13-05-2011, 07:19 PM
Mulţumesc foarte mult. M-aţi lăsat fără cuvinte.
Vreau să vă spun că povestea o am deja terminată, de ... multă vreme. Aşa că nu fac decât să postez ceea ce am scris mai de mult. De aceea comentariile voastre prezintă o aşa mare importanţă pentru mine; pentru că îmi reamintiţi de poveste şi o reînviaţi, pur şi simplu.
Merci beaucoup...
Câteodată, te uiţi înapoi şi nu ştii când a trecut timpul.
Parcă ieri se întâmplase un lucru ce avusese loc, de fapt şi de drept, cu cinci ani în urma ta. Constaţi stupefiat că nu mai ai şaptisprezece ani, nici măcar optisprezece şi ajungi să termini liceul, facultatea, să ai un serviciu stabil şi să te întrebi: ce am făcut cu viaţa mea până acum?
Ei bine, atunci vin răspunsuri, multe-multe, încărcate de atâtea amintiri. Momentele prea frumoase petrecute în vremea liceului şi a studenţiei, primele gafe, chiar şi vremea când ai comis cele mai mari greşeli ale existenţei tale, sau doar mici probleme pe care le-ai rezolvat cât ai clipi. Apoi, toate cele frumoase ce ţi s-au întâmplat... Şi realizezi că nu le mai ţii minte pe toate, că nu mai ştii fiecare persoană ce ai cunoscut-o odată, de-a lungul vieţii tale şi te întristezi. Desigur, asta nu durează mult, pentru că ai acum o altă viaţă, într-un alt timp ce odată era viitor şi acum este prezent, mâine urmând să fie trecut...
Åži totuÅŸi, nu ai uitat nici măcar o clipă principiile tale de bază ca persoană, pentru că ele te-au creat ÅŸi te-au ghidat, formându-te în adult, o persoană matură. Chiar dacă, uneori, o să fii îngrozit să aflii că nu ai crescut pe cât ai fi vrut... Că vor exista probleme de care vei vrea să fugi ÅŸi o vei face, dar te vei întoarce curând, pentru că realizezi că ai respionsabilităţi, că nu mai poÅ£i fi ca în trecut, ca atunci când aveai mari „problemeâ€, ce acum Å£i se par nimicuri ÅŸi poate mai puÅ£in de atât...
Odată, mi-am spus că nu îi voi slăbi pe băieţi, că îi voi întrece în orice domeniu, că nu voi fi deloc un mieluşel în faţa lor. O femeie puternică, revoluţionară ce, dacă va fi necesar, va călca în picioare orice creatură masculină.
Ar trebui să îmi vină să râd acum când mă gândesc la asemenea lucruri, nu?
Ei bine, cu toate acestea, în toţi aceşti ani ce au trecut, am privit şi mai mult acest aspect, l-am studiat şi l-am pus în practică cât de bine am putut, pentru că nu pot să mai accept privirea plină de umilinţă a unor femei ce îşi pleacă capul.
Mi-am zis: eu nu-mi voi pleca niciodată capul în faţa unui bărbat!
Până acum, nu mi-am călcat cuvântul...
[center]*[/center]
Deschsiesem ochii de câteva secunde, eram conştientă de faptul că era trecut de ora zece, că era duminică iar eu aveam zi liberă. Pur şi simplu priveam tavanul, neîndrăznind să mă mişc. Mi-era atât de lene! Şi aveam aşa o nevoie de odihnă! Mă dureau toate oasele! Sătpămâna ce trecuse fusese destul de epuizantă, cu valul acela de tineri din Franţa de care trebuise să mă îngrijesc şi să îi plimb prin tot oraşul să le şi mai vorbesc, să îi duc în cluburi, restaurante şi aşa mai departe. Cine s-ar fi aşteptat să fie atât de energici? Şi, se pare că adolescenţii de pe acum erau foarte nepoliticoşi ( îmi aminteau, unii, de comportamentul meu din trecut, deşi parcă eu fusesem mai drăguţă ). Avusesem mult de furcă cu aceştia, şi chiar m-am bucurat să aud că pleacă de sâmbătă, şi nu de dumincă aşa cum era programat. Oricum, la suma pe care o încasasem, eram total mulţumită.
Îmi adoram slujba, extenuantă dar minunată.
M-am ridicat în şezut şi mi-am întins braţele, începând să zâmbesc aiurea. În dimineaţa asta, mă simţeam fericită. Părea că pot lua energie din orice parte şi nici măcar căscatul ce a urmat nu m-a încurajat, am sărit din aşternuturi şi am făcut o piruetă, uitându-mă la ceasul de pe măsuţă. Era ora unsprezece jumătate, dar nu mă deranja nici câtuşi de puţin. Am mers în baie şi am făcut un duş revigorant, cât şi toate lucrurile de care aveam nevoie dimineaţa pentru a fi în formă. Mergând în bucătărie, am avut o surpriză. Am făcut ochii mari şi pentru o secundă am rămas împietrită, neînţelegând nimic din ceea ce vedeam. O grămadă de farfurii erau trântite pe jos ca şi nişte pahare sparte, numai cioburi, fructe pe jos, dezastru pe masa ordonată.
Ce naiba se întâmplase ? Nu îmi aminteam să fi făcut eu aşa ceva.
Dar chiar în momentul când căutam un răspuns şi inima mea începuse să bată mai tare, lăsând o furie imensă să îmi acapareze atenţia, o pisică a început să miorlăie.
Am oftat instantaneu şi mi-am întors privirea către Kitty, o pisicuţă mare şi albă, de ce rasă nu pot spune pentru că nu mă pricep şi cu o coadă foarte stufoasă; a vecinilor mei.
