Nu zâmbi, doare .

[Lust.]

Mulţumesc pentru sfaturi şi comentarii, am să încerc să vă fac pe plac. Îmi cer scuze că aduc next`ul aşa de târziu, dar sper că o să vă placă şi că acest capitol va fi mai bun decât anteriourul *smile* .

Sunt sigur că minţi !

„E parcă un făcut să nu ne dăm seama de valoarea unei fiinţe sau lucru decât după ce-l pierdem.” - Mihail Drumeş

Parcă doar ieri zâmbeai inocent, parcă pe-atunci râdeai sincer şi băteai mingea de basket în curtea bunicilor. Parcă doar ieri. . . Şi parcă azi ai crescut brusc, te-ai lovit cu capul de realitate, ai descoperit că ai unele responsabilităţi şi ai mai descoperit încă ceva. Acel sentiment ce arde mai bine ca focul, ce loveşte şi fiinţele ireale cu o săgeată dureroasă, dar enorm de plăcută. Sentimentul care te face să zâmbeşti când plângi şi să ai "fluturaşi în stomac" când îl vezi. Cred că îl ştii, cred că l-ai găsit, şi dacă nu. . .
Sunt sigur că minţi !


Poate trecurseră ore, zile, luni şi anii, eram sigur că timpul se oprise, că mă aflam într-un abis ciudat de luminat şi nu mai puteam ieşi de-acolo. Vroiam să spun ceva, să mişc un deget sau măcar să respir, dar nu puteam. Îmi pierdusem glasul, simţul mişcări şi chiar şi respiraţia. Deja începeam să mă întreb cum de mai trăiam. Mă privea în ochi, îmi acaparase privirea albăstruie cu a sa şi nu vroia s-o dezlege din lanţurile în care-o prinsese ca un vânător crud. Verdele său din privirie, frumos acoperit de-o pereche de gene dese şi negre mă vrăjeau. Deveneam doar într-un minut dependet de a sa privire, de al sa lumină din ochii. . . Şi ştiam că mie interzis, dar totuşi îmi doream să nu clipească, altfel. . . altfel tot ce făcuse până acum - mai nimic, de fapt - s-ar fi spart în atâtea cioburi tăiose şi ascuţite . . .

- Ai rămas mut, Jason ? I-am auzit vocea, calmă si formală. I-am zărit zâmbetul dispreţuitor apărându-i pe chip, iar apoi cum a clipit şi-a destrămat vraja. Nenorocitul ! Doar îşi bătuse joc de mine ! Iar eu, ca un prost ce eram, îi câzusem în plasa de păianjen. Va vedea el cine conduce jocul, iar acela voi fi eu, cu siguranţă, nu el. . . un nesuferit cu părul în flăcări.
M-am încruntat instinctiv, clătinând din cap nervos. Am pufnit, întorcându-mi imediat privirea în altă parte, mai exact, o mână a cadavrului. Oh, şi mai bine ! La altceva nu puteam să mă uit şi eu !
- Nu, mă gândeam ! I-am spus tăios, schimbându-mi greutatea de pe-un picior pe altul. Ce palmă i-aş fi dat, ce l-aş fi înjurat, şi n-o făceam.
Dar era ceva neînţeles. De ce mă simţisem aşa de bine când mă privise în ochii ? De ce acum mă ofticasem ? Doar...doar nu simţeam nimic pentru şeful meu, nu puteam să fac o asemenea prostie, nu-mi puteam da o asemenea permisie !

Mikami râse scurt şi dulce în timp ce-şi ridicase priviea asupra mea. Acum ţinea în mână nişte fişe şi-un bisturiu. Oftă prelung, îndreptându-se de spate. Îşi păstră zâmbetul de mai înainte, începând să se plimbe cu paşi eleganţi prin încăpere. Se opri lângă un birou vişiniu, aruncând fişele pe el iar dintr-un sertar scoase un pistol şi câteva gloanţe. Nu ştiam ce-ar trebui să spun, sau daca aveam voie să spun ceva. . . Am înghiţit cu teamă în sec, aşteptând să văd ce avea să facă cu acele obiecte. Nu spunea nimic, îşi mai luase şi privirea de la mine. Lăsă bisturiul lângă corpul femei şi-mi făcu semn să mă apropii de el.
Am clătinat negativ din cap, încrucişându-mi braţele. Nu vroiam să aflu ce vroia să facă, chiar daca munceam în domeniul ăsta îmi era frică de pistoale şi tot ce ţinea de ele.

- Vreau să faci ceva pentru mine, Jason ! Îmi spuse acesta pe un ton serios, şi văzând că eu nu mă mişc se apropie el de mine în timp ce încărca arma.
- Ce ? Îl intreb cu glasul tremurat , ochii mei mărindu-se când îl vedeam ce făcea. Îmi lua mână fără vreo greaţă, apoi îmi puse pistolul în palmă. Am rămas fără cuvinte, holbându-mă la roşcatul care mă privea neutru, fără a mă lăsa să-i descopăr adevăratele sentimente.
- Asta , Jason ! Cartierul şaisprezece, sediul FBI şi nu în cele din urmă, Katherine Forbes, agenta la Urmăriri şi Droguri ! Să nu te prin că începi să comentezi, bine ? O omori şi gata , fără resentimente, altfel...Ridică nepăsător din umeri, reluându-şi calm munca de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.
- Tu minţi, eu nu pot să omor, Mikami ! Şi un agent FBI ! Nu pot, nu, n-am s-o fac ! Dar când ? Îl întreb brusc, începand să studiez dintr-o dată curios pistolul.
Surâse batjocoritor în timp ce mă privea cu coada ochiului.
- Tu ai vrut să devi ucigaş, acum ai şansa, băiete ! Diseară, la 00:00 ! Vin eu să te i-au ! Îmi spuse, scormonind ceva prin buzunar. Scoase nişte chei cred că ale unei maşini şi mi le aruncă.

Fără să mai spun ceva, am luat cheile şi am ieşit val-vârtej din laborator. Înţelegeam ceva-ceva ! Aveam o maşină, o armă şi o misiune ! Fără să vreau, am zâmbit larg, simţind un val de veselie învăluindu-mă, dar nu uitasem deloc de ce se întâmplse între noi doi, şi ce avea să se întâmple. . .