, l-am întrebat pentru a întrerupe tăcerea. Era a treia ţigare pe care o termina, a aruncat-o în scrumieră.
- Te plictisesc, vrei să pleci?, îmi zice pe un ton puţin deranjat.
Am chicotit.
-La un moment dat tot o să dispar din viaţa ta.
Mă ridicasem de pe scaun atunci când spusesem asta. A făcut şi el acelaşi lucru şi m-a înconjurat cu braţele sale, mirosindu-mi părul.
- Ba! Deloc..., îmi şopteşte la ureche, făcându-mă să mă cutremur, iar şi iar.
Fiorii aceia puseseră iar stăpânire pe mine. Îmi plăcea tipul ăsta, cum îmi vorbea la ureche, un adevărat cuceritor de ocazie. Doar atât.
- Hai, nu întinde coarda!, i-am tăiat-o scurt şi hainele mi le-am găsit în sufragerie, aruncate pe jos. Nici nu ştiu cum m-am îmbrăcat. Am încercat să mă aranjez. Mi-am luat geanta, am mai sorbit puţin din ceaşca de cafea şi am observat că era trecut de ora doisprezece.
Căutam ieşirea.
- Pleci?
Părea uşor decepţionat de asta. Am zâmbit.
- Nu se vede?
Cred că îi plăcea să îl iau aşa peste picior, nu i se întâmpla prea des. Iar a venit lângă mine, sărutându-mă prelung, făcând clipa să pară chiar profundă. Tocmai voiam să trântesc uşa.
- Te duc eu!, s-a oferit rapid primind un răspuns negativ. Am închis uşa, am intrat în lift, am apăsat butonul pentru parter şi curând m-am aflat afară.
Un taxi! A fost primul meu gând. Am scos telefonul. Aveam un apel, era de la Cristi. L-am sunat înapoi chiar când am văzut un taxi şi i-am cerut să mă aducă la o anumită adresă, voiam să îmi iau maşina acum.
- Ce s-a întâmplat? Acum am văzut că m-ai sunat!, i-am zis uşor veselă, trezită de-a binelea şi fericită de întorsătura ciudată ce o luase viaţa mea.
- Ah! Bună, Mirabela! Mi-am dat seama că poate dormi; voiam să văd ce mai faci. Ăştia mici întreabă într-una de tine. Trebuie să vii şi pe la noi!
Am chicotit.
- Uite, ce ar fi să urc acum în maşină şi să vin într-acolo? Desigur, duminică o să trebuiască să plec, dar măcar oleacă, să vă văd şi eu!..., îi explic foarte însufleţită.
Acceptă rapid. Şi eu la fel de încântată. Mă simţeam foarte confortabil în maşina mea, am luat-o de acolo, oprind la o benzinărie, mergând mecanic până la apartamentul meu, luând câteva lucruri şi apoi direcţia spre oraşul atât de vechi, unde locuisem odată...
Nu aveam nici cel mai mic regret pentru ce se întâmplase. Mă culcasem aiurea cu un tip care îmi plăcea şi nu aveam să ne mai vedem vreodată în această postură. Eh, şi ce ar fi fost ruşinos în asta?
” O viaţă avem şi trebuie trăită!” , clar!
ÃŽn timp ce conduceam, am primit ÅŸi un mesaj de la Daniel. Domnul Bee, oare ce mai dorea de data aceasta?
A trebuit să opresc maşina ca să îl pot citi cum trebuie.

[center] Ţi-ai uitat geaca la mine.[/center]
Ce scurt fusese! Şi ce interesant. Nici măcar nu observasem lipsa aceasta. Am început să râd. I-am replicat:

[center] Ei, asta e, ai rămas cu o amintire de la mine.[/center].

Am pornit iar vehiculul, neluând în seamă sms-ul pe care mi l-a dat apoi:

[center] Nu am rămas doar cu o geacă, nu îţi face griji...[/center]

Era o figură; dar aşa erau toţi bărbaţii de tipul lui. Cel mai bine era să îi foloseşti odată şi atât. Restul nu mai conta; sunt doar pentru distracţia personală.