- Vino aici, Kitty-Kitty! am început să o strig lăsându-mă în jos. Ne cunoşteam, dar nu îmi imaginam cum pututse să intre în casa mea. Probabil iar au uitat-o pe afară şi a intrat din întâmplare, azi-noapte când m-am întors eu de la lucru... Era doar o presupunere, având în vedere că se mai întâmpla, Mihaela era neglijentă de când o ştiam eu iar fiul ei nu avea simţul responsabilităţii.
Am luat-o în braţe, mângâind-o şi aceasta a început să toarcă, mulţumită de tratament şi cuibărindu-se la pieptul meu. Deschizând uşa, am avut surpriza să dau nas în nas cu Ionuţ, care se pregătea să bată la uşa mea. Era şi el îmbrăcat în pijama, aşa cum eram şi eu. Un băiat înalt, şaten şi cu ochii căprui, cu un aspect de tip rebel, având în jur de cinsprezece ani şi vecinul meu. A căscat larg şi după a scos un zâmbet larg, arătându-şi toţi dinţii.
- Iar a rămas afară?, l-am întrebat dându-i pisicuţa, aceasta aproape zgâriindu-l pentru faptul că era detanjată. Iar el mai avea puţin şi o apuca de coadă pentru a o trânti pe acolo, se vedea că nu o prea iubeşte iar eu eram mereu scoasă din minţi de prezenţa ei ( întotdeauna găsea ceva de distrus la mine în apartament ).
- Mda, scuze, într-o zi nu ştiu ce-o să-i fac!, a spus aproape nervos, numai tonul somnoros îl trăda.
- Maică-ta nu-i acasă?
Aşteptam să plece dar a dat din umeri, spunând:
- Ieri s-a dus la ţară, la mătuşi-mea..., avea o voce plictisită, după care a adăugat aproape ţipând : m-a lăsat singur aici şi mă sună la ora asta să mă duc după morţii ei de pisică, era sigură că am lăsat-o pe afară. Nu pricep de ce nu a luat-o cu ea!
Asta mi-a provocat râsul, amestecat cu un surâs binevoitor. A oftat, observându-mi reacţia. Doar că mă simţeam prea bine azi.
- Uite cum facem, te duci acasă, îi dai ceva să pape lui Kitty, poate te schimbi – l-am măsurat din priviri, avea tricoul luat pe dos – şi apoi vii şi mănânci la mine, ca să nu te mai îndopi cu tot felul de prostii, bine?
S-a strâmbat puţin, apoi a acceptat iar eu am închis uşa, reîntorcându-mă în dormitor şi schimbându-mă de haine. Nu era prima dată când îl luam pe puşti la masă, tatăl lui era plecat în America, nu mai venise acasă de câţiva ani şi se părea că el îi scăpase de tot din mână Mihaelei, ce nu se prea pricepea la rolul de mamă. În orice caz, era plăcut să am şi eu o companie mai tânără, din când în când. La douăzeci şi patru de ani, când lucrezi şi câteodată nu găseşti deloc repaus, ajungi să te întrebi cum mai e viaţa acum, la cinşpe ani. E un sentiment oarecum nostalgic, totodată plăcut, pentru că realizezi că ai fost şi tu odată la vârsta aceea, că ai trecut prin clipe multe, minunate. Şi apoi, când realizezi că nu o să te mai întâlneşti niciodată cu acei ani, e un pic ( mai mult ) dureros...
În orice caz, Ionuţ a venit curând şi a rămas şi el foarte uimit de peisajul din bucătărie; înroşindu-se a început să îşi ceară scuze şi să mă ajute să curăţ podeaua.
- Scuze! Doamne, pisica asta numai nenorociri face!
Adevărul stătea întocmai aşa. Dar nu am vrut să pun paie pe foc. Am zâmbit amical şi
l-am anunţat cu un glas vesel: Nu-i nimic! Măcar aşa o să îmi iau şi eu nişte pahare noi, astea erau de când lumea... ( le cumpărasem acum două luni ).
Cu ajutorul său, a fost destul de uşor să adunăm totul, având grijă să nu ne tăiem. Iar eu am fost surprinsă de faptul că nu am avut nici cea mai mică zgârietură, se pare că îmi îmbunătăţisem tehnica. Controlasem între timp şi sufrageria şi chiar eram fericită că nu ajunsese şi acolo, pentru că scăpase odată şi nu voiam să îmi amintesc de dezastrul pe care îl provocase. Numai prostii făcea, într-adevăr.
Ne-am aşezat la masă, am pregătit ceva să mâncăm şi el a început să îmi povestească lucruri pe care le mai făcea la liceu, primul lui an.
- Ee, şi ia spune-mi, câte gagici mai ai?, am ridicat sugestiv din sprâncene, privindu-l ţintă şi nelăsându-şi să-şi întoarcă faţa de la mine. Era o întrebare pe care i-o puneam cel puţin odată la două săptămâni.
- E frumos aşa, cu mai multe?, s-a interesat el în speranţa de a mă ataca.
Am zâmbit.
În mod normal, ar fi trebuit să răspund: Ce, frumos? Nu, e doar tipic masculin.
- Nu aşa e moda acum?, am zis în schimb, păstrându-mi aceeaşi expresie binevoitoare. A părut uşor stânjenit şi a dat din umeri.
