Note pe portativul sufletului

[Unia]

II

New York, anul 2010
Se spune ca oamenii traiesc prin muzica, ca se contopesc cu ea si se lasa prinsi in mrejele ei. Se spune ca poti trai prin muzica si sufletul e doar un altfel de melodie. Mereu am crezut ca muzica e singurul lucru care poate da nastere sentimentelor pure, ca nu poti mintii cand esti prins in vraja ei. Dar mi-am dat seama ca mintea umana e atat de perfida incat poata sa insele si sentimentele pure create de muzica.

*

M-am apropiat hotarata de el. Si-a infasurat bratul lui putearnic in jurul taliei mele subtiri si m-a tras mai aproape. Mi-am lipit spatele de pieptul lui. Ii simteam respiratia gadilandu-mi obrazul si vocea lui superba rezona in urechea mea. Mi-am petrecut bratul peste al lui si m-am lasata mangaiata de muzica din jurul nostru. Ii simteam dosul palmei in mana mea. Aproape ca ii auzeam inima vibrand. Pluteam atemporal leganati de acordurile chitarii electrice. L-am privit in ochii caprui si mi-am lasat capul pe umarul lui. Ne-am lasat amandoi cuprinsi de vraja acelei imbratisari false, prefacandu-ne patrunsi de un sentiment puternic de dragoste. Un sentiment fals si artificial. Totusi, stransoarea lui imi dadea un sentiment ciudat de siguranta. Inima imi batea in acelasi ritm cu a lui si vibram la fiecare cuvant pe care il rostea. Ce prostie, de parca cuvintele acelea chiar imi erau adresate mie. Ne-am indepartat pentru cateva minute, apoi a aparut din nou in spatele meu apucandu-mi umarul. M-am rasucit si l-am privit din nou in ochi, de parca m-as fi indragostit pentru prima oara. In realitate, il uram. Ne-am unit mainile si ne-am promis prin getsuri ca dragostea noastra nu se va ofili niciodata. Ne-am despartit si toata magia aceea a luat sfarsit. A venit din nou la mine si m-a cuprins pe dupa umeri. Mi-am arcuit bratul pe talia lui si am facut cativa pasi in fata.
- Aplauze pentru Elizabeth Ilola!
M-am desprins din imbratisarea lui si m-am catarat pe unul dintre reflectoare. M-am lasat alintata de aplauzele frenetice ale publicului si le-am trimis cateva sarutari. Am facut o plecaciune si m-am retras in culisele scenei. Toata magia aceea, nu fusese decat o mare minciuna. Eram doar un invitat pe albumul unei trupe americane. Am crezut ca asa o sa fac numele meu auzit in lume, dar nu m-am gandit ca va trebui sa mint atat. M-a intrebat intr-o doara daca nu vreau sa inregistrez un duet cu el. Era solistul si credea ca el ia deciziile in trupa. Am aceeptat fara sa-mi dau seama ca voi fi legata de ei toata viata. Melodia s-a dovedit a fi un succes si din cauza asta o cantau la fiecare reprezentatie. Si evident eu trebuia sa merg cu ei peste tot. Din cauza asta mi-au propus sa fiu si backing vocals, asa ca sa nu ma plictisesc. Am coborat de pe scena si m-am indreptat catre cabina mea. Era mai mult un fel cort, dar dupa doua ore petrecute pe scena, era o binecuvantare sa fiu singura undeva unde nu mai trebuie sa ma prefac. Mi-am gasit prin harababura aia un tricou albastru ce atarna pe un umar si blugii mei largi, de moda veche. Nu dadeam un exemplu de stil imbracata asa, dar ma simtimeam mult mai bine imbracata cu hainele astea demodate decat cu pantalonii stramti de piele si corsteul pe care le purtasem pe scena, iar picioarele mele tremurau fericite in tenisii de panza, eliberate din stransoarea cizmelor cu toc de 10 centimetri. In general, purtam tocuri destul de des, deci nu era greu pentru mine sa stau pe scena doua ore incaltat cu asa ceva, dar cand se termina concertul, simteam ca am nevoie de o pauza. M-am intors in spatele scenei ca sa ii privesc pe baieti cantand ultima lor piesa. Nu mai aveau nevoie de mine, iar eu ma bucuram ca puteam petrece niste timp singura. Mi-am lasat trupul obosit sa cada pe canapeaua prafuita. O aveau acolo ca sa se tranteasca pe ea imediat ce ieseau de pe scena. Mi-am intors privirea de la scena si l-am vazut pe Hans, inginerul de sunet, ca se apropia de mine, cu o cafea in mana. Mi-o intinse si eu i-am multumit cu un zambet. Nimic nu era mai placut decat o cafea fierbinte dupa un conert obositor. Hans se aseza langa mine si privi scena. Era cam ciudat tipul asta, nu vorbea prea mult, dar era foarte linistitor sa-l stiu langa mine. Avea ceva care ma facea sa simt ca ma intelege, desi nu vorbeam niciodata cu el despre remuscarile mele legate de interpretarea pe scena a unei piese in care nu cred.