[Crazy~Tenshi]

Well, hello there :)
Nu prea am ce comment sa iti las la acest capitol, pot spune doar: this was a very, very hot chapter! :D Mi-ai dat idei inca de cand Mira s-a gandit sa mearga pe jos acasa, parca stiam ca apare Daniel cu masina de undeva si o duce la el acasa si etc. :P Pai, cred ca amandoi au obtinut ce au vrut, nu? ;)) Cel mai mult mi-a placut ultima parte, in care ea parea ca se grabeste sa plece, iar el era... sa spun dezamagit? Sau poate se gandea ca a dezamagit-o pe ea? :-" Si acel ultim mesaj al lui, in stil de "barbat cuceritor", ca sa te citez. Mi-a placut, mi-a placut.
Dupa cum am spus, nu prea sunt multe de zis. Astept continuarea! :-h

[Katniss]

Hello dear.
Clar acest capitol a fost cu adevărat hot. Se pare că domnul Bee ştie să profite la maxim, un adevărat cuceritor. Se pare că totul a devenit un joc al dominaţie cei doi ,,revenind'' ca să zic aşa la instinctele animalice. Oricum s-a întâmplat ceea ce şi au dorit, deşi se pare că Daniel pare puţin nu neapărat supărat ci mai degrabă dezamăgit de deciziile Mirabelei. Chiar sunt curioasă de felul în care vor decurge lucrurile între cei doi, dar şi de felul în care va reacţiona Well când va afla. Aşa am văzut câteva greşeli de tastare probabil din neatenţie. Cam atât aştept nextu. Bye, bye.

[Teh]

Thanks >:D<hugs bugs.
about the mistakes... you'd probably find a lot of them. sunt făcute din greşeală, i mean din neatenţie şi din lene de a corecta. i'm sorry but i ain't correcting them because i'm so freakin' lazy. i know it's horrible but hey that's life!

[center]Capitolul douăzeci şi şapte[/center]

