Nu zâmbi, doare .

[Lust.]

Mulţumesc pentru păreri, fetelor. Cam puţine păreri, dar sper că pe viitor voi face ceva mai interesant, încât să vă placă mai mult. Btw, acest capitol va fi povestit din punctul de vedere al altcuiva. Rămâne de văzut cine va fi, veţi afla în viitor.
Lectură plăcută !

Parcă doar ne jucăm, când de fapt ne împuşcăm !

„Adevăratul mister al lumii este vizibilul, nu invizibilul.” - Oscar Wilde


Unu, doi, trei, patru, cinci. . . minute şi ceva. Zboară timpul mai încet ca o pasăre rănită. Şi mă plictiseşte, mă adoarme şi mă face sa visez undeva. Nici nu ştiu unde, în ţara mea. Care nu există, dar nu cred c-ar interesa pe cineva un asemenea lucru. Cine sunt şi de unde provin. Sunt eu, un om simplu şi vizibil. Multă lume mă vede şi crede că mă cunoaşte, dar vezi tu, eu sunt însuşi necunoscutul. Aşa aflii că nu mă cunoşti deloc, nici nu-mi ştii numele.
Cred , de fapt sunt sigur, că timpul s-a oprit. Ceasul meu deja nu mai merge, nu se mai aude acel enervant ticăit, şi nici pendula nu se mai aşează ca de obicei pe-o cifră. Poate că nu vrea, poate că şi ea s-a plictisit de atâtea lucruri obişnuite, probabil că nu mai vrea să străbată ceasul, cum nici eu nu mai am vren chef să mă ridic, să zâmbesc, să vorbesc. Căci, ştii, doare să faci atâtea chestii. Doare să zâmbeşti, sau să împuşti, sau să te joci. Cu focul, nu cu maşinuţele.
Parcă ne jucăm, când de fapt ne împuşcam !


- Hei, ai grijă pe unde mergi ! Aud un glas parcă nervos, nu , tremurat şi plăcut, dar trist. În orice caz, un glas ce avea mai multe-n el. Îmi ridic privirea plictisit din pământ şi-l privesc un timp pe cel din faţa mea. Un puştan de liceu, cu lacrimi în ochii şi părul răvăşit. Bietul de el, ce păţise, îl lăsase iubita ? Surâd răutăcios şi îmi umezesc buzele, băgându-mi ambele mâini în buzunarele blugilor.
- Iartă-mă, puştiule. N-am vrut. Îi spun calm şi dau să trec pe lângă el, dar brunetul mă opreşte. Nu face vreun gest anume, dar privirea albastră, sticloasă uşor, şi de câine plouat mă face să stau în loc. Ce naiba ?! Îmi era milă de un străin ? Mai exact de un adolescent ce nu avea mai mult de şaptesprezece ani.
- Nu-mi spune mie puştiule ! Nici nu mă cunoşti ! Ţipă brusc băiatul la mine şi ridic o sprânceană. Ce făcusem rău ? Poate era mai fiţos, sau poate că-l deranja ceva. Clatin din cap amuzat, da, da, copilaşul ăsta mă amuza teribil şi îi arunc un zâmbet dispreţuitor.
- Nu vi mai bine la mine ? Adică, nu vreau să spun ceva rău, dar văd halul în care arâţi şi sincer, nu cred că mai ajungi aşa acasă. Îi spun calm şi îmi dau jos jacheta de piele, punând-o pe umerii tânărului. Mă priveşte cu ochii mari, de copil mic şi al naibii de inocent şi îi văd bluza tremurând, apoi îl simt lipindu-se de mine, de parcă bietul de el ar fi căutat ajutor, sau măcar puţină alinare din partea mea.
Nici nu ştiam ce mă apucase. Simţeam ceva pentru copilul ăsta, pierdut şi sigur amăgit, când nici nu-l cunoşteam. Erm, era prima dată şi sigur, ultima dată când dădeam dovadă de bunătatea asta.

