01-11-2012, 11:06 PM
Hectic
"Nu cred sa- nvat/ Sa nu mai simt/Atata timp cat si cel mai mic detaliu/ E mai viu... Nici cuvant, nici somn, nici stare, nici gand, nici zgomot, nici culoare..."
Vantul suiera trecand pe aleile pustii, caci numai la rastimpuri vezi indreptandu-se grabit spre casa cate un om.
Orele se scurg in clepsidra vietii una dupa alta: tic-tac! Ceasul nu-l pot indupleca sub nici un chip sa se opreasca, pentru ca, odata cu el, si timpul sa stea in loc. Asa ca ascult resemnata cum moartea se apropie, caci clepsidra vietii nu o va intoarce nimeni: cu fiecare secunda ce-si gaseste locul in oceanul timpului, noi imbatranim.
O melodie rasuna slab in aceeasi camera, insa eu o aud in departare, iar versurile se repeta haotic in mintea mea ’’ You’re mu obsession/ My comfusion, My confession/ The question and conclusion’’.Vibrarea acelei voci atat de puternica si totusi atat de suava se contopeste cu ploaia ce cade neincetat de ieri, intr-o armonie perfecta.
Stropii reci se desprind din panza cenusie a boltii ceresti si se lasa purtati de rafalele de aer, se pierd in mana destinului. Acesti picuri sfarsesc prin a saruta pamantul incins, pietros, care avea atat de multa nevoie de ei.
Si, ca de fiecare data cand lacrimile invrajbite se arunca din cer, eu privesc din spatele ferestrei jocul feeric al naturii. Apoi, intr-o clipa, lumea se opreste in loc si-mi pot auzi inima batand in tactul ploii, respiratia sacadata si-mi puteam imagina cum toate acele fragmente ale melodiilor pulsau in fiecare celula a corpului meu. E acelasi joc- intotdeauna va fi- insa de fiecare jucatorii se schimba, trecand la un alt nivel.
Acum privirea nu-mi mai ratacea, ci fixa ceva.. Buzele mele refuzau insa a primi semnalele transmise de creier si nu le puteam indupleca sa rosteasca ceva. Stateam buimaca in fata ferestrei, holbandu-ma la acel ceva, incapabila de a reactiona: pentru mine fiinta aceea nu era omeneasca, nu reprezenta umanitatea obisnuita. Si desi nu izbuteam sa-i zaresc aripile, nimeni nu m-ar putea convinge vreodata ca nu este un inger captiv in trupul unui muritor. Suvitele de aur ascunse printre cele castanii se miscau rebele in bataia bantului, acei ochi de smarald atat de visatori si cele doua petale de trandafir care se deschideau schitand un zambet gingas, fermecator, ce reusea fara nici un efort sa te topeasca.
Priveam cu sfiala, caci desi nu ma putea vedea, simteam ca e un pacat sa-mi doresc sa-l vad mai de aproape. Eram doar o imperfectiune, defecta, ce-si inalta cu nerusinare gandul la idealul ingerului ratacit printre muritori. Ah ! Cat de minunata era acel mecanism virusat de viata, cu frumusetea lui nepamanteana. De ce a trebuit sa te vad, sa mi te scoata in cale soarta nemiloasa, sa spulberi colbul iluziilor ?
O lacrima o urmeaza pe cea de dinainte si, la randul ei, este urmata de o alta… Nici macar ele nu-mi mai aduc alinare…