01-02-2012, 01:25 AM
Limba: Romana
Varsta minima: 14 ani
Gen: fictiune
Varsta la care a fost scrisa: 14 ani
Doresc o critica avansata
Se auzeau suspine in noaptea aceea, cerul isi stransese laolalta toti norii si incepusera un atac impotriva somnului dulce. Aerul era rece, aproape inghetat, iar din hol veneau niste sunete bizare asemanatoare unui bazait de albine amestecat cu sunetul facut de un televizor stricat cand ecranul se face numai dungi. Eram inconjurat de o patura din pene intunecate, ce ma tinea strans precum un uliu isi tine puiul la piept. Mereu cand vedeam pasarile negre pe ceruri ma speriam, nu stiam de ce, dar ceva la acea imagine imi provoca o stare de groaza. Orologiul din piata centrala batea ora doisprezece noaptea, ultimul sunet care se presupunea sa se auda pana dimineata, de parca oamenii care conduceau toata aceasta mascarada si-ar fi lasat papusile in repaus. Dar totusi pentru ce? De ce dormim noaptea si nu ziua? Cu ce e diferita o seara intunecata de miezul zilei? Se dadea batalia asta intre Soare si Luna, toti erau prea adormiti pentru a observa asta, dar ceva la penajul din jurul meu s-a stricat, s-a rupt, s-a destramat, iar ochii mi-au zburat din trup.
Camera pe care o inchiriasem in acel hotel ieftin era destul de micuta, astfel incat mobila statea inghesuita in atatea covoare si mochete. Fereastra se afla in fata patului dublu si era un pic deschisa, vantul rascolind praful de dinauntru printr-o singura miscare. Ochii mi s-au asezat la loc, dar intr-un alt corp, unul mai mult sau mai putin vizibil, imaginar, caci nu imi puteam inchipui perle fara cochilii. Chiar daca nu era al meu, simteam lama ascutita si inghetata pe obraji si strangeam din dinti de frig. Orasul era imortalizat, nimic nu se misca, numai luminile uriase stateau aprinse si orbeau intunericul cu reclame publicitare sau alte prostii umane. Totul era atat de... diferit.
Luna plina plutea pe cativa nori si lumina pe o distanta scurta in jurul ei, facand cerul sa para tot un fum. Masca mea prea sfanta de peste zi mi s-a risipit in bataia vantului, iar in urma ei ramaneau urme de sange, mucegai, murdarie. Stele erau martore carnajului si taceau crezand ca se vor face nevazute, insa stralucirea lor pura le dadea de gol perversitatea contemplarii unei astfel de scene. Incepeam sa prind control asupra degetelor inghetate, picioarelor moarte, gatului teapan si asa mi-am intrupat sufletul intr-o adevarata fiinta fara sens, fara rost.
Orasul asta atat de perfect, atat de plin de rahaturi bune, atat de al naibii m-a enervat in ultimul hal. Am clipit in nervozitatea momentului si am vazut Central Business-ul in flacari, toate cele 47 de etaje ale sale, in flacari. Din pacate momentul nu a tinut mai mult de o clipa, caci cand m-am uitat mai bine l-am vazut din nou intreg si luminat doar de cateva reflectoare ce stateau la baza constructiei. Arrr, toata aceasta singuratate linistita m-a suparat atat de tare incat din ochi mi-au iesit scantei ce au aprins aerul plin de gaz imputit.
Toata atmosfera s-a incalzit, iar pielea mea de mort sclipea victorioasa in bataia unei flame rosiatice din vazduhul cuprins de teroare. Tot orasul luase foc in pupilele mele, toate acele persoane ipocrite ardeau in Infern, iar ceva din sufletul putrezit a facut sa iasa niste sunete groase si aproape imperceptibile printre buzele crapate si visinii: „Aliquam erat mundus in ventum dispergentur*.” Savuram momentul de unul singur, caci Luna incepuse si ea sa se destrame si sa cada-n meteoriti pe pamant, imprastiind visurile tuturor in apele tulburi de oameni morti. Frumusetea dezastruoasa ma acaparase si ma atrase intr-un vals lent cu Moartea, insa nu aveam sa fac rasucirea divina, caci ceva luciferic lumina dinauntrul meu. Devenisem o stea solitara ce privea un adevarat spectacol de sange. Toata fericirea de care nu am putut avea parte in viata mi se desfasura in fata ochilor, era minunat, mirific, nemaipomenit, ma simteam atat de fericit, de implinit. Nu avusesem o dorinta concreta, totul s-a intamplat brusc, dar la fel de brusc Ei au profitat de mine.
