Nebunii.

[kat2108]

Limba: Romana.
Varsta minima: 14 ani.
Gen: Romance, Fantasy.
Varsta la care a fost scrisa: 14 ani.
Doresc o critica avansata.

Imi incerc si eu norocul cu niste oneshot-uri. Astept critica si spor la citit:*

Suflete pereche

Cand noaptea vine peste noi, cand ne imbratiseaza cu stele ei lucitoare, sa ne imbratisam si sa uitam ca suntem oameni imorali sau morali. Sa fim un intreg, sa ne unim, sa fim o himera albastra, o singura inima si doua creiere nebune. Daca as putea te-as absorbi in sufletul meu, te-as tine incuiat acolo ca sa nu mi te ia nimeni niciodata. Sa curga apa-n vana ca raul in cascada, sa pun spumant in ea cum si ploaia isi varsa prafurile divine in fluvii. Sa se umple si sa dea de dinafara, sa ne inundam capetele cu clabuci albi, sa speram ca ne vom pierde mintile. Sa ne tinem strans, sa nu lasam valul sa ne desparta, sa-ti vad ochii sub apa, sa te vad asa cum esti, iar la fel sa faci si tu. Ochii ti-ar lucii halucinant in vartejuri, iar eu m-as topi, m-as topi in sufletul tau ca sa ma tii mereu cu tine. Sa ne unim prin buze, sa ne sarutam si sa ne inecam. Sa simtim apa cum ne invadeaza mintea, ar fi prea bine, prea usor, dar imposibil.

Cada se umple pana la o treime de fund, iar mintea mea curata si constiincioasa inchide robinetul. Partea mea jucausa stinge luminile in apartamentul de la etajul sapte. Ah, ce frumos ar fi fost daca faceam o balta albastra din blocul asta infect, am fi scapat lumea de niste pacatosi, oricum, niste drogati imbecili. Dar totusi sunt atat de geloasa pe ei, caci au mintea dementa, de fapt nici nu cred c-o mai au, ah. Oglinda mare din baie e acoperita de aburi grosi si albiciosi, nu imi pot vedea trupul dezgolit de blestematele haine in ea, numai tu ma poti vedea, sunt numai a ta.

Apa frige, ma pisca picioarele, atat de bine... Pielea mi se contopeste cu caldura din vana si vad aburii cum ies din ea, ca o sauna. Suntem ascunsi in ei, ne camuflam, ne ascundem de ceilalti, dar suntem impreuna si asa nu-mi pasa de nimeni decat de tine. Nu pot respira fara tine, nu am suflet fara tine, sunt condusa de dezgustatorul creier fara tine, sunt un robot fara tine, as prefera sa ard in Iad decat sa fiu fara tine.

Te strecori in spatele meu si ma cuprinzi cu bratele de pantece, sprijinindu-ti barbia de umarul meu drept si iti simt ochii adormiti cum sunt inveliti de ale tale pleoape conturate de mici vene rosiatice in forma de stea. Pentru un moment inchid si eu ochii-mi negri si imi pun palmele peste mainile tale, pipaindu-le pe sub apa clocotita, dar atat de protectoare. Iti simt pielea pura si curata de orice pacat, te simt atat de vulnerabil, te simt trist si nu vreau sa fii asa. Imi intorc gatul si iti sarut buzele moi si amortite, atat de dulci si de ude...

Trupul iti reinvie, iar mainile ti se plimba peste corpul meu ce sta ca o papusa in mana unui papusar in imbratisarea ta permanenta. Ne pierdem in timp si spatiu, totul se intuneca, iar apoi se lumineaza in albastrul apei mult iubite. Sa fim cufundati in infierbanteala sarutului, sa dam dracului mintea proasta si dezgustatoare, iar nimeni sa nu mai poata face ce facem noi, sa fim unici, sa moara toti, nu-mi pasa. Ah, cand sunt cu tine imi pierd capul si e atat de bine... Esti nebunul meu, esti numai al meu, dar de fapt eu is a ta, nu conteaza.

Uneori vreau sa iau o lama si sa-mi scot creierul din cutia craniana si sa-l arunc la gunoi, sa fiu un morun si sa iti sarut buzele mereu. Ar ploua cu sangele meu, am face baie in el, totul ar fi atat de rosu, dar n-as fi speriata, nu mai mi-e frica de nimic daca esti langa mine, pot face orice daca esti langa mine, absolut orice.

Stand peste tine in apa calduta te privesc si te admir. Mereu ai fost asa de frumos pentru mine. Sa-i ia naiba p-aia care te-au facut urat. Esti superb, esti cavalerul meu, vagabondul meu, satanistul meu, ingerul meu, esti tot ce vreau eu sa fii, iar eu sunt tot ce doresti tu sa fiu. Chiar si asa copil cum esti tu, cu ochii tai caprui ca frunzele toamnei, cu parul tau roscat si ciufulit, tu tot esti frumos in ochii mei si mereu vei fi, ti-o jur pe focul de pe plaja si pe stelele de pe cer. Putem fi cine vrem noi sa fim, nu ne pasa de nimeni, traim in Paradis fara ca nimeni sa stie, suntem ascunsi sub abur momentan.