Mai stăm o clipă în loc şi apoi o i-au la pas încet, calm, făcându-l pe băiat să meargă şi el. Tot drumul nu spunem nimic, nici măcar nu vrem să ne prezentăm. Hăh, îl şi înţeleg. De parcă voia să mai vorbim despre ceva într-un moment ca ăsta. După un timp ajungem la blocul meu, într-un cartier de toată mila, cu mulţi câini vagabonzi, oamenii ai străzi şi nici nu ştiu câte tipe care ofereau plăcere pentru bani. Mda, aveam influenţă şi avere, dar nu ştiu de ce, nu doream să locuiesc în alt loc. Mă obişnuiem cu câinii care mă trezeau dimineaţa, cu vecinile ce te vizitau aproape în fiecare seara, că nu mai aveau zahăr.
Norocul nostru că ajunsesem mai repede. Vremea se urâţise, începuse să picure uşor-uşor , iar luna se ascunsese timidă după nori. Ah, uitasem să menţionez că era seară. Uite altă chestie ! Puştiul mergea singur pe stradă.
Oftez scurt şi îl las să intre primul în liftul ce erai sigur că era expresul către moarte. Uşile se închid şi maşinăria porneşte spre ultimul etaj, adică zece. Ne privim un scurt timp, brunetul lăsându-şi imediat privirea în jos.
Zâmbesc în colţul gurii şi-mi trec uşor mâna prin părul blondin, cu mici reflexii de auriu. Îmi trec limba peste buza inferioară şi observ cum tânărul tresare la gestul meu. Ridic întrebător o sprânceana, în timp ce ies din lift. El mă urmează cu capul lăsat în jos şi ambele mâini băgate în buzunarele hanoracului ce-l purta.

După ce traversăm coridorul ce era slab luminat de un bec, îi deschid uşa şi-l las să intre în apartament. Unul simplu, cu living, două dormitoare, o baie şi-o bucătărie. Drept să spun, eu unul consideram că aveam tot ce-mi doream, şi aveam nevoie. În orice caz, nu duceam lipsă de nimic. Îl urmăresc atent cu privirea. Se aşează într-un fotoliu şi-şi strânge genunchii al piept. Clatin din cap, parcă cu regret, şi-mi trag un scaun în faţa sa, în timp ce-i ridicam privirea cu arătătorul.
- Cum te numeşti, brunetule ? Şi dacă nu te superi, îmi răspunzi şi mie la câteva întrebări, deodată ce te-am poftit în umila mea locuinţă ?
- Jason. Îţi răspund. Spuse sec şi mă privi atent, fără să clipească.
- Ce căutai pe la ora asta afară, ăh ? Şi din curiozitate doar, de ce-ai tresărit când am făcut asta ? - spun, şi-mi trec repejor limba peste buză. El înghite în sec, trăgând adânc aer în piept.
- Mikami şi-a bătut joc de mine. Nu contează de ce, e treaba mea. Murmură, şi continuă să mă privească.
Spusese un nume. Mikami...Aha, cred că-l cunoşteam. Un nesuferit, duşman şi animal. Fiindcă om eu nu-l puteam numi.
- Cum de şi-a bătut joc de tine, puştiulică ? Ce ţi-a făcut mai exact ? Sentimentele sau altceva ? Îl întreb calm şi îl privesc pe acest Jason. Avea trăsături frumoase, un nas drept şi buze rozalii, pline. Drăguţ băieţaşul.
- Nu contează. Nu e important...Şopteşte pe-un ton tremurat şi-mi sare în braţe. Rămân uimit de gestul său, copilul nici nu mă cunoştea şi deja mă lua în braţe, dar îi răspund la îmbrăţişare. Oftez uşor şi-mi trec o mână dupa spatele său, lăsându-l să-şi descare nervii, sau durerea. Dacă tâmpitul de Mikami îşi bătuse joc de el, avea să plătească pentru fapta crudă. Şi-aşa nu-l mai văzusem de mult. Poate-mi ducea dorul . . .