Era şi el mic şi se credea şmecher, în curând o să vadă cum e viaţa şi o să se creadă superior, o să fie la fel ca toţi ceilalţi, crezându-se cel mai tare şi vrând să domine în totalitate, nerealizând că... De fapt, este cu mult inferior femeii. Dar, mai avea până atunci, acum era doar un copil. Ce ciudat suna asta, venind de la mine... Îmi aminteam cât de mult mă înfuriam când nu eram considerată adult, când nu îmi spuneau cât de matură şi responsabilă eram, mă credeam – de fapt. Şi cât de mult doream să cresc într-un anumit timp! Vrând să ajung la o vârstă la care pot face numai ce doresc eu! Atunci părea idealul, acum... Ei bine, acum nu mai este plăcut când îţi sărbătoreşti ziua de naştere şi realizezi îngrozită: A mai trecut un an! ( poate că exagerez, totuşi, nu împlinisem douăzeci şi patru decât de o săptămână şi deja făceam crize de isterie! ).
După ce am mâncat, IonuÅ£ s-a oferit să îmi ducă gunoiul iar eu am acceptat; foarte politicos din partea lui. De fapt, având în vedere că avea doar cinsprezece ani se bucura să fie în preajma unei tipe mai mari care îi era vecină ÅŸi care mai era ÅŸi sexy, pentru că îi auziserăm de foarte multe ori pe prietenii lui, la fel de „şmecheraÅŸiâ€, cu comentarii la adresa mea. Cine îl putea învinui? Era bărbat...
Plecând şi lăsându-mă singură, am avut o oarecare uşurare, ciudată. De parcă mă bucuram iar de propria mea singurătate. Am mers în sufragerie, imediat după ce mi-am luat nişte îngheţată din frigider şi m-am aruncat pe canapea, aprinzând televizorul pe un program oarecare. Deşi mă uitam la ecran, mintea mea fugea în alte părţi.
Mă mutasem în acest apartament când aveam nouăsprezece ani, era un mega-oraş-gigantic, deşi nu era capitala, aglomerat, plăcut şi în care găseai de toate. Îmi plăcea aici, aveam prieteni, colegi de serviciu, vecini, o viaţă frumoasă. Mergeam la mormântul tatălui meu de câte ori aveam ocazia, pentru că nu făceam foarte mult cu maşina până acolo. Îmi luasem un BMW drăguţ, pe care William mă ajutase să îl aleg. Will, tipul care nu a ieşit niciodată din viaţa mea. Şi cu care, însă, nu aveam nicio relaţie. Pur şi simplu, nu s-a mai putut. Îl iubesc, într-un fel ciudat şi am ajuns să mă tem, oarecum, de dragostea asta ce ţine de atâta vreme. Nu mă pot închipui lângă el, de parcă mi-aş pierde toată independenţa. Are o tendinţă ciudată de a mă proteja, în orice problemă aş fi intrat, el ar fi fost întotdeauna acolo pentru a mă ajuta. Cu sau fără acordul meu. Şi asta este plăcut, venind de la un prieten dar nu ştiu dacă aş suporta-o dacă am fi mai mult decât atât. Am vorbit despre asta deschis, acum ceva vreme, şi părea să accepte. A rămas acelaşi pe care îl ştiu dintotdeauna. Şi e ciudat pentru că eu acum realizez cât de matur şi responsabil a fost şi cât de mult m-a iubit, atâta vreme. Mi-ar fi imposibil să îi mai cer ceva în situaţia actuală. Însă, deşi nu îi ceream, el era mereu acolo unde aveam nevoie.
Aura a mea se măritase cu Raul anul trecut. Nu mă aşteptasem la asta sau dacă m-aş fi gândit vreodată că se va întâmpla aşa, ei bine acum nu îmi mai aminteam. Adevărul era că făceau un cuplu absolut minunat, se potriveau, erau făcuţi unul pentru celălalt, din orice punct de vedere ai fi luat-o. Şi acum îşi căutau un loc pentru a se muta, căci Raul avea o ofertă de muncă în apropierea oraşului meu, şi cei doi trebuiau să îşi schimbe domiciliul. Aşa poate aveam să o văd şi eu mai des pe prietena mea, nu ne mai întâlnisem de ceva vreme. Din fostele mele prietene, singura cu care vorbeam şi mă vedeam constant, era Mădălina. Se căsătorise şi ea, aşa cum îi prezisesem, cu un tip nu prea frumos dar pe care îl iubea, asta până să afle ce înseamnă să fi nevastă. Era mai mare cu cinci ani ca ea, mai fusese însurat odată şi eu nu i-am prezis nimic bun pe această temă, însă era treaba ei.
Ceea ce mă deranja era faptul că pe Bianca o vedeam rar şi uneori nici nu apucam să vorbim. Călătorea într-una, nu avea niciodată timp de nimic. Şi ştiam că ast ao face în mare măsură să sufere. Probabil îşi găsea câte un amant prin fiecare loc în care trecea, ca să se destindă. Cel puţin asta îi propusesem ultima dată când discutasem ( acum două săptămâni? ). Ea şi Mădă erau certate, vechile probleme...
Chiar dacă viaţa mea era acum atât de diferită faţă de cea de dinainte, îmi plăcea. Eram conştientă că o mulţime de lucruri se schimbaseră, dar ce puteam face ? Nimic, aş zice. Se întâmpla şi nu aveai ce să îi faci. Viaţa nu putea fi întotdeauna la fel. De pildă, m-am întors odată în apartamentul în care locuisem atâta vreme cu mama, unde rămăsesem eu singură, unde se întâmplaseră destule şi nu simţisem nimic decât tristeţe. Nu mai era la fel, nu îşi mai păstra mirosul, nu mai era nimic ca înainte. A trebuit să renovez totul, pentru că nu vrusesem să vindem apartamentul, era de folos acolo când se mai întorcea mama în ţară. Dar am fost uimită... Mergeam pe străzi şi parcă nu le mai recunoşteam. Nu mai erau aceleaşi pe care le străbătusem eu odată, nu mai era la fel. Odată am trecut prin faţa hotelului în care m-am culcat cu Dani. Camerele nu mai arătau la fel, nu mai avea aceeaşi atmosferă. Toate se schimbau. De curând mersesem şi în fostul meu liceu, să văd cum mai era acolo. Directorul nostru nu mai era, demisionase şi acum cine ştie pe unde era. Doar câţiva profesori m-au recunoscut iar eu am fost tristă; am căutat mingea aceea pe care ne scriseserăm cu toţii numele, ca să rămânem în istoria liceului. Am avut o singură surpriză să o găsesc pe coridorul nostru, pusă într-o vitrină ca un trofeu. Se părea că asta o păstraseră, aproape îmi venea să plâng dar mi-am revenit repede, amintitndu-mi de tot şi fiind fericită pentru tot.