Cei mici se uitau la mine atât de fericiţi. Imediat au sărit peste mine, aproape doborându-mă! Mă oprisem pe undeva şi le luasem câte ceva, şi acum scotoceau prin cadouri, cu exclamaţii de fericire şi uitându-se mereu la mine. Ne aşezaserăm în sufragerie, eu stăteam în mijlocul lor şi primeam din când în când câte un pupic. Erau îmbrăcaţi în salopete de blugi identice; doar că Miriam avea tricoul roz iar frăţiorul ei purta unul verde.
- Şi, ce mai faci?, mă întreabă fratele meu dându-mi un pahar cu apă, pe care i-l cerusem. Mi-era foarte sete. Ana era în bucătărie, pregătea o gustare.
- Destul de bine; îmi merge OK. Tu ce mai faci?
A zâmbit.
- Foarte bine, cum să îţi explic, mai aşteptăm un frăţior pentru cei doi...
Am rămas stupefiată.
ÎNCĂ UNUL? Dar nu le ajungea deja doi copii? Pe bune, ce făceau dacă ieşeau iar gemeni, sau gemene, sau tripleţi... Cred că mi-a văzut privirea uimită.
- Hai, nu e chiar aşa..., încerca să se explice.
Am început să râd.
- Mă bucur pentru voi!
Eram sinceră.
Ăia mici începuseră să se fugărească prin casă, neatenţi la discuţia noastră. Stăteam pe canapea.
Fratele meu nu mai avea deloc trăsături de copil, era maturizat complet, nişte trăsături de bărbat puternic, bine făcut şi în haine de casă, era un soţ ideal, ştiam asta, şi un tată excepţional. Pur şi simplu se născuse pentru a întemeia o familie extraordinară. A apărut şi Ana, s-a aşezat. Burta nu se cunoştea încă. A văzut că mă holbez la ea, şi mi-a explicat:
- Sunt doar în două luni..
Nu că eu aş fi priceput ceva din explicaţia aceasta, dar am zâmbit şi am dat din cap. Se potriveau, şi ea avea aceeaşi aură de femeie de casă, îmbrăcată în haine cazuale, cu părul strâns la spate şi cu un surâs ce părea cu mult mai cald acum, decât înainte, când mi se părea o scorpie.
- Tu n-ai niciun gând?, mi se adresează fratele meu ridicând din sprâncene. Cristi era incuraibl.
- N-am! Hai, sunt încă tânără!, exclam plină de energie, pentru a întări spusele.
- Vremea trece repede; ai deja 24 de ani, un serviciu stabil şi nici măcar o relaţie... Nu ştiu, e ceva putred?
Am început toţi trei să râdem la vorbele lui Cristi. Eu mai mult forţat, pentru că nu îmi plăcea de nicio culoare că se băga în viaţa mea. Aveam alte preocupări, la care se mai adaugă şi faptul că nu prezentam nicio dorinţă pentru căsnicie sau copii. Adică, erau drăgălaşi, oarecum, dacă nu erau ai mei. Şi nu era de mine, viaţa asta... Probabil mi-era frică de un posibil eşec... La câte văzusem la părinţii mei, eram influenţată. Mi-era teamă de mariaj, probabil.
Am pierdut câteva ore jucându-mă cu ăia mici şi vorbind cu fratele şi cumanta mea. Mă găsisem să îi pun întrebări despre sarcină, şi ea îmi răspundea vioaie şi fericită. Cred că îi plăcea mult rolul acesta de mamă. Mi-am amintit că trebuia să o sun pe Aura, dacă tot eram în oraş. Am apelat-o rapid şi fusese uimită să afle că sunt aici.
- Pe bune?! Ce bine! Şi eu şi Raul suntem acasă! Hai, vino pe la noi!, a început să mă roage atât de frumos, cu acel ton pe care îl avea de când eram mici. Mi-a înduioşat inima, apucându-mă o nostalgie ciudată.
Urcându-mă în maşină, m-am decis să plec într-acolo. Ei se pregăteau de mutat, aşa că aveau o parte din lucruri strânse. Totuşi, m-au primit cu foarte multă căldură, cu îmbrăţişări şi săruturi pe ambii obraji.
- Ce mă bucur să vă văd!, le-am zis foarte sinceră şi ei mi-au răspuns la fel. M-au interogat pe toate părţile, aşa cum făcusem şi eu. Aflasem unde se mutau, un oraş în apropierea a lui meu.
- O să ne vedem mai des!, îmi zice roşcata veselă şi aproape că mă strânge de gât.
Îmi venea să o întreb: şi tu, ca ce lucrezi? Dar ar fi fost absurd. Pur şi simplu ea ea genul care o să stea acasă, ştiam asta. Era tipul de femeie care voia să fie protejată, ţinută sub papuc şi lui Raulinio îi plăcea să subjuge; erau cuplul perfect. Oare nu intervenise obişnuinţa? Oricum, nu voiam să îi mai studiez. O făcusem prea mulţi ani şi nu am ajuns la prea multe concluzii. Era viaţa lor.
Şi timpul cât am stat cu ei a trecut repede. M-am întors rapid acasă la Cristi, şi am dormit buştean cu ăia mici, vrând neapărat să stea cu mine cât mai mult posibil.
Dimineaţa de duminică a fost atât de plăcută, aproape că mi-au dat lacrimile. Când m-am trezit erau toţi în bucătărie, pregăteau masa. Zâmbeau. Erau fericiţi, copii zburdau de colo-colo. Era imaginea perfectă a unei familii. Ceva ce eu parcă aş fi stricat doar cu privirea. Am surâs larg, am fost îmbrăţişată, pusă pe un scaun. Am râs cu toţii, am mâncat, Ana i-a certat pe cei doi pentru că se îmbrânceau, se certau, iar eu mă simţeam uşor stânjenită pe lângă ei. Chair arătau o imagine perfectă... Aş fi fost chiar băgăcioasă să rămân prea mult pe lângă ei. Pe seară am urcat în maşină şi am plecat, cu o promisiune vagă: Voi mai veni pe aici!
Şi alt val de îmbrăţişări plăcute, şi câteva lacrimi din partea celor mici. Nu prea doreau să plec. Dar trebuia şi eu chiar aveam nevoie să mă detaşez, altfel cine ştie ce gânduri m-ar fi apucat.
Au înţeles că aveam de lucru mâine şi trebuia să mă odihnesc. Am condus foarte uşor, pierdută în gândurile mele, predispusă chiar unui accident căruia nu i-am dat atât de multă importanţă. Nu ştiu ce mă deranja; nu prea mă pricepeam. Voiam doar să ajung în apartamentul meu şi să mă culc, să uit ceea ce nu am avut şi mi-am dorit, sau ceea ce nu am; sau ... cine poate ştii ce se afla în cele mai ascunse colţuri ale minţii mele, acolo unde nici măcar eu nu puteam intra?...

[center]*[/center]