Au trimis un duh din centrul pamantului spre mine, o tinta precisa, imposibil de ratat, singurul supravietuitor al visului nocturn. Din toate darele acelea de fum s-a ridicat una singura, mare, uriasa, gigantica ce semana mai mult cu un abur, dar care mirosea a scrum uman. M-a cuprins fara sa ma lase sa clipesc, m-a invelit intr-o mantie de pene negre si m-a lasat legat undeva intr-o parte rece de creier. M-am simtit atat de neputincios, de folosit, de murdar, asa ca am incercat sa evadez, insa fara reusita, caci ma tinea un uliu adevarat intre niste gheare ascutite. Pentru o secunda, pentru mai multe, pentru cateva minute, pentru vecie nu mi-a mai fost frica de pasare. Nu stiu cum, dar am simtit-o dintr-o bucata cu mine, ceva din penele ei se contopisera cu ochii mei, pretiosii mei. Si am incercat sa folosesc asta in avantajul meu, am incercat sa ies de acolo, sa imping, sa fortez, dar iar nimic.
Insa nu m-am dat batut, am simtit ca am in mainile inexistente toata forta necesara cat sa dobor fiara din adancuri. Am trimis o vibratie corpului meu, i-am dat un semn sa se trezeasca. S-a ridicat din pat si a pasit incet, incet pana in spatele inamicului, avand elementul surpriza la indemana. I-am strigat: „Trage!”, iar acesta a ochit tinta cu pistolul de la curea. Frigeam de nerabdare sa il vad pe raul asta care mi-a spulberat momentul feeric cum moare, cum se prapadeste, dar ceva din nebunia asta mi-a sarit din vedere.
Daca avea sa-mi moara rautatea cum voi putea trai in lumea asta infecta? Voi fi atat de vulnerabil fara rau, voi fi singur, inconjurat de perfectiune si de lacrimi. Nu stiam daca ma duc dracului mai repede sau mai incet cu sau fara rautate, dar stiam sigur ca nu aveam sa o duc mai bine fara de ea. Asa am fost fortat sa ajung in situatia asta, aici, acum, pe patul de moarte, conectat la o mie de cabluri si ale tampenii, precum un robot. Ultimele mele clipe se deruleaza mereu atat de incet si parca incearca sa-mi spuna ceva toata aceasta mascarada.
Mi-am impins focul spre abis, glontul apei s-a dus undeva in aer, iar mai apoi a picat in pamantul pribegit. Nu s-a auzit, simtit nimic. Am reusit insa sa vad orasul in ultimele sale clipe de glorie, flacarile acaparasera tot parcul, iar statuia mareata a calaretului fara cap era mai luminata ca niciodata, caldura infernala imbracata poalele pietrei si o faceau sa invie. Am vazut si calul alergand liber prin vazduh, insa nu i-am auzit tropaitul. Era singur calul alb, singur ca si mine... Dar era liber... Si eu eram liber. Sangele mi-a fiert in vene pana am atins solul, s-a incalzit atat de tare incat s-a evaporat.
Cand am atins cimentul inflacarat, am auzit ultimul sunet pe care aveam sa-l aud vreodata: oasele mele trosnind si rupandu-se in mii si mii si mii de alte oase, mai mici, care la randul lor s-au crapat si au rezultat altele si altele. Intr-adevar, m-am facut zob cu pamantul.
Restul povestii e istorie, ramas singur, fara diavolul din inima, am murit in batjocura societatii, au aruncat cu pietre in mine si m-au acuzat de blasfemie. Nu mi-a pasat, nu-mi va pasa, caci gandurile nostalgice legate de visul ce mi-a fost dat sa devina realitate ma cutremurau mereu si nu ma lasau sa dorm. Acum, sincer, nu am avut alta solutie, toate variantele duceau spre o singura cauza: moartea demonului din mine.