Nu mă aşteptasem ca la facultate să îmi fac prieteni, pentru că nu mai era vremea. Trecusem de asta, atunci voiam doar să studiez şi asta am şi făcut. Nu am putut vorbi de prea multe escapade, căci în primul an am fost şi în doliu şi tot ce mă preocupa era să studiez, apoi curând mi-am creat o altă existenţă, realizând că nu mai era la fel... Crescusem, pur şi simplu.
Pierdută în gândurile mele, de abia mi-am dat seama că telefonul suna. A intrat robotul până să mă ridic eu şi să arunc îngheţata pe măsuţă.
- Aoloo, unde eşti de nu răspunzi, femeie?
S-a auzit tonul nervos al Mădălinei.
– Uite ce e, dacă nu eşti prin casă, când auzi mesaju’, sună-mă! Tre’ să vorbim, că-mi iau câmpii cu omu’ ăsta, nu-l mai sufăr!
A făcut o pauză, după care a adăugat pe un ton glumeţ:
- Fără „ Å£i-am zis euâ€, bine?
Şi a închis. Nu ştiu de ce nu mă mişcasem să ridic receptorul ci doar ascultasem ce spusese. Oftând, am mers în bucătărie, am pus restul de îngheţată în frigider şi m-am spălat pe mâini, realizând că deja intrase în probleme, draga de ea. Şi, pentru ce erau prietenii? Poate chiar mergeam la agăţat... Oh, nu! Ea era căsătorită, dar ar fi fost amuzant pe o parte. Şi aşa, nu mai făcusem sex de o jumătate de an ( am râs în sinea mea, dar ce puteam face, asta era situaţia ). Sunam ca o obsedată, dar era posibil să ai 24 de ani şi să fi singură?! Măcar unul de duzină. Bineînţeles, dacă m-aş fi plâns la Will nu ar fi fost o problemă, pentru mine era mereu disponibil. Ok, revin-o pe Pământ, Ela, ce naiba – nu mai ai 17 ani!
Am mers rapid la telefon şi am format numărul ei, a răspuns imediat.
- Bună, disperato, zi tot!, am strigat pe un ton autoritar provocându-i un râs isteric.
- Hai mai bine să ne întâlnim!, mi-a propus aproape entuziasmată iar eu am acceptat.
- La mine sau la tine?, întreb foarte amuzată şi aceasta începe să râdă. Nu e greu să facă asta nici în momente dificile, e prea aeriană.
- La tine, idioato, vezi că în zece minute ajung.
După ce a spus asta, mi-a închis iar eu m-am trântit înapoi pe canapea, aşteptând-o să apară. Aş fi preferat să mergem să bem ceva în oraş, dar la ora asta şi mie mi-era lene să plec, era două ceasul şi mi-ar fi plăcut să stau şi să mă uit la tv, să lenevesc. Era luna aprilie şi era călduţ afară, desigur, nu exagerat dar era bine, renunţasem la hainele groase. Poate chiar mergeam să ne dăm cu rolele prin parc, aşa ca să ne amintim de vremurile mult îndepărtate. Era doar nevoia mea disperată de a ieşi din monotonie, se înţelege.
În curând, am auzit soneria şi m-am deplasat, deschizându-i.
Se uita oarecum supărată la mine, deloc înfrântă ci mai mult nervoasă pe sine însuşi. Eu îi spusesem de multe ori că îl iubeşte pe Marius atâta vreme cât nu se căsătoreşte cu el, dar dacă nu a vrut să mă asculte, nu avea decât să o păţească. Şi acum, convinsă de toate, voia, probabil, să scape de el. Sau, cine ştie? Câteodată mă uimeam de ce scotea pe gură!
A intrat, a stat câteva secunde şi s-a uitat la mine prelung, niciuna nu spunea nimic. Mie îmi venea să râd de atitudinea ei. Ştiam că şi aceasta era derutată.
- Dacă stau aici există o şansă minimă să mănânc îngheţată şi să încep să plâng ca proasta, poate chiar să ne uităm la vreun film siropos şi eu să devin melodramatică pentru un cretin ambulant!, mai mult urla decât vorbea. A făcut o pauză, după care a adăugat: Mergem, închirem nişte biciclete şi ne plimbăm?
Acum nu mai era şansă să îmi abţin expresia feţei. Am zâmbit şi am acceptat. Câteodată te puteai speria de atitudinea ei, însă ea aşa era. Nu obişnuia să plângă, atunci când îi venea mai degrabă înjura şi se îmbăta. Era foarte dură, se arunca mereu cu capul înainte şi deşi nu îi era greu să o recunoască, nu prea arăta că o doare. Am ajuns la concluzia că era chiar indiferentă, pentru că era totodată sinceră şi dacă o deranja ceva, spunea. Şi era şi reconfortant, niciodată nu trebuia să te chinui să găseşti cuvinte pentru a o alinta, erau de prisos. Pentru ea contau mai mult gesturile.
