Note pe portativul sufletului

[Unia]

III

I wanna wake up in a city, that doesn’t sleep
And find I’m king of the hill - top of the heap

*

M-am trezit mai devreme ca de obicei. Nu aveam chef de vorbă aşa că am luat un mic dejun rapid şi am ieşit să mă plimb. Nu îmi place să mă supraevaluez, deci nu mă aşteptam să mă recunoască cineva pe stradă, dar nu mi-am putut reţine sentimentul de dezamăgire când am văzut că oamenii trec pe lângă mine fără măcar să îmi arunce o privire. Da, ştiu, New York-ul are atât de mulţi locuitori încât e foarte uşor să treci neobservat, dar nici coborând scările hotelului n-am întâlnit pe nimeni care să mă recunoască. Nu sunt eu foarte populară aici, dar am apărut pe scenă alături de o trupă relativ cunoscută, nu-I aşa? Evident nimeni nu-mi acorda atenţie, toţi se învârteau în jurul băieţilor de parcă ar fi fost a opta minune a lumii sau ceva de genul ăsta. Deja mi-era dor de casă, nimic nu se compară cu atmosfera degajată a oraşelor finlandeze, cu oamenii de acolo. Nu eram niciodată asaltată pe stradă, dar în puţinul timp în care am cântat pe scena teatrului naţional din Hesinki, nu trecea zi în care să nu mă opresc să vorbesc cu oamenii necunoscuţi pe stradă, oameni care ţineau să mă felicite personal pentru spectacole. Ce vremuri fericite… Se spune că dacă reuşeşti să te realizezi în New York, atunci vei reuşi oriunde. Sau cel puţin aşa spunea Frank Sinatra. Am încercat să dau o şansă oraşului şi să încerc să vizitez câteva din atrcţiile lui turistice. Într-un fel mereu am dort să văd New York-ul, chiar dacă mereu am dispreţuit America. Mereu am fost de părere că Statele Unite formează o ţară artificială. Nu ar fi existat America dacă nu era Europa. Popluţia ţarii arela bază cetăţeni europeni care şi-au trădat ţările cu prima ocazie. N-am să uit niciodată discuţiile intreminabile pe care le aveam cu colegul meu de bancă din liceu pe tema asta. El, un mare fan al Americii, o vedea ca pe tărâmul făgăduinţei, eu, încercând să-I destram toate visele. Nu m-am mai gandit de mult la el. Bănuiesc ca e din cauză că nu am mai stat singură de mult. M-am aşezat pe o bancă şi am început să îmi răsucesc gânditoare o şuviţă de păr. Mi-aduc aminte când m-am vopsit prima oară. Mi-am făcut şuviţe mov şi arătam foarte dura, badass, cum ar spune americanii. Poate ar trebui să mă vopsesc din nou, în fond cânt într-o trupă de metal acum, nu? O melodie enervantă se auzea de undeva şi un miros plăcut venea de la o patiserie din apropiere. Habar nu aveam în ce cartier mă aflam şi nu mai ţineam minte drumul către hotel, dar eram liniştită. Nu vor şti unde să mă caute şi oricum nu cred că vor încerca. Nu cred că îi pasă cuiva acum de mine. Aveam suficienţi bani la mine ca să mă întorc cu taxiul până la hotel şi muream de nerăbdare să mă plimb cu unul din legendarele taxiuri galbene din New York. M-am ridicat şi am început să mă plimb prin părculeţ. Am făcut o piruetă şi am privit în jur. Nimeni, dar nimeni nu se uita la