Saruturile noastre dulci continua si imi pierd respiratia in buzele tale, ochii ni se unesc, pupilele ni se dilata, lama sa alunece lin pe gatul meu si sa-mi scurga sangele infectat. Sa se faca apa rosie, sa se faca! Sa scap o data pentru totdeauna de cap, nu am nevoie de el, tu esti totul pentru mine, nu te pot pierde. Hai, sa curga minciuna in apa pura si sa se distruga la contactul cu Perfectul, cel mai letal acid de pe lume existent de cand nu era nimic aici. Sa ne unim, sa ne unim!

Sa imi explodeze pielea de la Perfect, sa mi se verse toata fiinta in tine, sa fiu ca o licoare vie care sa se plimbe prin trupul tau nestingherit. Nu iti face griji, nu ma vei pierde, voi fi mereu in sufletul tau, acolo unde am vrut mereu sa fiu. Oh, esti atat de bun, esti cel care e mai bun ca Perfectul insusi, esti un spirit captiv in trupul unui adolescent, esti divin.

Daca mi-as pierde capul as putea fi inauntrul tau, ar fi minunat.

O s-o fac, nu mai pot trai cu acest blestem pe umeri, nu ma pot trai asa!

Dar nu... Daca fac asta n-o sa mai fim cine vrem noi sa fim, vreau sa fiu a ta, dar vreau ca si tu sa fii al meu. Sa fim pentru totdeauna, impreuna, sa fim divinitati. Scopul meu final, l-am gasit.

Apa s-a racit aproape, sta sa piara in aer. Singurii aburi din vana sunt cei care ies din buzele noastre, suntem uniti, dar nu pe vecie. Cel putin inca nu. Ma opresc pentru o clipa si te privesc, as vrea sa iti zic ceva, dar nu am nimic in minte si asa-i mai bine. Ochii mei iti spun totul, intelege-ma, doreste-ti acelasi lucru ca si mine, fa-ma sa cred ca vrei s-o fac.

Intelegi. Crezi. Vrei.

Nebunule, te iubesc pe vecie, in apa sau in sange, in ceruri sau in flacari, in Perfect sau in mizerii, in viata sau mort.

[kat2108]

Limba: Romana
Varsta minima: 14 ani
Gen: fictiune
Varsta la care a fost scrisa: 14 ani
Doresc o critica avansata

O seara solitara in compania visului

Se auzeau suspine in noaptea aceea, cerul isi stransese laolalta toti norii si incepusera un atac impotriva somnului dulce. Aerul era rece, aproape inghetat, iar din hol veneau niste sunete bizare asemanatoare unui bazait de albine amestecat cu sunetul facut de un televizor stricat cand ecranul se face numai dungi. Eram inconjurat de o patura din pene intunecate, ce ma tinea strans precum un uliu isi tine puiul la piept. Mereu cand vedeam pasarile negre pe ceruri ma speriam, nu stiam de ce, dar ceva la acea imagine imi provoca o stare de groaza. Orologiul din piata centrala batea ora doisprezece noaptea, ultimul sunet care se presupunea sa se auda pana dimineata, de parca oamenii care conduceau toata aceasta mascarada si-ar fi lasat papusile in repaus. Dar totusi pentru ce? De ce dormim noaptea si nu ziua? Cu ce e diferita o seara intunecata de miezul zilei? Se dadea batalia asta intre Soare si Luna, toti erau prea adormiti pentru a observa asta, dar ceva la penajul din jurul meu s-a stricat, s-a rupt, s-a destramat, iar ochii mi-au zburat din trup.

Camera pe care o inchiriasem in acel hotel ieftin era destul de micuta, astfel incat mobila statea inghesuita in atatea covoare si mochete. Fereastra se afla in fata patului dublu si era un pic deschisa, vantul rascolind praful de dinauntru printr-o singura miscare. Ochii mi s-au asezat la loc, dar intr-un alt corp, unul mai mult sau mai putin vizibil, imaginar, caci nu imi puteam inchipui perle fara cochilii. Chiar daca nu era al meu, simteam lama ascutita si inghetata pe obraji si strangeam din dinti de frig. Orasul era imortalizat, nimic nu se misca, numai luminile uriase stateau aprinse si orbeau intunericul cu reclame publicitare sau alte prostii umane. Totul era atat de... diferit.