Vreau să vă spun că povestea o am deja terminată, de ... multă vreme. Aşa că nu fac decât să postez ceea ce am scris mai de mult. De aceea comentariile voastre prezintă o aşa mare importanţă pentru mine; pentru că îmi reamintiţi de poveste şi o reînviaţi, pur şi simplu.
Merci beaucoup...
Capitolul douăzeci şi doi
Peste câţiva ani
Peste câţiva ani
Câteodată, te uiţi înapoi şi nu ştii când a trecut timpul.
Parcă ieri se întâmplase un lucru ce avusese loc, de fapt şi de drept, cu cinci ani în urma ta. Constaţi stupefiat că nu mai ai şaptisprezece ani, nici măcar optisprezece şi ajungi să termini liceul, facultatea, să ai un serviciu stabil şi să te întrebi: ce am făcut cu viaţa mea până acum?
Ei bine, atunci vin răspunsuri, multe-multe, încărcate de atâtea amintiri. Momentele prea frumoase petrecute în vremea liceului şi a studenţiei, primele gafe, chiar şi vremea când ai comis cele mai mari greşeli ale existenţei tale, sau doar mici probleme pe care le-ai rezolvat cât ai clipi. Apoi, toate cele frumoase ce ţi s-au întâmplat... Şi realizezi că nu le mai ţii minte pe toate, că nu mai ştii fiecare persoană ce ai cunoscut-o odată, de-a lungul vieţii tale şi te întristezi. Desigur, asta nu durează mult, pentru că ai acum o altă viaţă, într-un alt timp ce odată era viitor şi acum este prezent, mâine urmând să fie trecut...
Åži totuÅŸi, nu ai uitat nici măcar o clipă principiile tale de bază ca persoană, pentru că ele te-au creat ÅŸi te-au ghidat, formându-te în adult, o persoană matură. Chiar dacă, uneori, o să fii îngrozit să aflii că nu ai crescut pe cât ai fi vrut... Că vor exista probleme de care vei vrea să fugi ÅŸi o vei face, dar te vei întoarce curând, pentru că realizezi că ai respionsabilităţi, că nu mai poÅ£i fi ca în trecut, ca atunci când aveai mari „problemeâ€, ce acum Å£i se par nimicuri ÅŸi poate mai puÅ£in de atât...
Odată, mi-am spus că nu îi voi slăbi pe băieţi, că îi voi întrece în orice domeniu, că nu voi fi deloc un mieluşel în faţa lor. O femeie puternică, revoluţionară ce, dacă va fi necesar, va călca în picioare orice creatură masculină.
Ar trebui să îmi vină să râd acum când mă gândesc la asemenea lucruri, nu?
Ei bine, cu toate acestea, în toţi aceşti ani ce au trecut, am privit şi mai mult acest aspect, l-am studiat şi l-am pus în practică cât de bine am putut, pentru că nu pot să mai accept privirea plină de umilinţă a unor femei ce îşi pleacă capul.
Mi-am zis: eu nu-mi voi pleca niciodată capul în faţa unui bărbat!
Până acum, nu mi-am călcat cuvântul...
[center]*[/center]
Deschsiesem ochii de câteva secunde, eram conştientă de faptul că era trecut de ora zece, că era duminică iar eu aveam zi liberă. Pur şi simplu priveam tavanul, neîndrăznind să mă mişc. Mi-era atât de lene! Şi aveam aşa o nevoie de odihnă! Mă dureau toate oasele! Sătpămâna ce trecuse fusese destul de epuizantă, cu valul acela de tineri din Franţa de care trebuise să mă îngrijesc şi să îi plimb prin tot oraşul să le şi mai vorbesc, să îi duc în cluburi, restaurante şi aşa mai departe. Cine s-ar fi aşteptat să fie atât de energici? Şi, se pare că adolescenţii de pe acum erau foarte nepoliticoşi ( îmi aminteau, unii, de comportamentul meu din trecut, deşi parcă eu fusesem mai drăguţă ). Avusesem mult de furcă cu aceştia, şi chiar m-am bucurat să aud că pleacă de sâmbătă, şi nu de dumincă aşa cum era programat. Oricum, la suma pe care o încasasem, eram total mulţumită.
Îmi adoram slujba, extenuantă dar minunată.
M-am ridicat în şezut şi mi-am întins braţele, începând să zâmbesc aiurea. În dimineaţa asta, mă simţeam fericită. Părea că pot lua energie din orice parte şi nici măcar căscatul ce a urmat nu m-a încurajat, am sărit din aşternuturi şi am făcut o piruetă, uitându-mă la ceasul de pe măsuţă. Era ora unsprezece jumătate, dar nu mă deranja nici câtuşi de puţin. Am mers în baie şi am făcut un duş revigorant, cât şi toate lucrurile de care aveam nevoie dimineaţa pentru a fi în formă. Mergând în bucătărie, am avut o surpriză. Am făcut ochii mari şi pentru o secundă am rămas împietrită, neînţelegând nimic din ceea ce vedeam. O grămadă de farfurii erau trântite pe jos ca şi nişte pahare sparte, numai cioburi, fructe pe jos, dezastru pe masa ordonată.
Ce naiba se întâmplase ? Nu îmi aminteam să fi făcut eu aşa ceva.
Dar chiar în momentul când căutam un răspuns şi inima mea începuse să bată mai tare, lăsând o furie imensă să îmi acapareze atenţia, o pisică a început să miorlăie.
Am oftat instantaneu şi mi-am întors privirea către Kitty, o pisicuţă mare şi albă, de ce rasă nu pot spune pentru că nu mă pricep şi cu o coadă foarte stufoasă; a vecinilor mei.