Clar, nu mai vorbisem cu Daniel. Nu voiam să îl mai caut şi se părea că şi el mă uitase; aşa cum convenisem eu, pentru că totul fusese o simplă aventură şi nu vreau să mă angajez în vreo relaţie absurdă.
Zilele trecute au venit pe la mine Liviu, Jiji şi Coco. Sandi, nu. Era de înţeles. Pentru că mă ura după toată experienţa. Îl anunţasem că nu îl iubesc, dacă ne-am sărutat de câteva ori nu înseamnă nimic şi chiar mi se păreau absurde cererile lui. El era un romantic incurabil, nu uita atât de repede nimic, deşi trecuse... Multă vreme.
Cocolino era la fel de energică ca întotdeauna, crescuse şi era foarte plăcută, cu aceeaşi voce frumoasă pe care o adoram. Ne-am strâns în sufrageria mea, am băut câte ceva, am vorbit aiurea, mi-au spus de concertele lor, mi-au cântat, am mâncat pizza, ne-am uitat la tv. Fusese foarte plăcut.
- Transmiteţi-i salutări supărăciosului ăluia!, le-am zis pe un ton autoritar.
Au convenit şi au dispărut de sub privirile mele.
Mădălina îşi începuse vara ca şi femeie divorţată, cu o locuinţă trăznet şi o chiriaşă de şaisprezece ani, ce avea să vină din toamnă, când începea liceul. Îi plăcea asta. Nu mai vorbea cu mă-sa. Se certaseră. Cu tatăl ei se înţelegea perfect, Mirel o vizita non-stop; viaţa ei era perfectă. Cu Bianca nu vorbea nici acum; cu aceasta din urmă mă văzusem acum trei zile; era în perfectă stare şi îşi găsise un tip drăguţel, coleg de-al ei, nu prea înţelegeam toată acea tevatură.
Christian, drăguţul meu de frate vitreg mă sunase şi vorbisem cu el o grămadă. Voia să vină în vizită şi eu i-am spus că îl aştept cu braţele deschise. Cred că avea vreo 14 ani acum; ce repede trecuse vremea... Nu-l mai văzusem de o grămadă de vreme; mi-era dor de el. Şi înţeleg, la început de adolescenţă, de abia aştepta să călătorească singur cu avionul, să scape de părinţi, să vină la mine, să... Multe alte lucruri. Era plăcută viaţa asta. Vorbisem şi cu mama de curând. Şi ea o ducea bine, la fel şi Jonathan. Adusese o fată acasă, se pare că era logodnica lui. Nu mai vorbisem cu el.
La serviciu era cam rău. Primise şeful meu o plângere, pentru că era să leşin în plină stradă când făceam turul unui turist. Cred că aveam tensiunea slabă. Mă înţepa inima uneori, mâncam numai prostii, poate şi de-asta. Nu mai aveam timp să gătesc, vomitam mai mereu; era ceva obişnuit. Fiind mai mereu galbenă la faţă, nu îmi plăcea deloc de mine. Nu cred că mi s-a întâmplat vreodată să mă uit în oglindă şi să spun : arăt naşpa! În ultima vreme, aşa mi se părea.
Acum stăteam pe canapea, cu William alături de mine. Tocmai vomitasem, pentru că mâncasem nişte popcorn şi cred că avusese prea mult ulei, mi se făcuse greaţă. Mă simţeam groaznic.
- Ar trebui să vezi un doctor!, îmi zise blondul pe un ton foarte îngrijorat.
Deja îl anunţasem pe Marcu că o să trec pe la el mâine, îmi luasem o zi liberă pentru o vizită la medic. Nu aveam încredere în alţi doctori, şi voiam să îmi fac nişte analize generale. Nu era exclus să am probleme cu inima; era ceva ereditar, avusese şi tata. Nu mi-era frică de asta, mai degrabă mi-era silă să merg iar în spital, să mi se spună ce am. Eram plictisită, nervoasă, mereu irascibilă. Nimic nu-mi convenea.
I-am dat o replică acidă lui Will, făcându-l să zâmbească.
- Scuze... Nu ştiu ce am de la o perioadă...
Mi-a mângâiat părul, sărutându-mă pe frunte.
- Vrei să merg cu tine mâine?
L-am refuzat. A dat pozitiv din cap şi a plecat doar atunci când m-a băgat în pat. Mi-era puţin somn, era seara, nu foarte târziu. Doar dacă aş fi scăpat de senzaţia aceasta de rău, poate aş fi putut să adorm. Trebuia să-i fi cerut să stea cu mine! Sigur ar fi făcut-o...
Trecuseră doar cinci minute de când plecase şi eu aproape aţipisem când s-a auzit soneria.
Leneşă şi aproape împiedicându-mă, căci mă legănam pe picioare, am reuşit să deschid uşa.
- Ce-ai uitat?, am întrebat apoi cuvintele le-am înghiţit.
Nu era blondul. În faţa mea stătea silueta elegantă şi foarte simpatică a lui Daniel Bee. Trăsăturile lui perfecte. Îmbrăcat acum la fel ca întotdeauna, cu o servietă în mână. Probabil uitase să o lase în maşină, de abia venea de la lucru, se vedea pe chipul lui obosit. A intrat înainte să îl poftesc înăuntru. Eu mai aveam puţin şi cădeam pe jos. Fără să-l bag în seamă am fugit în baie şi am început să vomit, trântind uşa după mine.
- Ce-ai păţit?, m-a întrebat uşor îngrijorat când m-am întors. Mă spălasem pe faţă şi îmi periasem puţin dinţii. Gata! De mâine nu mai mănânc prostii şi nu mai beau Coca-Cola ca şi o idioată.
- Mi-e puţin rău, am zis indiferentă, punându-mă pe un scaun. Eram în bucătărie. Şi-a scos o ţigară şi a început să mă studieze. Cred că arătam groaznic, îmbrăcată în pijamaua cu pantaloni scurţi, un maieu aiurea, părul strâns la spate, cred că şi cearcăne aveam, fiind şi foarte palidă. Extraordinar! Doar că în această clipă nu îmi prea păsa. Ce dracu căuta el aici?
Se pare că îmi citea asta în privire.
- Nu a fost prea ok ce s-a întâmplat între noi, a început el să vorbească.
Aproape că am pufnit în râs.
Va să zică, ce, regreta că se culcase cu mine? Ok, nu eram în dispoziţia necesară pentru aşa ceva şi mă înecam cu fumul acela stupid şi foarte puternic de ţigară. Nu mai pleca odată din casa mea?
- Nu e ceea ce crezi; vreau să spun, nu e normal ca apoi să fi pierdut legătura. Eu nu asta mi-am dorit.
Şi-a stins ţigara. S-a ridicat de pe scaun, a venit spre mine, m-a strâns în braţe, m-a sărutat pe obraz. Nicio reacţie. Nimic nu s-a mai cutremurat în mine. Poate pentru că mi-era aşa de rău. A stat tot lângă mine multă vreme, privindu-mă. Eu aproape că dormeam pe scaun. M-a luat în braţe, m-a târât în pat. M-a învelit, mi-a închis ochii şi s-a aşezat lângă mine. Nu l-am mai băgat în seamă, am adormit pur şi simplu...