- Hei, Lizzie, grozava reprezentatie! In seara asta chiar te-ai intrecut pe tine.
Ah, el. Ryan Roberts, solistul trupei si regele lumii dupa parerea lui. N-am fost atenta cand au incheiat concertul si toti cinci au dat buzna in spatele scenei. Ryan deschise mini-firgiderul si scoase de acolo o doza de bere. Tipul asta era obsedat de bere. Calatorisem mult cu ei si am ajuns sa-l cunosc destul de bine. Nu cumpara bere pentru ca ii placea in mod special bautura, ii placea la fel de mult ca oricarui barbat. Avea insa o colectie imensa de doze si capace de bere. Isi cumpara din fiecare tara pe care o vizitam cate o bere cu ambalaj interesant si cauta sa aiba numele firmei care o producea scris in limba oficiala a tarii. Nu stiu de unde se nascuse pasiunea asta pentru colectionat ambalaje de bere, dar il intelegeam intr-un fel. Cand aveam vreo paisprezece ani, colectionam tot ce avea legatura cu Pepsi. Doze, etichete de pe sticle, dopuri, pahare de colectie, tot ce se gasea cu logo-ul bauturii. Am zambit cand mi-am adus aminte cum m-am certat cu o prietena pentru ca pierduse o doza de a mea. Adolescentii cauta parca motive de cearta in orice.
- Lizzie, chiar mi-a placut cum ai cantat. Parca ai voce din ce in ce mai buna, spuse sorbind din bere. Ah, Lizzie, Liz, Eli si chiar Beth, oamenii astia nu puteau nicicum sa-mi spuna pe nume. Stiu ca Elizabeth era lung si pompos, dar avea ceva special. Intotdeauna mi-a placut numele meu, desi singura care ma striga pe numele meu intreg era mama. Ma enerva la culme cand cineva imi gasea porecle stupide doar pentru ca ii era lene sa imi zica tot numele. Si ma mai enerva cand Ryan incerca sa ma linguseasca cu fraze ca cea de mai devreme.
- Nu vrei sa-mi raspunzi?
- Ryan, nu m-ai intrebat nimic, deci nu cred ca am la ce sa-ti raspund.
- Tocmai am spus ca ai o voce buna, spuse asezandu-se pe canapea langa mine. Ai putea sa-mi multumesti.
- Kiitos*, i-am raspuns intepartandu-ma de el ostentativ.
- Stii ca nu vorbesc limba ta ciudata.
N-am mai reactionat la asta. M-am ridicat pur si simplu de pe canapea si am inceput sa ma plimb prin incapere. Ryan se ridica si ma privi insitent. Se sterse pe fata cu un prosop si se indeparata cinci metri ca sa isi schimbe camasa neagra cu un tricou in aceeasi culoare. Am preferat sa nu ma uit, desi intr-un mod ciudat imi placea cum arata. Isi roti de doua ori incheieturile si imi spuse cu un zambet:
- Hai sa semnam niste autografe.
Lua o oglinda de pe frigider si isi privi chpul in ea. Se admira pret de cateva secunde si isi trecu mainile prin par, in timp ce eu coboram alaturi de restul trupei cele cateva trepte care duceau afara.
- Hei, Lizzie, ti-am spus vreodata unul din, multele evident, avantaje ale unui om care arata bine?
M-am intors si m-am holbat la el de parca era un extraterestru, privire care lui i-a dat permisiunea sa continue.
- De cate ori te plictisesti pe privelistea idioata de pe care o vezi uitandu-te pe fereastra, poti sa te uiti in oglinda si o sa te umpli de incantare. Uneori poti vedea ceva mult mai frumos decat natura, spuse privindu-se in oglinda si surazand. Nu stiu de unde le scotea tipul asta, dar era chiar enervant. Am apucat ceva la intamplare, se pare ca era un prosop, si l-am aruncat in directia lui. A inceput sa rada si s-a repezit dupa mine afara.