- Vino aici, Kitty-Kitty! am început să o strig lăsându-mă în jos. Ne cunoşteam, dar nu îmi imaginam cum pututse să intre în casa mea. Probabil iar au uitat-o pe afară şi a intrat din întâmplare, azi-noapte când m-am întors eu de la lucru... Era doar o presupunere, având în vedere că se mai întâmpla, Mihaela era neglijentă de când o ştiam eu iar fiul ei nu avea simţul responsabilităţii.
Am luat-o în braţe, mângâind-o şi aceasta a început să toarcă, mulţumită de tratament şi cuibărindu-se la pieptul meu. Deschizând uşa, am avut surpriza să dau nas în nas cu Ionuţ, care se pregătea să bată la uşa mea. Era şi el îmbrăcat în pijama, aşa cum eram şi eu. Un băiat înalt, şaten şi cu ochii căprui, cu un aspect de tip rebel, având în jur de cinsprezece ani şi vecinul meu. A căscat larg şi după a scos un zâmbet larg, arătându-şi toţi dinţii.
- Iar a rămas afară?, l-am întrebat dându-i pisicuţa, aceasta aproape zgâriindu-l pentru faptul că era detanjată. Iar el mai avea puţin şi o apuca de coadă pentru a o trânti pe acolo, se vedea că nu o prea iubeşte iar eu eram mereu scoasă din minţi de prezenţa ei ( întotdeauna găsea ceva de distrus la mine în apartament ).
- Mda, scuze, într-o zi nu ştiu ce-o să-i fac!, a spus aproape nervos, numai tonul somnoros îl trăda.
- Maică-ta nu-i acasă?
Aşteptam să plece dar a dat din umeri, spunând:
- Ieri s-a dus la ţară, la mătuşi-mea..., avea o voce plictisită, după care a adăugat aproape ţipând : m-a lăsat singur aici şi mă sună la ora asta să mă duc după morţii ei de pisică, era sigură că am lăsat-o pe afară. Nu pricep de ce nu a luat-o cu ea!
Asta mi-a provocat râsul, amestecat cu un surâs binevoitor. A oftat, observându-mi reacţia. Doar că mă simţeam prea bine azi.
- Uite cum facem, te duci acasă, îi dai ceva să pape lui Kitty, poate te schimbi – l-am măsurat din priviri, avea tricoul luat pe dos – şi apoi vii şi mănânci la mine, ca să nu te mai îndopi cu tot felul de prostii, bine?
S-a strâmbat puţin, apoi a acceptat iar eu am închis uşa, reîntorcându-mă în dormitor şi schimbându-mă de haine. Nu era prima dată când îl luam pe puşti la masă, tatăl lui era plecat în America, nu mai venise acasă de câţiva ani şi se părea că el îi scăpase de tot din mână Mihaelei, ce nu se prea pricepea la rolul de mamă. În orice caz, era plăcut să am şi eu o companie mai tânără, din când în când. La douăzeci şi patru de ani, când lucrezi şi câteodată nu găseşti deloc repaus, ajungi să te întrebi cum mai e viaţa acum, la cinşpe ani. E un sentiment oarecum nostalgic, totodată plăcut, pentru că realizezi că ai fost şi tu odată la vârsta aceea, că ai trecut prin clipe multe, minunate. Şi apoi, când realizezi că nu o să te mai întâlneşti niciodată cu acei ani, e un pic ( mai mult ) dureros...
În orice caz, Ionuţ a venit curând şi a rămas şi el foarte uimit de peisajul din bucătărie; înroşindu-se a început să îşi ceară scuze şi să mă ajute să curăţ podeaua.
- Scuze! Doamne, pisica asta numai nenorociri face!
Adevărul stătea întocmai aşa. Dar nu am vrut să pun paie pe foc. Am zâmbit amical şi
l-am anunţat cu un glas vesel: Nu-i nimic! Măcar aşa o să îmi iau şi eu nişte pahare noi, astea erau de când lumea... ( le cumpărasem acum două luni ).
Cu ajutorul său, a fost destul de uşor să adunăm totul, având grijă să nu ne tăiem. Iar eu am fost surprinsă de faptul că nu am avut nici cea mai mică zgârietură, se pare că îmi îmbunătăţisem tehnica. Controlasem între timp şi sufrageria şi chiar eram fericită că nu ajunsese şi acolo, pentru că scăpase odată şi nu voiam să îmi amintesc de dezastrul pe care îl provocase. Numai prostii făcea, într-adevăr.
Ne-am aşezat la masă, am pregătit ceva să mâncăm şi el a început să îmi povestească lucruri pe care le mai făcea la liceu, primul lui an.
- Ee, şi ia spune-mi, câte gagici mai ai?, am ridicat sugestiv din sprâncene, privindu-l ţintă şi nelăsându-şi să-şi întoarcă faţa de la mine. Era o întrebare pe care i-o puneam cel puţin odată la două săptămâni.
- E frumos aşa, cu mai multe?, s-a interesat el în speranţa de a mă ataca.
Am zâmbit.
În mod normal, ar fi trebuit să răspund: Ce, frumos? Nu, e doar tipic masculin.
- Nu aşa e moda acum?, am zis în schimb, păstrându-mi aceeaşi expresie binevoitoare. A părut uşor stânjenit şi a dat din umeri.