[center]*[/center]

Când m-am trezit, dimineaţă, nu mai era nimeni acolo decât eu. Îmi lăsase un bilet ridicol pe care l-am aruncat la gunoi. M-am îmbrăcat cazual şi am luat maşina, fără să mănânc ceva, ducându-mă la doctorul Marcu. După o oră de condus, m-am aflat acolo, dornică să îmi fac analizele acelea idioate. M-a întâmpinat foarte vesel, până ce m-a văzut în ce stadiu mă aflam. Aşa groaznic arătam?
Mi-a făcut nişte analize. Mi-a pus o grămadă de întrebări.
- Şi inima te înţeapă?...
I-am explica că „ da”. Prima dată părea să vrea să îmi dea un alt verdict, până să afle de inima mea. Apoi a zis că mai bine aşteaptă analizele, ca să nu vorbească aiurea. Să vin mâine să le iau. Mi-a mai pus nişte întrebări la care nu am răspuns, fiind absentă. Când am plecat m-a bătut uşor pe umăr, nu prea i-am îneţels gestul.
Am fost fericită doar când am ajuns acasă. A doua zi am fost la lucru, am stat puţin. Mă simţeam ceva mai bine ca înainte, măcar nu îmi mai venea atâta să vomit. Chiar puteam purta un zâmbet larg pe faţă, toţi erau încântaţi să mă vadă aşa. Bineînţeles, am stat puţin pentru că apoi am plecat după analize. Nu prea voiam să mi le spună la telefon.
Îmi venea să alerg prin spital, mă simţeam puţin mai grasă, la câte porcării mâncasem, e imposibil să nu fi luat câteva kilograme în plus. Eh, o să le dau eu jos. Am intrat în cabinet imediat după ce am bătut la uşă, m-am pus pe pat şi am dat ochii cu doctor.
- Ce am?, l-am întrebat veselă. Nu ştiu ce era cu mine, parcă îmi revenisem brusc.
Nu ştiam ce să citesc în expresia lui.
Se uita fix la mine.
Mă cerceta.
- Ia spune-mi, eÅŸti cu cineva acum?
Nu îi înţelegeam curiozitatea.
- Nu pricep!, am răspuns scurt.
- Pentru că vestea pe care ţi-o dau..., începuse să spună.
- Nu mă luaţi pe mine cu menajamente, n-am nevoie!, i-am retezat-o scurt.
A oftat.
Ştia că trebuia să-mi spună. Orice ar fi fost. Începuse să îmi bată inima mai tare, până acum nu realizasem, acum eram tensionată.
- Eşti însărcinată!, mi-a zis brusc cu o jumătate de gură lăsându-mă uimită. Am făcut ochii mari. Inima îmi bătea prea tare, îmi accelerase pulsul, tensiunea mi-o luase razna, dacă nu aş fi stat jos aş fi simţit nevoia să mă aşez. Capul mi se învârtea. Parcă refuzam să accept.
- Pardon?
Mi-a repetat verdictul. Îmi venea să îi dau cu ceva în cap. Devenisem furioasă.
- Cum se poate aÅŸa ceva? E imposibil! Åži ce e cu inima?
Îmi doream, parcă, mai degrabă să am probleme în acea privinţă decât să aştept un copil. Clar se înşela. Nu era posibil. Cred că nu erau corecte analizele. Poate înnebunise. Doamne, ce naiba se întâmpla? Cum era posibil aşa ceva? Nu, nu şi nu. Eu nu percepeam asta. Era o greşeală.
- Depinde de organism, inima ţi-o ia razna, la fel ca şi tensiunea, din cauza sarcinii. Mirabela, nu ştiu ce să zic, nu mă pot băga în viaţa ta. E doar a ta. Nu am ce să îţi fac. Eşti deja în două luni... Încă se poate face un avort...
Făcu o strâmbătură la final.
Eu priveam în gol.
Chiar era adevărat?
Încă eram contrariată. Îmi venea să urlu. Nu era posibil.
- E adevărat?, l-am întrebat, agăţându-mă de orice speranţă, aşteptând să-mi spună: e o glumă! Amândoi să râdem cu poftă şi apoi să-mi zică: neah, de fapt ai nişte iregularităţi cardiologice, sau ceva asemănător! Dar nu! El a dat din cap în semn pozitiv, cu regret se părea.
M-am încruntat.