mine. Parcă nici nu aş fi fost acolo. Poate că mă transformasem într-o fantomă peste noapte. Daca asta însemna că aici pot să dansez în parc fără să ma întrebe cineva dacă nu cumva am înnebunit, atunci cred că începe să nu îmi mai displacă aşa de mult oraşul ăsta. M-am mai învârtit o dată şi mi-am desfăcut larg mâinile. Toată viaţa mi-am dorit să fac asta. Se pare că de data asta nu am mai trecut neobservată. Mâna mea dreaptă a întâlnit ceva tare şi m-a oprit din mişcare. Am auzit ceva căzând pe trotuar. O mapă. Am ridicat privirea şi am întâlnit ochii aceia. Am rămas preţ de câteva secunde holbându-mă la persoana din faţa mea, analizând culoarea ochilor lui. Am afişat un zâmbet stânjenit pe faţă şi m-am aplecat grăbită să adun foile cazute din mapă. Mai văzusem undeva ochii aceia. Albaştri când îi priveşti din faţă, uşor verzi când îi priveşti din alt unghi. Sigur îi mai văzusem undeva…
- Mă descurc, îmi spuse în timp ce îşi culegea mapa de pe trotuar. Mi-am cerut scuze de vreo zece ori şi m-am ridicat aranjându-mi ţinuta. Era drăguţ, chiar foarte drăguţ.
- Îmi pari foarte cunoscută, ne-am mai întâlnit? M-a întrebat, iar eu am dat din cap în sens ca nu ştiu. Şi atunci s-a întâmplat ceea ce aşteptasem toată dimineaţa. Aha, ştiu. Te-am văzut ieri la concert. Tu eşti vocea feminină a trupei Karma, nu?
Am dat din cap în semn că da. În sfârşit cineva care mă recunoscuse. Nu am fost chiar aşa de rea, nu? A urmat apoi o mică discuţie pe tema concertului, m-a întrebat dacă îmi place ce fac, dacă mă înteleg bine cu băieţii, întrebări la care am răspuns afirmativ. Nu puteam să dezvălui nimănui adevăratele mele sentimente în legatură cu trupa. M-a salutat şi s-a întors să plece.
De obicei nu invit de bună voie oamenii în oraş, lucru care mi-a făcut probleme în anii mei de şcoală. Mereu eram prea timidă ca să îmi exprim dorinţa de a petrece timpul cu cineva şi aşteptam ca persoana respectivă să facă primul pas. Şi aşteptam, aşteptam… Dar atunci am simţit ceva diferit. Nu ştiu dacă a fost din cauza faptului că mă recunoscuse sau din cauza faptului că mi-a plăcut tipul, ştiu doar că m-am răsucit în direcţia lui şi i-am adresat urmatoarea întrebare:
- Hei, te grăbeşti undeva?
Curajul care mă apucase la început a început să se topeasca atunci când l-am văzut că se opreşte şi se întoarce înspre mine.
- Nu, nu am nimic special de făcut. De ce? M-a întrebat cu un zâmbet iscoditor pe chip.
- Păi, pentru că nu mai stau decât azi în New York şi aş fi avut chef să beau o cafea cu cineva… Asta doar dacă nu te deranjează şi nu te reţin de la ceva important, chiar dacă sunt oarecum o parte din trupă şi pentru oricine ar fi interesant să bea cafea cu o vedetă, chiar dacă e una mai puţin cunoscută, dar…
- Vorbeşti prea mult, Elizabeth, mi-a spus zâmbind. Am tresărit când mi-am auzit numele, dar m-am bucurat că nu a fugit. După tine.
I-am aruncat o privire care voia să spună că nu am nici cea mai mică idee unde am putea să mergem. A zâmbit şi a luat-o înainte.