Era şi el mic şi se credea şmecher, în curând o să vadă cum e viaţa şi o să se creadă superior, o să fie la fel ca toţi ceilalţi, crezându-se cel mai tare şi vrând să domine în totalitate, nerealizând că... De fapt, este cu mult inferior femeii. Dar, mai avea până atunci, acum era doar un copil. Ce ciudat suna asta, venind de la mine... Îmi aminteam cât de mult mă înfuriam când nu eram considerată adult, când nu îmi spuneau cât de matură şi responsabilă eram, mă credeam – de fapt. Şi cât de mult doream să cresc într-un anumit timp! Vrând să ajung la o vârstă la care pot face numai ce doresc eu! Atunci părea idealul, acum... Ei bine, acum nu mai este plăcut când îţi sărbătoreşti ziua de naştere şi realizezi îngrozită: A mai trecut un an! ( poate că exagerez, totuşi, nu împlinisem douăzeci şi patru decât de o săptămână şi deja făceam crize de isterie! ).
După ce am mâncat, IonuÅ£ s-a oferit să îmi ducă gunoiul iar eu am acceptat; foarte politicos din partea lui. De fapt, având în vedere că avea doar cinsprezece ani se bucura să fie în preajma unei tipe mai mari care îi era vecină ÅŸi care mai era ÅŸi sexy, pentru că îi auziserăm de foarte multe ori pe prietenii lui, la fel de „şmecheraÅŸiâ€, cu comentarii la adresa mea. Cine îl putea învinui? Era bărbat...
Plecând şi lăsându-mă singură, am avut o oarecare uşurare, ciudată. De parcă mă bucuram iar de propria mea singurătate. Am mers în sufragerie, imediat după ce mi-am luat nişte îngheţată din frigider şi m-am aruncat pe canapea, aprinzând televizorul pe un program oarecare. Deşi mă uitam la ecran, mintea mea fugea în alte părţi.
Mă mutasem în acest apartament când aveam nouăsprezece ani, era un mega-oraş-gigantic, deşi nu era capitala, aglomerat, plăcut şi în care găseai de toate. Îmi plăcea aici, aveam prieteni, colegi de serviciu, vecini, o viaţă frumoasă. Mergeam la mormântul tatălui meu de câte ori aveam ocazia, pentru că nu făceam foarte mult cu maşina până acolo. Îmi luasem un BMW drăguţ, pe care William mă ajutase să îl aleg. Will, tipul care nu a ieşit niciodată din viaţa mea. Şi cu care, însă, nu aveam nicio relaţie. Pur şi simplu, nu s-a mai putut. Îl iubesc, într-un fel ciudat şi am ajuns să mă tem, oarecum, de dragostea asta ce ţine de atâta vreme. Nu mă pot închipui lângă el, de parcă mi-aş pierde toată independenţa. Are o tendinţă ciudată de a mă proteja, în orice problemă aş fi intrat, el ar fi fost întotdeauna acolo pentru a mă ajuta. Cu sau fără acordul meu. Şi asta este plăcut, venind de la un prieten dar nu ştiu dacă aş suporta-o dacă am fi mai mult decât atât. Am vorbit despre asta deschis, acum ceva vreme, şi părea să accepte. A rămas acelaşi pe care îl ştiu dintotdeauna. Şi e ciudat pentru că eu acum realizez cât de matur şi responsabil a fost şi cât de mult m-a iubit, atâta vreme. Mi-ar fi imposibil să îi mai cer ceva în situaţia actuală. Însă, deşi nu îi ceream, el era mereu acolo unde aveam nevoie.
Aura a mea se măritase cu Raul anul trecut. Nu mă aşteptasem la asta sau dacă m-aş fi gândit vreodată că se va întâmpla aşa, ei bine acum nu îmi mai aminteam. Adevărul era că făceau un cuplu absolut minunat, se potriveau, erau făcuţi unul pentru celălalt, din orice punct de vedere ai fi luat-o. Şi acum îşi căutau un loc pentru a se muta, căci Raul avea o ofertă de muncă în apropierea oraşului meu, şi cei doi trebuiau să îşi schimbe domiciliul. Aşa poate aveam să o văd şi eu mai des pe prietena mea, nu ne mai întâlnisem de ceva vreme. Din fostele mele prietene, singura cu care vorbeam şi mă vedeam constant, era Mădălina. Se căsătorise şi ea, aşa cum îi prezisesem, cu un tip nu prea frumos dar pe care îl iubea, asta până să afle ce înseamnă să fi nevastă. Era mai mare cu cinci ani ca ea, mai fusese însurat odată şi eu nu i-am prezis nimic bun pe această temă, însă era treaba ei.
Ceea ce mă deranja era faptul că pe Bianca o vedeam rar şi uneori nici nu apucam să vorbim. Călătorea într-una, nu avea niciodată timp de nimic. Şi ştiam că ast ao face în mare măsură să sufere. Probabil îşi găsea câte un amant prin fiecare loc în care trecea, ca să se destindă. Cel puţin asta îi propusesem ultima dată când discutasem ( acum două săptămâni? ). Ea şi Mădă erau certate, vechile probleme...
Chiar dacă viaţa mea era acum atât de diferită faţă de cea de dinainte, îmi plăcea. Eram conştientă că o mulţime de lucruri se schimbaseră, dar ce puteam face ? Nimic, aş zice. Se întâmpla şi nu aveai ce să îi faci. Viaţa nu putea fi întotdeauna la fel. De pildă, m-am întors odată în apartamentul în care locuisem atâta vreme cu mama, unde rămăsesem eu singură, unde se întâmplaseră destule şi nu simţisem nimic decât tristeţe. Nu mai era la fel, nu îşi mai păstra mirosul, nu mai era nimic ca înainte. A trebuit să renovez totul, pentru că nu vrusesem să vindem apartamentul, era de folos acolo când se mai întorcea mama în ţară. Dar am fost uimită... Mergeam pe străzi şi parcă nu le mai recunoşteam. Nu mai erau aceleaşi pe care le străbătusem eu odată, nu mai era la fel. Odată am trecut prin faţa hotelului în care m-am culcat cu Dani. Camerele nu mai arătau la fel, nu mai avea aceeaşi atmosferă. Toate se schimbau. De curând mersesem şi în fostul meu liceu, să văd cum mai era acolo. Directorul nostru nu mai era, demisionase şi acum cine ştie pe unde era. Doar câţiva profesori m-au recunoscut iar eu am fost tristă; am căutat mingea aceea pe care ne scriseserăm cu toţii numele, ca să rămânem în istoria liceului. Am avut o singură surpriză să o găsesc pe coridorul nostru, pusă într-o vitrină ca un trofeu. Se părea că asta o păstraseră, aproape îmi venea să plâng dar mi-am revenit repede, amintitndu-mi de tot şi fiind fericită pentru tot.