Luna plina plutea pe cativa nori si lumina pe o distanta scurta in jurul ei, facand cerul sa para tot un fum. Masca mea prea sfanta de peste zi mi s-a risipit in bataia vantului, iar in urma ei ramaneau urme de sange, mucegai, murdarie. Stele erau martore carnajului si taceau crezand ca se vor face nevazute, insa stralucirea lor pura le dadea de gol perversitatea contemplarii unei astfel de scene. Incepeam sa prind control asupra degetelor inghetate, picioarelor moarte, gatului teapan si asa mi-am intrupat sufletul intr-o adevarata fiinta fara sens, fara rost.

Orasul asta atat de perfect, atat de plin de rahaturi bune, atat de al naibii m-a enervat in ultimul hal. Am clipit in nervozitatea momentului si am vazut Central Business-ul in flacari, toate cele 47 de etaje ale sale, in flacari. Din pacate momentul nu a tinut mai mult de o clipa, caci cand m-am uitat mai bine l-am vazut din nou intreg si luminat doar de cateva reflectoare ce stateau la baza constructiei. Arrr, toata aceasta singuratate linistita m-a suparat atat de tare incat din ochi mi-au iesit scantei ce au aprins aerul plin de gaz imputit.

Toata atmosfera s-a incalzit, iar pielea mea de mort sclipea victorioasa in bataia unei flame rosiatice din vazduhul cuprins de teroare. Tot orasul luase foc in pupilele mele, toate acele persoane ipocrite ardeau in Infern, iar ceva din sufletul putrezit a facut sa iasa niste sunete groase si aproape imperceptibile printre buzele crapate si visinii: „Aliquam erat mundus in ventum dispergentur*.” Savuram momentul de unul singur, caci Luna incepuse si ea sa se destrame si sa cada-n meteoriti pe pamant, imprastiind visurile tuturor in apele tulburi de oameni morti. Frumusetea dezastruoasa ma acaparase si ma atrase intr-un vals lent cu Moartea, insa nu aveam sa fac rasucirea divina, caci ceva luciferic lumina dinauntrul meu. Devenisem o stea solitara ce privea un adevarat spectacol de sange. Toata fericirea de care nu am putut avea parte in viata mi se desfasura in fata ochilor, era minunat, mirific, nemaipomenit, ma simteam atat de fericit, de implinit. Nu avusesem o dorinta concreta, totul s-a intamplat brusc, dar la fel de brusc Ei au profitat de mine.

Au trimis un duh din centrul pamantului spre mine, o tinta precisa, imposibil de ratat, singurul supravietuitor al visului nocturn. Din toate darele acelea de fum s-a ridicat una singura, mare, uriasa, gigantica ce semana mai mult cu un abur, dar care mirosea a scrum uman. M-a cuprins fara sa ma lase sa clipesc, m-a invelit intr-o mantie de pene negre si m-a lasat legat undeva intr-o parte rece de creier. M-am simtit atat de neputincios, de folosit, de murdar, asa ca am incercat sa evadez, insa fara reusita, caci ma tinea un uliu adevarat intre niste gheare ascutite. Pentru o secunda, pentru mai multe, pentru cateva minute, pentru vecie nu mi-a mai fost frica de pasare. Nu stiu cum, dar am simtit-o dintr-o bucata cu mine, ceva din penele ei se contopisera cu ochii mei, pretiosii mei. Si am incercat sa folosesc asta in avantajul meu, am incercat sa ies de acolo, sa imping, sa fortez, dar iar nimic.

Insa nu m-am dat batut, am simtit ca am in mainile inexistente toata forta necesara cat sa dobor fiara din adancuri. Am trimis o vibratie corpului meu, i-am dat un semn sa se trezeasca. S-a ridicat din pat si a pasit incet, incet pana in spatele inamicului, avand elementul surpriza la indemana. I-am strigat: „Trage!”, iar acesta a ochit tinta cu pistolul de la curea. Frigeam de nerabdare sa il vad pe raul asta care mi-a spulberat momentul feeric cum moare, cum se prapadeste, dar ceva din nebunia asta mi-a sarit din vedere.

Daca avea sa-mi moara rautatea cum voi putea trai in lumea asta infecta? Voi fi atat de vulnerabil fara rau, voi fi singur, inconjurat de perfectiune si de lacrimi. Nu stiam daca ma duc dracului mai repede sau mai incet cu sau fara rautate, dar stiam sigur ca nu aveam sa o duc mai bine fara de ea. Asa am fost fortat sa ajung in situatia asta, aici, acum, pe patul de moarte, conectat la o mie de cabluri si ale tampenii, precum un robot. Ultimele mele clipe se deruleaza mereu atat de incet si parca incearca sa-mi spuna ceva toata aceasta mascarada.