- Încă se mai poate face un avort!, a zis hotărât, deşi nu părea de acord. Eu nu mă ocup de aşa ceva, dar îţi pot da un nume al unui...
L-am întrerupt, tot nervoasă dar mai resemnată.
- Nu e nevoie. Nu sunt o criminală.
Stăteam încă acolo, fără a schiţa vreun gest. Expresia mi-era goală. S-a aşezat lângă mine. Nu îmi mai bătea aşa de tare inima, începusem să mă gândesc la soluţii, la ce o să fac. Un copil! Ce naiba! Un copil cu un tip cu care avusesem, pur şi simplu şi doar atât, o aventură! Cum era posibil aşa ceva?! Nu puteam să admit, mi-era imposibil să o fac. Trebuia să fie o greşeală. Nu, trebuia să încetez cu asta! Se întâmplase! Şi ce să fac eu cu un copil fără tată? Nu! Din contră, eu nu aveam nevoie de unul lângă mine. Îl puteam creşte şi singură.
UN COPIL?!
Mi-a pus mâna pe umăr.
- Am presupus asta de când ai venit ieri, dar nu eram sigur. Ela...
Nu mai ştia ce să spună.
- Mă descurc. Adică, sunt atâtea mame singure!
A oftat, nu mai avea nimic de adăugat. I-am plătit, nici nu voia să ia banii. L-am liniştit.
- O să merg la o doctoriţă acum, ceva mai aproape de mine, specializată în aşa ceva... Sper că nu vă supăraţi.
A dat din cap, tot nu ştia ce ar putea să spună în astfel de momente. Am intrat în maşină. Am pus mâna pe volan. Am învârtit cheia. Am accelerat. Mergeam cu o viteză mică, încercând să îmi liniştesc gândurile. Aşa ceva era posibil? Gata! Trecusem peste asta. Se întâmplase. Aveam să păstrez acest copil, indiferent de ce s-ar întâmpla. O să mă descurc... Cumva. Cum o să primească vestea familia mea? Nu contează, nu era treaba lor!...
Însă, cum va reacţiona William? Părerea şi susţinerea lui erau estenţiale. Ce m-aş face eu fără el? De fapt, ce sunt aşa melodramatică? Mă descurc foarte bine fără el! Mădălina o să mă susţină, garantat. Bianca o să fie puţin tristă, o să îi treacă. Aura o să mă înţeleagă. Hai, nu era atât de rău. Nu îmi permiteam să ucid un copil. De abia realizam ce se întâmpla. De ce naiba nu mă protejasem? Cine se mai gândise atunci la asta? Ce proastă fusesem! Şi nu îmi mai venise ciclu de atâta vreme, de ce nu fusesem atentă? Desigur, eu mă gândeam la altele! Să îmi fie învăţătură de minte! Asta este!
Trebuia să îi spun lui Daniel. Deja îi prevedeam reacţia. Nu aveam nevoie de el, poate doar să mă sponsorizeze. De ce nu? Era şi copilul lui, şi greşeala lui. Nici el nu se protejase. Nu aveam să îi cer să îl recunoască şi cu atât mai puţin să mă ia de nevastă! Hai, te rog, chiar nu aveam nevoie de el! Decât financiar, şi era normal. O să îl sun... Azi... Sau mâine. Poate. Odată va trebui să o fac. Doar că nu ştiam încă cum ar trebui dată o astfel de veste... Chiar era adevărat?
Ajunsă în apartament, am devenit chiar mai neliniştită. Nu ştiam ce să fac, cum să reacţionez, mă învârteam de colo-colo. Nu am stat mai mult de cinci minute şi am ieşit înapoi, urcând în maşină şi ţinând direcţia spre locuinţa lui Will. Probabil şi el mă va trimite la naiba, era prea mult. Şi totuşi... Nu ştiam ce să fac altceva acum. Nu mă născusem pentru a fi mamă. Nu era un rol potrivit pentru mine! Pur şi simplu nu puteam concepe aşa ceva!... La naiba cu toată idioţenia aceasta!
Am realizat că mă aflam în faţa apartamentului lui William, doar când am început să bat aproape ca o descreierată în uşă. Destul de curând, mi-a răspuns. Faţa lui uşor confuză a întâlnit-o pe a mea. Eu cred că arătam groaznic. Nu ştiu ce îmi citea el în expresie dar mie mi-era imposibil să mă mai pronunţ, în orice mod.
