Nobody's home

[onu']

Eu si tu suntem singurii

Eu si tu suntem singurii, singurii oameni care ne pot rani si ne pot iubi. Cand lumea ma raneste, nu simt durere, ci doar rusine si orgoliul meu ajungand la apogeu. Cand ma ranesc solitar, atunci simt cu adevarat durere, pentru ca e de la mine, de la singurul om care ma poate rani cu adevarat.
Tu nu ma poti rani asa cum o fac eu si nici nu ma poti iubi asa cum o fac eu... ei bine, daca as putea.
Si daca, dar daca, iar daca, daca... cuvantul celei de-a doua sanse, al sperantei inca infloritoare. Eu cata credinta imi pun in al meu daca? Se pare ca mai mult decat las sa se vada, ceea ce e surprinzator chiar si pentru mine. Si daca m-ai cunoaste, chiar si pentru tine. Dar daca m-ai cunoaste? M-ai putea rani asa cum o fac eu? M-ai putea face sa vreau sa-mi smulg carnea si sa ma imbrac in alt om, in alta aparenta? Cine stie? Poate te-as alege pe tine... Sa te ranesc asa cum o fac eu cu mine. Insa nu as reusi, pentru ca nu e de la tine. Si tu, la fel ca mine, esti singurul care te poate rani.
Pacat, pacat ca traiesti sub iluzia ca eu as putea faceo mai bine...