Mi-am impins focul spre abis, glontul apei s-a dus undeva in aer, iar mai apoi a picat in pamantul pribegit. Nu s-a auzit, simtit nimic. Am reusit insa sa vad orasul in ultimele sale clipe de glorie, flacarile acaparasera tot parcul, iar statuia mareata a calaretului fara cap era mai luminata ca niciodata, caldura infernala imbracata poalele pietrei si o faceau sa invie. Am vazut si calul alergand liber prin vazduh, insa nu i-am auzit tropaitul. Era singur calul alb, singur ca si mine... Dar era liber... Si eu eram liber. Sangele mi-a fiert in vene pana am atins solul, s-a incalzit atat de tare incat s-a evaporat.

Cand am atins cimentul inflacarat, am auzit ultimul sunet pe care aveam sa-l aud vreodata: oasele mele trosnind si rupandu-se in mii si mii si mii de alte oase, mai mici, care la randul lor s-au crapat si au rezultat altele si altele. Intr-adevar, m-am facut zob cu pamantul.

Restul povestii e istorie, ramas singur, fara diavolul din inima, am murit in batjocura societatii, au aruncat cu pietre in mine si m-au acuzat de blasfemie. Nu mi-a pasat, nu-mi va pasa, caci gandurile nostalgice legate de visul ce mi-a fost dat sa devina realitate ma cutremurau mereu si nu ma lasau sa dorm. Acum, sincer, nu am avut alta solutie, toate variantele duceau spre o singura cauza: moartea demonului din mine.

*Lat., Lumea voastra s-a risipit in bataia vantului

[kat2108]

Limba: Romana
Varsta minima: 14 ani
Gen: fictiune
Varsta la care a fost scrisa: 14 ani
Doresc o critica avansata.

Mère Cigarettes Caméléon

Intr-o toamna ploioasa din trecutul meu maroniu stateam plictisita pe veranda casei parintesti si priveam in zare la pasarile care ne paraseau tinuturile. Pe atunci le vedeam ca pe o mare cenusie, neagra ce fugea de mine, ca si cand as fi incercat vreodata sa ma apropii de corbi... Vantul batea usor si imi mangaia pielea cu raceala sa de septembrie. Temperaturile scazusera destul de dramatic in ultima saptamana, de la cele treizeci de grade ale lui august se ajunsese la optsprezece. Soarele facea plimbari prin nori, lasand timpul sa fie purtat de aer, trecand destul de incet...

Pachetul de tigari Caméléon al mamei statea neatins pe masuta din lemn de brad ce era acoperita cu o musama de un albastru inchis. Degetele imi cazusera fara noima pe acesta si il trasera mai aproape. Am mangaiat ambalajul inghetat, dupa care l-am rupt fara mila. Am scos o tigara si am trecut-o prin dreptul nasului, inspirand parfumul mamei ce m-a facut mai apoi sa tusesc. Mirosul ei specific de Caméléon ii facea pe toti sa intoarca capul dupa ea pe strada in tineretea ei timpurie, mi-a povestit odata. Pletele ei brunete aratau mereu, dar mai ales toamna, ca frunzele moarte de stejar care zaceau pe pamant reci. Am tras o gura mare de aer curat si le-am indepartat, gandindu-ma la albastrii ochi ce se asemanau cu marea... Noaptea se inchideau la culoare si ea se transforma intr-un cameleon... Liniile din irisul ei erau atat de fin schitate incat de obicei nici nu se observau, insa eu mereu le contemplam in liniste dintr-un loc ascuns in umbra soarelui.

Oftasem atat de des pana atunci, dar parca in acel moment o facusem atat de profund incat crengile copacilor se miscara. Ma gandeam la pedeapsa primita, o saptamana inchisa in casa, fara televizor, fara telefon, fara omenie. Mereu cand era nervoasa, mama iesea pe veranda si isi fuma irascibila tigarile, facandu-te incapabil sa-i spui vreo vorba, sa o privesti, sa stai in fata ei. Privirea tulbura parca iti arunca valuri inalte de sapte metrii in fata si apoi te ingropau in frunze moarte, undeva departe de toti si de toate, te lasa sa suferi acolo pe vecie doar cu gandul la ea, cu un dor si cu o frica in acelasi timp.

Nu era o mamica rea, era doar suparata pe mine si ma simteam groaznic din acest motiv.

Suparata la randul meu, am aprins stangaci o tigara si i-am atins capatul de varful buzelor. Ca un sarut inmiresmat, toata acea otrava imi intra in corp si imi calma focul, parca inducandu-ma intr-o stare de moarte celebrara din care nu mai exista cale de scapare. „Timpul va rezolva totul”, daca mi-ar fi zis cineva asta atunci in fata, l-as fii scuipat intre ochi si i-as fi transmis moartea mea prin priviri reci si scurte, dureroase si confuze. Fumul imi iesea tulbur si dezordonat pe nari, pe gura, parca si prin ochi. In timp ce in jurul meu se formase un nor cenusiu si cetos, pasarile treceau in continuare pe cerul ce incepuse sa prinda o nuanta rosiatica care se vedea vag din locul meu. Soarele era ca o luminita minuscula aflata la kilometrii distanta, iar norii nici nu se puteau compara cu ce aveam eu.