Eram prea prinsă în propria mea problemă pentru a mă mai surprinde femeia din apartamentul lui. Avea şi el dreptul la multe lucruri, unele pe care i le furasem chiar eu! Speram că măcar el se proteja, să nu facă o greşeală ca a mea! Nu era prea drept să vorbesc aşa... Ce naiba gândeam? Chiar dacă a fost o greşeală, nu am cum să îi explic asta copilului... Nu... Oh, eram atât de confuză! Nimic nu mai era concret în viaţa mea.
- Vrei să pleci?, mă adresez necunoscutei pe un ton indiferent, rece. Cred că fusesem cam crudă. Nu îmi păsa. Voiam să rămân doar eu cu el. Blondul a schimbat câteva vorbe cu aceasta şi ea a dispărut curând.
S-a uitat la mine nervos. Asta m-a uimit.
- Uite ce e, Mirabela, eu te iubesc – ţi-am zis-o de prea multe ori, dar asta nu îţi dă dreptul să îmi dai aşa viaţa peste cap. Am trecut peste, am înţeles, am renunţat la tot ce ţine de tine, aşa că te-aş ruga să nu îmi strici toate planurile rămase, bine?, vorbise foarte determinat, nu ştiu când îl văzusem ultima dată atât de hotărât, chiar supărat.
Stăteam faţă în faţă. Nu eram capabil să mă mişc. Sau să spun ceva. Eram împietrită. Reacţia sa îmi era străină. Nu mă aşteptasem la aşa ceva. Dacă el renunţa la a mă mai sprijini, atunci eu ce căutam aici? Şi de ce nu plecam odată? Eram într-o strare ciudată de şoc.
- Ela? , întreabă îngrijorat. Cred că se aştepta să ţip la el, sau să îmi cer scuze. Orice!
Dar eu eram distrusă în această clipă. Nu puteam descrie ceea ce simţeam. De parcă nu mai exista nicio senzaţie în mine. Eram furioasă. Eram supărată, tristă, deprimată, decepţionată, uşor resemnată, distrusă. Nu mai găseam cuvinte. Şi toate acestea se îmbinau într-un asemenea mod încât nici măcar nu mai simţeam ceva, nu puteam spune că am o anumită stare.
Mi-am muşcat una din buze, gest pe care de-abia l-am realizat. Îmi tot vorbea, dar nu mai era cu putinţă să pricep, eram pierdută în gândurile mele, goale şi acestea. Mă cuprinsese un asemenea vid... Incapabilă de vreo emoţie! Nu, asta nu era posibil!
Imediat mi-am revenit la realitate, parcă fusesem cuprinsă de o lume ireală, o iluzie. Inima a început să îmi bată mai tare, ochii mei parcă nu mai suportau niciun fel de lumină, o nevoie ciudată de-a-mi închide pleoapele m-a cuprins, şi furia creştea, la fel ca şi nesiguranţa, apăsându-mă pe umeri şi vinovăţia unui act foarte iresponsabil. Trebuise să fiu mai matură.
El nu se mişcase din faţa mea. I-am cercetat chipul. Era îngrijorat. Deja nu îi mai păsa de mine, şi totuşi, cuvintele mele au ieşit fără să le gândesc.
- Sunt însărcinată. O să am un copil.
Îmi venea să râd. Ce simplu suna! Cât de sec. Mda, de parcă ar fi fost aşa! Doar că nu îmi puteam controla tonul.
Pentru câteva secunde, niciunul dintre noi nu a mai zis nimic. Se uita atât de ciudat la mine, stupefiat, neavând ce să comenteze. Îl şocasem.
- Dar, ai dreptate, nu vreau să mă mai bag în viaţa ta. Ai avut parte de prea multe din partea mea. Nu sunt în măsură să fac asta...
Şi am început să merg, vrând să îl ocolesc, să dispar de acolo, să merg oriunde; nu să plâng, sau poate să fac asta... Nu mă mai puteam îmbăta acum, nu mai puteam consuma alcool. Nu voiam să îi fac rău... Oh, ce ciudat! Acum îl protejam, pe acest copil necunoscut ce părea să fie al meu. Creştea înăuntrul meu; cum era posibil să nu îl fi simţit până acum? De când aflasem de existenţa sa, eram conştientă şi de prezenţa lui înăuntrul meu. Un copilaş nevinovat!... Ce vină avea el pentru prostiile pe care eu, maică-sa, le-am făcut? Trebuia să merg la un doctor specialist...