Mi-a deschis uşa şi am pătruns într-un local parfumat şi plăcut decorat. Perdele roşiatice filtrau lumina într-un mod surprinzător, iar canapelele confotabile dădeau eleganţă, dar uniforma angajaţiilor mesele cu picior de metal subliniau aerul degajat al cafenelei. Un parfum placut de vanilie amestecat cu aroma diverselor sortimente de cafea plutea în aer şi o melodie de fundal se pierdea printre mese. Ne-am aşezat la o masă lângă fereastră şi mi-am dezbrăcat paltonul. S-a uitat la mine câteva momente, apoi am comandat. Nu-mi mai aduc aminte ce, pur şi simplu nu era important. Nu l-am invitat la cafea să bem cafea, oricât de ciudat ar suna. Ne-am aşezat la o masă şi ne-am măsurat din ochi preţ de câteva secunde. Ciudat, valul uriaş de curaj care mă cuprinsese la început părea să mă părăsească încet-încet. Mă simţeam ca o proastă şi faptul că nu găseam nimic interesant de spus mă enerva şi mai tare. Prima oară când îmi urmez impulsul şi acum o dau în bară. La naiba.

- Nu prea te pricepi la conversaţii, nu-i aşa?
La naiba, ce prost mă simţeam. Are dreptate, nu mă pricep la vorbe. Nu trebuia să-l invit aici, dar când l-am privit în ochii, creierul meu s-a oprit pur şi simplu. Am zâmbit, dar tot n-am spus nimic. Mi-am lăsat privirea să alunece undeva jos şi am aşteptat să spună el ceva.

Şi a spus. Am reuşit să aflu că îl cheamă Victor, studiază literatura şi visează să devină scriitor. Nu am avut curaj să îl mai întreb dacă nu fusese cumva prin Finlanda; ar fi fost prea ciudat şi deja îi lăsasem impresia că nu sunt prea normală. Deşi eram în oraşul tuturor posibilităţilor, nu credeam în întlniri miraculoase. Aşa cum nu credeam nici în poveşti de dragoste perfecte, sau în dargoste la prima vedere. A început să îmi povestească despre... nici nu mai ştiu despre ce vorbea. Ştiu doar că mă simţeam vrăjită, că mă detaşam de toate acele sfori prin care Ryan şi ceielalţi mă controlau. Îşi rotea privirea prin încăpere, zâmbea aducându-şi aminte de întâmplări plăcute. Eu urmăream fascinată tresărirea fiecărui muşchi de pe faţa lui, mă înecam în ochii lui doar ca să mă las salvată de vocea lui atât de plăcută. Ne-am atins pentru o fracţiune de secundă degetele când ne-am întins după acelaşi şerveţel; mâna lui infint mai caldă decât a mea a topit ceva acolo unde m-a atins, simţeam ceva curgând din mine, ceva de care nu mai aveam nevoie. Mă simţeam vulnerabilă în faţa lui, gata să mă destăinui, mă simţeam mai uşoară. Toate acele ziduri pe care le construisem, fără de care nu puteam să rezist nici măcar un minut în compania trupei, se dărămau acum în faţa mea. El le dărâma. A făcut o mişcare spre stânga, mişcare pe care aş fi dorit să nu o fi făcut niciodată, şi trupul lui nu a mai constituit o pavăză intre mine şi timp. Sau mai degrabă între mine şi ceasul imens de deasupra barului. Imaginea ceasului m-a izbit mai tare decât mă aşteptam. Îl şi vedeam pe Ryan ţipând la mine. Eram sigură că o să întârzii.

- Eşti bine? mă întrebă grijuliu, Victor, văzând cum neliniştea pune stpânire pe mine.
- Da, adică nu... Eu... Trebuie să plec! Îmi pare rău, dar am pierdut noţiunea timpului. M-am simţit foarte bine, mulţumesc că ai venit cu mine.
- Hei, stai! Mi-a strigat când aproape că ajunsesem lângă uşă. Nu am să te mai văd niciodată?
Nu mă aşteptam la asta. Chiar îmi doream să îl mai văd măcar o dată, dar nu credeam că şi el simte la fel. Am căutat rapid prin geantă şi am găsit o bucată de şerveţel pe care scrisesem adresa mea de e-mail. Voiam să i-o dau unui fan, dar Ryan m-a oprit spunându-mi că nu e o idee bună. Oricum în acel moment nu mai conta dacă o idee e bună sau nu. M-am întors grăbită către Victor şi i-am dat hârtia.
- Sper că nu e ultima dată când ne întâlnim, i-am spus în timp ce alergam către staţia de taxi.

____________________
So, here's the next chapter. Scuzaţi eventualele gerşeli de scriere, nu am mai stat să corectez. :P