Ma simteam mandra de mine, reusisem sa scap de griji printr-un singur fum. Ma camuflasem perfect.

[kat2108]

Limba: Romana
Varsta minima: 14 ani
Gen: fictiune
Varsta la care a fost scrisa: 14 ani
Doresc o critica avansata.

Treisprezece ore

„Un mort frumos cu ochii vii”

Cerul era pe cale de a se tulbura, vanturile iernatice sopteau printre ramurile dezgolite de fiinte ale copacilor, iar marea inghetase deja. Strazile mizere continuau sa fie umblate de oameni orbi si surzi, in timp ce soarele apunea peste dansii sfasiind-le pielea cu raze violete si reci -raze mici si ascutite ca niste cutite de vanatoare. Lumina incepea a-i inghionti pe la spate, dandu-le fiori ce ii indemnau, sau mai bine zis obligau, sa intre in case, departe de secretul ce avea sa fie dezgolit in scurt timp.

Rafale puternice de vant cutreierau mintile ei si o balanganeau incet in stanga si in dreapta, asemanandu-i umbra cu cea a unui copac smuls din radacini si plimbat in toate directiile de un uragan puternic ce ii distruse toti semenii inainte, mai apoi plimbandu-l printre mormintele lor sure. Tinea mainile ridicate spre ceruri si umbla cu pasii lipiti unul de altul ca ale sale gene negre. Il zarea chiar in fata, mergand la fel ca ea si apropiindu-se domol, linistit. Chipul lui era palid, parul intunecat facand un contrast impreuna cu umbrele din spatele sau.

Fu ravasit de una dintre rafalele din jurul femeii si cazu lovit ca de o sabie pe cimentul ce acoperea pamantul uscat. El nu s-a mai putut misca. A continuat sa se deplaseze spre barbat, insa nu se schimba niciodata distanta dintre ei. Nu isi putea da seama daca brunetul se indeparta sau daca ea nu reusea sa ajunga la el, poate ca mergea invers, poate ca ii era teama sa se intoarca in prezent sau poate ca cineva nu o lasa sa faca asta. Ceva anume o lega de acesta tortura, muschii fetei nu s-au miscat din loc, nici bratele n-au ripostat in vreun fel, doar au cazut pe langa trupul ei inerte si vinetii, murind.

Soarele a apus, norii se vedeau cenusiu-albastrui pe sub cerul golit de vreun astru, in mod straniu staruiau luminati si erau miscati in diferite sensuri de vanturile indecise, confuze in privinta unui blestem aruncat asupra pamantului in lipsa gardianului nocturn. Crengile se unduiau in bataia glaciara, iar frunzele de pe alei formau in aer mici tornade sangerii ce semanau cu sufletul toamnei.

Afundat in negreala pamantului, chipul lui nu se mai zarea, numai doua dare mici si scanteioase ieseau din subteran ca doua stele migdalate. Cand frunzele s-au oprit din vartejuri, a inceput sa scormoneasca cu degetele subtiri printre firicelele uscate ca un strat de praf selenar si sa suspine in timp ce tarana era aruncata in lateral. Orice ar fi crezut ca era in zadar, trecusera atat de multe zile, era ingropat atat de adanc, in sicriul sau de lemn mancat de demoni. Ea purta o rochie alba, rochia pe care o avea cand l-a vazut prima oara, pe stanci, privind alt soare cum se ineaca in marea inflacarata. Amintirile nu trebuiau uitate niciodata, de niciunul dintre ei, iar amandoi trebuiau sa fie impreuna, asa si-au jurat.

Nu mai exista sange pentru a curge din venele lui, nu mai existau lacrimi sa se verse din ochii ei. Singura cale pentru a readuce la viata amintirea sa cea mai de pret era trecerea prin portalul ce ducea spre vesnicie, spre adancuri, spre o noua speranta.

Reusise sa dea la o parte jumatate de metru de pe trupul ostenit, simtea ca se apropie, iar dorul ii oferea puterea necesara, astfel incat pamantul se transforma intr-un praf inhalat de ea insasi si exalat prin ochi in fumuri, semn ca focul fusese aprins. Nu ii era frica de moarte, dar simtea primavara venind, mai avea putin - atat de putin - pana la fiinta ingropata. Desi solul era inchegat intr-un sange inghetat, mainile sale ardeau de dorinta de a-l strange in brate si de a-i saruta chipul mult lipsit.