Iar aberam.
William m-a prins rapid de braţ când treceam pe lângă el. Nu îmi mai dădea drumul. Ne uitam unul la altul. Expresia lui era îndurerată, o puteam citi. Nu mai îndrăzneam să mă uit direct în ochii lui. Clipeam des, mă fâstâceam, ca şi cum aş fi fost prinsă comitând un act foarte ilegal, pe care mi-l tot repetase să nu îl fac.
Îmi venea să îi strig: Îmi cer scuze! Îmi pare rău! Nu am vrut!..., dar nu găseam puterea pentru aşa ceva. Nu regretam acest copil. Nu aveam ce să fac, pur şi simplu nu puteam simţi aşa ceva. Nu eram prea fericită că rămăsesem gravidă, dar nici nu puteam să îl reneg. Pentru că era al meu şi nu îmi părea rău. Nu avea nicio vină! Îmi repetam într-una. Oare ce simţea el în aceste momente? Eu, femeia pe care a iubit-o dintotdeauna o să aibă un bebeluş. Dar nu cu el!... ce crudă era soarta, un destin atât de groaznic.
- Cu Daniel, nu-i aşa?, glasul lui părea de-abia şoptit. Am dat din cap. Încă mă privea profund. Degetele sale nu mă strângeau prea tare, nu era agresiv, ci doar vrusese să mă oprească.
Ştiam că îi stătea pe buze să spună: te-am avertizat să ai grijă! De ce mi-ai făcut una ca asta? Dispari în clipa asta. Nu vreau să te mai văd! – sau comentarii asemănătoare. Totuşi, le-a înghiţit şi a schiţat o grimasă.
- Ştii că nu poţi avorta, nu?, îmi zice foarte serios, cercetându-mi chipul pentru oricare gest ar fi putut apărea.
Mie îmi venea să strig iar : Îmi pare rău! Tot nu am făcut-o.
- N-aş putea... Vreodată... Indiferent de cum..., încercam să găsesc nişte cuvinte potrivite, pur şi simplu nu le puteam lega în propoziţii. M-a făcut să tac printr-un gest al mâinii. Acum nu mă mai ţinea de braţ.
Era îndurerat. Îl citeam prea bine. Aproape că-mi venea să plâng.
- I-ai zis?
Nici nu ştiu cum puteam purta această conversaţie. Mi se părea atât de penibilă şi tot nu ştiam dacă să fiu onestă cu el, să îl fac să fie şi mai îndurerat, mi se părea că eram crudă, egoistă. Aş fi putut să plec fără să îi zic nimic, şi aşa mă cam dăduse afară din viaţa lui. Dar eu nu! Voiam să mă agăţ cât de tare puteam de el, că „poate-poate” revine la mine, să mă protejeze ca întotdeauna. Să îmi şteargă greşelile. Să mă acopere. Să mă susţină. Eram cam proastă eu, nu? Da, foarte idioată, egoistă, manipulatoare, îngrozitoare, nemernică... Nu mai găseam adjective.
- Nu. Nu încă. O să trebuiască să o fac..., am răspuns cu jumătate de gură.
- Mai bine plec, Will... Scuze... Nu ştiu ce m-a apucat. Ţi-am stricat ziua... o să... Nu ştiu... O să...
Am oftat. Tot se uita la mine.
- Ţi-am distrus deja... Prea mult... Viaţa.
Şi am decis, astfel, să mă car şi de acolo, pentru a nu-l distruge şi mai mult de atât pe dragul meu blond...

[matzaplouata]

wow. Teh, imi cer scuze ca n-am mai lasat comentarii de mult. pur si simplu mi-a fost lene XD.
dar capitolul asta m-a lasat cu gura cascata. vai de Ela. Saracul Will... oare ce o sa mai faca? cum o reactioneze la asta?
a fost socant. de cand am inceput sa citesc ca i-a fost rau si a vomitat in prostie mi-a trecut prin cap ca e gravida. ce pot sa mai zic?
abea astept urmatorul capitol. [chiar daca nu am lasat comuri sa stii ca le-am citit pe toate:P]

Inspiratie! Ja ne!:-h