Noaptea era agitata si deosebit de calda. Nu puteam scapa de sentimentul de sufocare pe care mi-l dadea vantul cald care dansa cu paharele goale de bere si ambalajele mototolite de pe jos. Cateva grupuri de oameni au inceput sa se apropie de noi si am simtit ca ma enervez incet-incet. Desi pe langa duetul ala stupid pe care toata lumea il adora, faceam doar backing in trupa asta, oamenii pareau sa ma placa. Se imbulzeau sa le semnez diverse obiecte si se calcau in picioare sa se fotografieze alaturi de mine. Imi placea asta, imi placea mai ales cand imi spuneau ca sunt frumoasa. M-am retras pentru cateva minute si, clipind des, incercam sa-mi mai scutesc vederea de blitz-uri. Uram luminitele alea verzi si albastre pe care le vedeam in fata ochilor. In timp ce ma frecam la ochi, s-a apropiat de mine o tanara cam de optsprezece ani. Mi-a intins noul album la trupei si m-a rugat sa semnez in dreptul piesei pe care apaream si eu. Am deschis gura sa-I spun ca apaream pe 90% din piese, dar mi-a inchis-o spunand ca stie. Am chicotit amandoua si i-am semnat fetei unde dorea. Apoi s-a uitat la mine intr-un mod ciudat, parca fata ei ar fi fost luminata de o idee.
- Vreau sa fac o poza cu voi doi.
Am zambit usor stingherita; ultimul lucru pe care-l voiam era sa ma mai apropii de Ryan. Reprezentatia aia de cinci minute imi ajunsese cat pentru o saptamana. Totusi nu puteam refuza un fan, mai ales unul care fusese martor la marea dragoste pe care eu si Ryan ne-o impartaseam pe scena.
- Sigur, i-am spus si fata mi s-a destins intr-un zambet larg. Nu ma mai gandeam la cat de ciudat ma simteam, ci la cat de mult s-ar enerva narcisistul de Ryan cand o sa imparta cadrul cu mine.

Ryan a zambit stramb si a incuviintat, bineinteles, doar ce era sa faca? A luat-o pe fata de mijloc si zambit larg in directia camerei in timp ce eu imi petreceam mana pe deasupra umerilor fetei. Mi-am apropiat fata de cea a tinerei si am zambit. Un blitz puternic s-a declansat imortalizand acea imagine ciudata pentru cei care ne cunosteau si superba pentru restul fanilor.

Am fost fericita sa ma pot scufunda in sfarsit in asternuturile parfumate. Am cautat telecomanda si am aprins televizorul. Nu ma pasiona nicio emisiune idioata de-a americanilor, dar simplul fapt de a auzi pe cineva vorbind, ma facea sa nu ma mai simt asa de singura. Mi-am cautat telefonul pe sub perne si m-am holbat vreo cinci minute la ecranul tactil. Pe cine sa sun? Pe mama? Nu i-ar pasa, ea voia sa studiez opera. Pe Reija? N-am mai vorbit cu ea de ceva vreme. Mai aveam cativa prieteni din facultate, dar nu cred erau interesati sa vorbeasca cu mine. Uneori ma simteam singura printre oamenii astia. Incercam sa ma apropii de ei, dar de fiecare data imi dadeam seama ce diefriti era. Singuratatea ma invaluia ca o perdea; puteam sa-I vad pe ei distrandu-se, dar ei nu ma puteau vedea pe mine. Mi-era dor de Tampere, de stradutele lui linistite, de apusurile aprinse, de tot ce insemna acasa. New york-ul era atat de artificial… Nu simteam caldura unui camin, nu ma puteam atatsa de metropola asta sufocanta. Mi pus mainile sub cap si am privit insistnent tavanul. Mi-ar fi placut sa evadez de acolo si sa plec departe, sa ma intorc inapoi in orasul meu natal. Pana si de Helsinki mi-era dor. Traisem ceva timp acolo si m-as fi intors de-ndata daca as fi putut. Oriunde era mai bine decat aici.
______________________
Kiitos = Multumesc

Theme song pentru capitolul ăsta