Ii fusese atat de dor, in fiecare seara spera la clipa aceasta, se topea in lumina stelelor, asteptand ca momentul sa vina si ca tristetea sa dispara. Sapa dupa luna lui Marte, cauta ghiocelul cel pribeag, sfasia orice alta vietate care ii statea in cale si isi inghitea cuvintele, cautand mereu altele mai bune, mai dragastoase si mai pretioase. Era emotionata, zambea larg in timp ce scormonea in adancuri, iar briza mortuara a cimitirului se simtea fina pe umerii sai descoperiti.

Vantul incepea sa sovaiasca, dadea inapoi, s-a speriat pentru o clipa, chiar a tresarit facand frunzele sa cada in rugina inapoi pe alee. Stralucirea lunii era foarte puternica, norii s-au risipit intr-un abur subtiratic, iar stele au sarit pe cer impreuna cu constelatiile. Orizontul s-a deschis, si-a aratat puterile si a adus in fata spectatorilor nocturni o noua galaxie in univers.

Mainile ei innegrite se lovisera, se julisera, insa cand au atins suprafata plata a lemnului s-au vindecat pe loc, in acelasi timp aparand pe chipul ei o dunga curbata ce semana cu un zambet de copil. Cu o putere supraomeneasca a indepartat tot pamantul de pe sicriu si a indepartat capacul, cu o sete fireasca in priviri.

Fata lui era la fel de palida ca intotdeauna, cuprinsa intr-un tablou de fire de par subtiri, obrajii ii stateau picati, insa in mintea femeii ramasesera vii si imbujorati ca macii. Purta un costum negru simplu cu o camasa de aceeasi nuanta si cu o cravata rosie, ce ii fusese nelipsita pana la ruptura. Nimic in jur nu se clintea, numai ea s-a miscat de pe muchia sicriului si s-a asezat langa barbat, inconjurandu-i talia cu mainile ei dezvelite si continuand sa il admire cum doarme. I-a vazut mainile cu degetele inclestate si le-a strans puternic intre ale ei, mutandu-le de pe stomac peste inima. Langa umarul de pe partea opusa se afla o roza stacojie adormita, pe care a inaltat-o deasupra lor si a privit-o cum se risipeste in bataia vantului. Privirea si-a indreptat-o spre chipul lui, ochii ii erau acoperiti de pleoapele amortite ca de marmura, iar ridicandu-le le-a observat pe incantatoarele stele maronii peste care a asternut un sarut. A continuat sa il binecuvanteze cu buzele ei ajungand mai apoi asupra gurii sale. La atingere a simtit o piscatura si a avut un impuls de a se opri si de a pleca de acolo, dar deschizand ochii l-a zarit atat de neputincios incat ar fi dorit sa o trasneasca fulgere pentru simplul gand.

Cateva picaturi i-au picat pe obraz si ar fi putut jura ca fusese cerul daca nu ar fi injunghiat-o durerea revederii in acelasi moment si daca nu ar fi ramas fara aer, inecata in propriile lacrimi. O privea atat de simplu, fara sa se miste, fara sa clipeasca, ii era dedicat in intregime si o astepta sa ii vorbeasca, caci si lui i-a fost dor si lui i-a fost teama ca nu o va mai revedea vreodata. Nu era un mort insensibil, era un mort indragostit.

- Stii, stand aici cu tine imi amintesc de povestea batranului si a marii, povestea vesniciei, mama obisnuia sa mi-o spuna seara tarziu, cand toata lumea dormea. Ea imi povestea despre legatura dintre cei doi, zicea despre batran ca se tragea din mare si ca in mare va muri. Nimeni nu stia despre secretul asta, insa batranul venea in fiecare zi, se aseza pe stanci si privea la apa limpede ce ii soptea vorbe numai de el intelese. Se spune ca, in ultima lui ora de trait, din mare a iesit un vartej si l-a absorbit, transformandu-l intr-o esenta plutitoare, care apoi s-a amestecat cu apa si au devenit una si aceeasi fiinta.

Cateva firicele de pamant s-au revarsat peste rochia ei de matase si peste pieptul lui cand vantul a vajait pe deasupra celor doi. Printre buze i s-a prelins o dara rosie subtire, iar in urmatoarea secunda a clipit de mai multe ori, mutandu-si privirea din cer asupra femeii. Parea ca i se topeste in brate, tremura tot de frig, iar toate neputintele pamantesti au continuat sa se napusteasca asupra trupului sau in timp ce ea continua sa-l stranga intr-o imbratisare mortuara.

- Ah, te-am asteptat atata vreme, stelele-mi sopteau ca vii, iar pamantul m-a cutremurat asta-seara. Credeam ca te-ai dus spre alt loc, credeam ca m-ai uitat, spunea suspinand. Sangerez pentru aceste vorbe, si-a ridicat privirea spre cer. Voi vedea in ochii tai negri lumina soarelui rasarit din mare, voi sti atunci ca esti langa mine pentru veci si te voi iubi pana soarele va apune printre stanci, zise si isi invarti pupilele necontrolat, tremurand. Vom pluti acum..., lua aer si inceta din a mai clipi, observand-o adormita pe pieptul sau, cu buzele stacojii intre-deschise si cu bratele inclestate asupra sa.