*Lat., Lumea voastra s-a risipit in bataia vantului
Varsta minima: 14 ani
Gen: fictiune
Varsta la care a fost scrisa: 14 ani
Doresc o critica avansata
O seara solitara in compania visului
Se auzeau suspine in noaptea aceea, cerul isi stransese laolalta toti norii si incepusera un atac impotriva somnului dulce. Aerul era rece, aproape inghetat, iar din hol veneau niste sunete bizare asemanatoare unui bazait de albine amestecat cu sunetul facut de un televizor stricat cand ecranul se face numai dungi. Eram inconjurat de o patura din pene intunecate, ce ma tinea strans precum un uliu isi tine puiul la piept. Mereu cand vedeam pasarile negre pe ceruri ma speriam, nu stiam de ce, dar ceva la acea imagine imi provoca o stare de groaza. Orologiul din piata centrala batea ora doisprezece noaptea, ultimul sunet care se presupunea sa se auda pana dimineata, de parca oamenii care conduceau toata aceasta mascarada si-ar fi lasat papusile in repaus. Dar totusi pentru ce? De ce dormim noaptea si nu ziua? Cu ce e diferita o seara intunecata de miezul zilei? Se dadea batalia asta intre Soare si Luna, toti erau prea adormiti pentru a observa asta, dar ceva la penajul din jurul meu s-a stricat, s-a rupt, s-a destramat, iar ochii mi-au zburat din trup.
Camera pe care o inchiriasem in acel hotel ieftin era destul de micuta, astfel incat mobila statea inghesuita in atatea covoare si mochete. Fereastra se afla in fata patului dublu si era un pic deschisa, vantul rascolind praful de dinauntru printr-o singura miscare. Ochii mi s-au asezat la loc, dar intr-un alt corp, unul mai mult sau mai putin vizibil, imaginar, caci nu imi puteam inchipui perle fara cochilii. Chiar daca nu era al meu, simteam lama ascutita si inghetata pe obraji si strangeam din dinti de frig. Orasul era imortalizat, nimic nu se misca, numai luminile uriase stateau aprinse si orbeau intunericul cu reclame publicitare sau alte prostii umane. Totul era atat de... diferit.
Luna plina plutea pe cativa nori si lumina pe o distanta scurta in jurul ei, facand cerul sa para tot un fum. Masca mea prea sfanta de peste zi mi s-a risipit in bataia vantului, iar in urma ei ramaneau urme de sange, mucegai, murdarie. Stele erau martore carnajului si taceau crezand ca se vor face nevazute, insa stralucirea lor pura le dadea de gol perversitatea contemplarii unei astfel de scene. Incepeam sa prind control asupra degetelor inghetate, picioarelor moarte, gatului teapan si asa mi-am intrupat sufletul intr-o adevarata fiinta fara sens, fara rost.
Orasul asta atat de perfect, atat de plin de rahaturi bune, atat de al naibii m-a enervat in ultimul hal. Am clipit in nervozitatea momentului si am vazut Central Business-ul in flacari, toate cele 47 de etaje ale sale, in flacari. Din pacate momentul nu a tinut mai mult de o clipa, caci cand m-am uitat mai bine l-am vazut din nou intreg si luminat doar de cateva reflectoare ce stateau la baza constructiei. Arrr, toata aceasta singuratate linistita m-a suparat atat de tare incat din ochi mi-au iesit scantei ce au aprins aerul plin de gaz imputit.
Toata atmosfera s-a incalzit, iar pielea mea de mort sclipea victorioasa in bataia unei flame rosiatice din vazduhul cuprins de teroare. Tot orasul luase foc in pupilele mele, toate acele persoane ipocrite ardeau in Infern, iar ceva din sufletul putrezit a facut sa iasa niste sunete groase si aproape imperceptibile printre buzele crapate si visinii: „Aliquam erat mundus in ventum dispergentur*.” Savuram momentul de unul singur, caci Luna incepuse si ea sa se destrame si sa cada-n meteoriti pe pamant, imprastiind visurile tuturor in apele tulburi de oameni morti. Frumusetea dezastruoasa ma acaparase si ma atrase intr-un vals lent cu Moartea, insa nu aveam sa fac rasucirea divina, caci ceva luciferic lumina dinauntrul meu. Devenisem o stea solitara ce privea un adevarat spectacol de sange. Toata fericirea de care nu am putut avea parte in viata mi se desfasura in fata ochilor, era minunat, mirific, nemaipomenit, ma simteam atat de fericit, de implinit. Nu avusesem o dorinta concreta, totul s-a intamplat brusc, dar la fel de brusc Ei au profitat de mine.