Nu mă aşteptasem ca la facultate să îmi fac prieteni, pentru că nu mai era vremea. Trecusem de asta, atunci voiam doar să studiez şi asta am şi făcut. Nu am putut vorbi de prea multe escapade, căci în primul an am fost şi în doliu şi tot ce mă preocupa era să studiez, apoi curând mi-am creat o altă existenţă, realizând că nu mai era la fel... Crescusem, pur şi simplu.
Pierdută în gândurile mele, de abia mi-am dat seama că telefonul suna. A intrat robotul până să mă ridic eu şi să arunc îngheţata pe măsuţă.
- Aoloo, unde eşti de nu răspunzi, femeie?
S-a auzit tonul nervos al Mădălinei.
– Uite ce e, dacă nu eşti prin casă, când auzi mesaju’, sună-mă! Tre’ să vorbim, că-mi iau câmpii cu omu’ ăsta, nu-l mai sufăr!
A făcut o pauză, după care a adăugat pe un ton glumeţ:
- Fără „ Å£i-am zis euâ€, bine?
Şi a închis. Nu ştiu de ce nu mă mişcasem să ridic receptorul ci doar ascultasem ce spusese. Oftând, am mers în bucătărie, am pus restul de îngheţată în frigider şi m-am spălat pe mâini, realizând că deja intrase în probleme, draga de ea. Şi, pentru ce erau prietenii? Poate chiar mergeam la agăţat... Oh, nu! Ea era căsătorită, dar ar fi fost amuzant pe o parte. Şi aşa, nu mai făcusem sex de o jumătate de an ( am râs în sinea mea, dar ce puteam face, asta era situaţia ). Sunam ca o obsedată, dar era posibil să ai 24 de ani şi să fi singură?! Măcar unul de duzină. Bineînţeles, dacă m-aş fi plâns la Will nu ar fi fost o problemă, pentru mine era mereu disponibil. Ok, revin-o pe Pământ, Ela, ce naiba – nu mai ai 17 ani!
Am mers rapid la telefon şi am format numărul ei, a răspuns imediat.
- Bună, disperato, zi tot!, am strigat pe un ton autoritar provocându-i un râs isteric.
- Hai mai bine să ne întâlnim!, mi-a propus aproape entuziasmată iar eu am acceptat.
- La mine sau la tine?, întreb foarte amuzată şi aceasta începe să râdă. Nu e greu să facă asta nici în momente dificile, e prea aeriană.
- La tine, idioato, vezi că în zece minute ajung.
După ce a spus asta, mi-a închis iar eu m-am trântit înapoi pe canapea, aşteptând-o să apară. Aş fi preferat să mergem să bem ceva în oraş, dar la ora asta şi mie mi-era lene să plec, era două ceasul şi mi-ar fi plăcut să stau şi să mă uit la tv, să lenevesc. Era luna aprilie şi era călduţ afară, desigur, nu exagerat dar era bine, renunţasem la hainele groase. Poate chiar mergeam să ne dăm cu rolele prin parc, aşa ca să ne amintim de vremurile mult îndepărtate. Era doar nevoia mea disperată de a ieşi din monotonie, se înţelege.
În curând, am auzit soneria şi m-am deplasat, deschizându-i.
Se uita oarecum supărată la mine, deloc înfrântă ci mai mult nervoasă pe sine însuşi. Eu îi spusesem de multe ori că îl iubeşte pe Marius atâta vreme cât nu se căsătoreşte cu el, dar dacă nu a vrut să mă asculte, nu avea decât să o păţească. Şi acum, convinsă de toate, voia, probabil, să scape de el. Sau, cine ştie? Câteodată mă uimeam de ce scotea pe gură!
A intrat, a stat câteva secunde şi s-a uitat la mine prelung, niciuna nu spunea nimic. Mie îmi venea să râd de atitudinea ei. Ştiam că şi aceasta era derutată.
- Dacă stau aici există o şansă minimă să mănânc îngheţată şi să încep să plâng ca proasta, poate chiar să ne uităm la vreun film siropos şi eu să devin melodramatică pentru un cretin ambulant!, mai mult urla decât vorbea. A făcut o pauză, după care a adăugat: Mergem, închirem nişte biciclete şi ne plimbăm?
Acum nu mai era şansă să îmi abţin expresia feţei. Am zâmbit şi am acceptat. Câteodată te puteai speria de atitudinea ei, însă ea aşa era. Nu obişnuia să plângă, atunci când îi venea mai degrabă înjura şi se îmbăta. Era foarte dură, se arunca mereu cu capul înainte şi deşi nu îi era greu să o recunoască, nu prea arăta că o doare. Am ajuns la concluzia că era chiar indiferentă, pentru că era totodată sinceră şi dacă o deranja ceva, spunea. Şi era şi reconfortant, niciodată nu trebuia să te chinui să găseşti cuvinte pentru a o alinta, erau de prisos. Pentru ea contau mai mult gesturile.