Vantul batea din ce in ce mai tare, felinarele s-au stins, iar de undeva de departe de auzea strigarea unor clopote. Sangele ii fierbea in vene de dorinta, il avea in sfarsi inapoi, era in bratele sale si nu avea sa se desparta de el prea curand, caci juramantul lor i-a impins in pamanturi pana ce urma ramasa nu s-a mai zarit deloc. Pana la sfarsit, aceeasi esenta in acelasi pamant, aceeasi iubire in doua inimi, un mort frumos cu ochii vii si o doamna in alb.

[a beautiful lie]

Nici macar nu voi incerca sa fiu obiectiva, caci textele sunt mult prea pe placul meu( nu prea te ajut asa, huh? ) Shame on me... Ar fi trebuit (ca in multe alte situatii) sa iau atitudine mai devreme, insa sa speram ca macar tu mai esti adepta zicalei "Niciodata nu e prea tarziu". Zau, nu-i inteleg pe oamenii astia ( cum nici ei nu o fac totusi) cum de n-au dat de topicul tau! Nu, nu te laud fiindca nu-mi sta in fire, ci doar imi prezint opiniile sincer.
Admir curajul cu care te exprimi, stilul rebel de a te expune , felul in care jonglezi cu tropii; ador maniera aceasta macabra, sumbra( creepy, dark cu tenta de horror) dificil de digerat de catre publicul larg si te invidiez (maybe not just a little) pentru ca ti-a reusit. Apreciez originalitatea si decizia riscanta (care atenteaza la numarul de cititori) de a considera drama si patetismul inutile si de a te reorienta( stiu insa ;) ca si pentru tine conteaza calitatea mai presus de cantitate si ambalaj).
Acum "nitica" critica( desi suna cam rigid): Consider ca unele sintagme ar trebui rescrise, avand in vedere uneori si exprimarea:" ma pisca picioarele"....
Te sfatuiesc sa nu utilizezi un trop acolo unde nu simti ca ar fi nevoie, pentru a nu da impresia de fortat, fals...
Cred ca la inceput ai fost tentata sa te axezi pe aspect si felul in care "suna", mai mult decat pe continutul propriu-zis. Insa am observat o evolutie rapida sau o diferenta semnificativa, si cred ca este urmarea potentialului pe care il posezi si-l valorifici.
De asemea, sugerez sa abordezi o alta maniera pentru a-ti revarsa patosul, intensitatea urii " sa dam dracului mintea proasta","l-as fii scuipat intre ochi"(chiar daca nimic in zilele noatre nu prea mai aduce a limbaj artistic). Insa in unele expresii nu suna asa vulgar, ci mi se pare ca se integreaza :-?
Cateva mici greseli cred ca pot fi trecute cu vederea, in aceasta situatie ele fiind din neatentie:"l-as fii" "stele ei lucit" ,"ti-ar lucii","kilometrii", "is", "fara omenie"( fara umanitate).
Incearca sa acorzi timp si prozei, caci in opinia mea, merita. Iti urez succes si inspiratie; de-abia astept sa citesc o noua compunere!

[kat2108]

Neata! Multumesc pentru comentariu, voi tine cont de sugestiile tale:D

Limba: Romana si alte dialecte sufletesti.
Varsta minima: -
Gen: fictiune, romance.
Varsta la care a fost scrisa: 15 ani.
Orice fel de critica este bine venita.

Dragoste primitiva

Un moment de neatentie si totul ar putea fi distrus. Daca pentru o clipa as clipi si nu l-as avea in paza ar putea disparea la fel de repede cum a si aparut. Orice lacrima in plus l-ar putea ingreuna si apoi sa-l faca sa cedeze. Mi-e teama sa nu-l sperii cu dragostea mea, caci nu stiu cat poate duce al lui nucleu. El, focul ce arde mocnit in inima-mi inghetata poate sa se stinga oricand, iar sufletul sa mi se spanzure de cavitatile inimii. L-am aprins acum nu mult timp, pe vremea cand nu stiam ce e aceea dragoste, dar nu a durat mult pana m-am intoxicat cu parfumul lui, candoarea ce imi bantuie visele si ma face sa sufar sub luna plina de frunze ce stau sa cada din arbori. Stiu ca sunt la o distanta atat de mica de abis pentru ca simt marginea taioasa a racorii iernatice sub talpa piciorului descult, vulnerabil la orice fulg de nea inghetat ca antimateria. Si mi-e teama, mi-e teama ca focul salbatic sa nu se stinga, iar fiinta mea sa apuna de odata cu soarele ce nu ma mai poate ajuta nicicum.