Au trimis un duh din centrul pamantului spre mine, o tinta precisa, imposibil de ratat, singurul supravietuitor al visului nocturn. Din toate darele acelea de fum s-a ridicat una singura, mare, uriasa, gigantica ce semana mai mult cu un abur, dar care mirosea a scrum uman. M-a cuprins fara sa ma lase sa clipesc, m-a invelit intr-o mantie de pene negre si m-a lasat legat undeva intr-o parte rece de creier. M-am simtit atat de neputincios, de folosit, de murdar, asa ca am incercat sa evadez, insa fara reusita, caci ma tinea un uliu adevarat intre niste gheare ascutite. Pentru o secunda, pentru mai multe, pentru cateva minute, pentru vecie nu mi-a mai fost frica de pasare. Nu stiu cum, dar am simtit-o dintr-o bucata cu mine, ceva din penele ei se contopisera cu ochii mei, pretiosii mei. Si am incercat sa folosesc asta in avantajul meu, am incercat sa ies de acolo, sa imping, sa fortez, dar iar nimic.
Insa nu m-am dat batut, am simtit ca am in mainile inexistente toata forta necesara cat sa dobor fiara din adancuri. Am trimis o vibratie corpului meu, i-am dat un semn sa se trezeasca. S-a ridicat din pat si a pasit incet, incet pana in spatele inamicului, avand elementul surpriza la indemana. I-am strigat: „Trage!”, iar acesta a ochit tinta cu pistolul de la curea. Frigeam de nerabdare sa il vad pe raul asta care mi-a spulberat momentul feeric cum moare, cum se prapadeste, dar ceva din nebunia asta mi-a sarit din vedere.
Daca avea sa-mi moara rautatea cum voi putea trai in lumea asta infecta? Voi fi atat de vulnerabil fara rau, voi fi singur, inconjurat de perfectiune si de lacrimi. Nu stiam daca ma duc dracului mai repede sau mai incet cu sau fara rautate, dar stiam sigur ca nu aveam sa o duc mai bine fara de ea. Asa am fost fortat sa ajung in situatia asta, aici, acum, pe patul de moarte, conectat la o mie de cabluri si ale tampenii, precum un robot. Ultimele mele clipe se deruleaza mereu atat de incet si parca incearca sa-mi spuna ceva toata aceasta mascarada.
Mi-am impins focul spre abis, glontul apei s-a dus undeva in aer, iar mai apoi a picat in pamantul pribegit. Nu s-a auzit, simtit nimic. Am reusit insa sa vad orasul in ultimele sale clipe de glorie, flacarile acaparasera tot parcul, iar statuia mareata a calaretului fara cap era mai luminata ca niciodata, caldura infernala imbracata poalele pietrei si o faceau sa invie. Am vazut si calul alergand liber prin vazduh, insa nu i-am auzit tropaitul. Era singur calul alb, singur ca si mine... Dar era liber... Si eu eram liber. Sangele mi-a fiert in vene pana am atins solul, s-a incalzit atat de tare incat s-a evaporat.
Cand am atins cimentul inflacarat, am auzit ultimul sunet pe care aveam sa-l aud vreodata: oasele mele trosnind si rupandu-se in mii si mii si mii de alte oase, mai mici, care la randul lor s-au crapat si au rezultat altele si altele. Intr-adevar, m-am facut zob cu pamantul.
Restul povestii e istorie, ramas singur, fara diavolul din inima, am murit in batjocura societatii, au aruncat cu pietre in mine si m-au acuzat de blasfemie. Nu mi-a pasat, nu-mi va pasa, caci gandurile nostalgice legate de visul ce mi-a fost dat sa devina realitate ma cutremurau mereu si nu ma lasau sa dorm. Acum, sincer, nu am avut alta solutie, toate variantele duceau spre o singura cauza: moartea demonului din mine.
*Lat., Lumea voastra s-a risipit in bataia vantului