Dar el arde atat de frumos si, in acelasi timp, imi rascoleste cutremurator obloanele mintii, innebunindu-mi simturile cu a sa caldura de care nu ma pot lipsi. Nu pot spune ca e trist ce mi se intampla, fiind singura doar eu cu focul, caci in abisul solidaritatii noastre ne rostim vorbe pe care nu le-ar fi rostit niciun alt atom din univers. Nu sunt vorbe ce pot fi exprimate in cuvinte, sunt mai presus de a noastra fiinta, o simt undeva in maini, undeva in gura si undeva in stomac. Ne spunem atat de multe incat nu as putea explica nici in o mie de imagini. O legatura continua ne tine uniti si ne face sa ne adancim unul in fiinta altuia, uitand de propria existenta si creand un moment de euforie incomparabil cu nimic altceva existent. In acea clipa, timpul se opreste si se comprima, iar toate cunostintele noastre o iau razna si incep sa umble nestavilite prin spatiul, ciocnindu-se si creand portaluri ce pot duce spre orice destinatie dorim. Si atunci, imbratisati pasim telepatic prin tot Pamantul si vizitam intr-o milisecunda cat n-au reusit altii sa viziteze intr-o viata. O mie de luni de miere, un milion de ani impreuna, eternul se asterne in fata noastra. Si pasim spre alt portal, ajungand inapoi la casa noastra intunecata in care ne-am imaginat cel mai frumos loc din galaxie, locuinta noastra. Are etaje nenumarate, pana in cerul ce mereu este rozaliu, cu nori josi precum corabiile, cate un etaj pentru fiecare veac petrecut impreuna, pentru fiecare neam facut printr-o scanteie, pentru fiecare om ce va muri si va ajunge aici. Casa noastra este casa voastra. Aici nu imbatraniti, aici nu puteti gresi, aici sunteti iertati de toate pacatele si sunteti lasati sa convietuiti in liniste si pace tot eternul alaturi de noi.

Noi nu stam in casa noastra, caci noi nu suntem nici suflete, nici trupuri. Suntem culori, apusuri si rasarituri vazute impreuna, amintiri de neuitat, esente vii ce colinda tot universul in cautarea voastra, suflete ratacite. Noi suntem iubirea ce va tine legati unii de altii si va vom bantui tot restul existentei eterne, caci nu puteti muri decat de iubire, cum si noi suntem de fapt si ingeri ai mortii, trimisi sa ii duca pe cei nedemni de dragoste intr-un infern nemaivazut, nemaiauzit si nemaiasemuit. Un loc in care lava tine loc pamantului, cerul este maroniu de praf, aerul nu exista, iar apa inlocuita cu un lichid ademenitor si imbatator, petrol. Din marea rosie si fierbinte se ridica asezamintele celor ce domina acest loc, demonii cu trei ochi, sase cozi si noua membre cu care pot sfarama pana si diamantul. Cand ajungi in locul asta nu vei mai avea niciun simt. Auzul iti va fi obturat de tipetele disperate ale celor ce sunt torturati cu torturile proprii. Vazul iti va disparea pe parcurs din cauza prafului si fumului. Nu vei mai putea merge, caci lava incinsa iti va arde picioarele. Mainile, daca vei avea putin noroc, le vei avea la locul lor. Capul ti se va transforma intr-o minge umflata, neagra, ca un carbune cu care demonii se vor juca prinsea printre stanci ascutite precum tepusele de granit. Dar asta ar fi cea mai usoara tortura. De obicei, demonii se folosesc de otrava ta proprie pentru a te innebuni. Iti vor baga pe gat toate greselile si le vor impinge cu un triton pana cand te vei umfla si vei ajunge in punctul de explozie. Pielea carbonizata ti se crapa si vei exploda precum o bomba cu ceas, lent si dureros. Apoi, alti demoni vor depozita ramasitele tale si ale celor de speta ta intr-un castel plin de acid si venin de sarpe, unde pana si vidul este mortal. Cand veti fi toti acolo, un alt demon, mai mare, va ridica lagarul ca pe o cutie si o va agita precum si voi ati agitat vietile altora. Va veti amesteca amarul unii cu altii si veti dori sa muriti o data. Insa acest lucru este imposibil in nefiinta, caci inima deja a cedat, iar sufletul este etern si poate suporta o durere permanenta. Nu puteti lesina, intra in coma sau orice alta actiune care sa va faca nu mai simtiti nimic. Veti trebui sa suportati toata suferinta si inca pe atat. Torturile demonilor sunt nelimitate si suspicios de diverse, asa ca nu va veti plictisi deloc in acest loc.

Toata aceasta putere ne-o da dragostea, tot ce avem de facut e sa intretinem focul din interiorul sufletului si nu vom ajunge in infern. Dar daca pentru un moment am fi neatenti, un moment de neatentie, un simplu moment...