Nu ești un membru încă? Înregistrează-te acum!
Creează un cont nou  

[+18] In tacere

#1
Buna ziua. Aceasta este o poveste la care lucrez de ceva timp si la care voi mai lucra. As dori si eu ceva comentarii la ea daca se poate, cum o considerati, cum va place.

Conform ghidului postat aici, cred ca trebuie sa pun asta:
Gen: Horror
Critica dorita: Avansata
Varsta minima: E ironic sa zic 18 ani de vreme ce eu nu am 18 ani, dar va contine imagini violente si atmosfera mai infricosatoare. Sa zicem 16+ atunci ca ar fi mai precis.

Asadar, fara alte abureli:

[center]In tacere
Partea intai[/center]

Ridic capul sa vad fiecare dintre ei unde erau. Doi dorm, leganati de mersul trenului, rezemati unul de celalalt. Chiar si pe mine pana acum ma furase somnul dar oprirea din statie m-a zdruncinat destul cat sa ma puna pe picioare. Doar el sta inca acolo, in picioare, cu castile in urechi, cu bratele rezemate pe lungimea geamului coborat si privirea pierduta undeva printre umbrele noptii. Se misca rar, schimbandu-si greutatea de pe un picior pe celalalt, obosind si revenind la pozitia initiala. Nu ma mira ca n-a vrut sa stea cu noi in compartiment. E inabuseala in noaptea de iulie, si suntem deja mai mult decat ingramaditi impreuna cu o mama prea tanara si un copil prea needucat.
Il vad cum se intoarce catre noi sa vada daca inca dormim. E obosit si lipsa de somn se vede, privirea ii e rece si distanta, ochii albastri parand inegriti in lumina slaba de pe coridoare. Imi zambeste scurt, trist…ma simt ca un copil care a facut o prostie si acum e admonestat. Stiu ca n-a vrut sa vina cu noi in calatoria asta, stiu ca avea ceva mult mai important decat noi asteptandu-l dar totusi n-a vrut sa ne strice bucuria.
Aproape fara sa vreau, ma ridic si simt cum amorteala ma inteapa in intreg trupul. Scaunul cu greu a fost confortabil iar somnul acolo, un chin. Trag usa de la compartiment, cat mai atenta cu putinta sa nu-i trezesc si pe ceilalti. Pe coridor ma loveste curentul rece de afara, mai mult decat binevenit pe fata mea transpirata, muschii abia acum revenindu-si cu adevarat dupa somnul chinuit.
-Gata somnul? Ma intreaba calm, vocea lui abia reusind sa se ridice deasupra zgomotului vagonului si al vantului ce suiera amenintator prin geamurile deschise pretutindeni pe culoar.
Nu-i raspund de lene mai mult, incercand sa ma dezmortesc complet. Privirea imi cade pe cele cateva siluete de pe coridor, luminate scurt de cate un stalp de lumina. Cateva fete zambitoare, cativa adormiti, cateva tigari aprinse stralucind in semi-intunericul de la acea ora tarzie a noptii…ma infior un pic, in parte de la scena aproape desprinsa dintr-un film noir, in parte de la curentul rece ce ma intepa pana la os. Instinctiv, ma lipesc de el, zgribulita si cascand destul de tare incat sa-mi pocneasca maxilarul, impungandu-l cu capul in piept; mainile le tin in buzunare asa ca nu-l pot lua in brate…e mai inalt decat mine si nu ma pot abtine sa nu ma uit spasita la el, cautandu-mi cuvintele sa-mi cer scuze ca iar l-am pus pe drumuri.
Ii simt rasul calm cand imi las fruntea inapoi in pieptul lui si palmele ma prind de brate, frecand energic…
-Hai ca nu-i asa frig. E o noapte de vara chiar frumoasa daca stai s-o apreciezi.
Cat il pot uri cateodata pentru calmul lui si candoarea cu care reuseste sa ma minta in fata. Isi ia o casca si-mi da si mie sa ascult, zicand ca poate ma mai incalzeste un pic muzica…
“I'm your follower until heaven's gate”, imi rasuna versurile in urechi si ma fac sa zambesc. Nu e ceva chiar atat de dragut, dar pune sangele in miscare destul cat sa nu mor de frig acolo.
Casc din nou si tusesc scurt, incercand sa vad daca glasul e inca la locul lui.
-Cat mai avem de mers? Intreb, intorcand privirea spre privelistea inegrita de afara, cerul atarnand instelat deasupra noastra, mai luminos decat mi-a parut vreodata.
Se uita la ceas si ridica din umeri…
-Trei ore…patru poate; am observat ca am mers cam incet pana acum. Probabil din cauza caldurii din ultimele zile…
Fluiera admirativ cand ochii ii vad pe bolta cereasca stralucirea rosiatica a planetei Marte, guvernatoare asupra spiritului razboinic. Ma uit si eu aproape mecanic dupa privirea lui si caut apoi Venus, incercand sa-l si ascult cat timp privirea imi scruteaza bolta neagra a noptii.
-Cei cu masina probabil au scos un timp mai bun decat noi cu trenul. Ei ar trebui sa ajunga intr-o ora, doua poate, maxim. Nu mi-as face griji pentru ei, au timp sa si traga un pui de somn pana ajungem si noi acolo.
Ce ciudat e cand vorbeste iar ochii ii stau fixati la cer. Ma uit prin sticla murdara a geamului usii compartimentului si aproape rad cand ii vad pe cei doi rezemati unul de un perete iar celalalt de copilul ce sta la randul sau rezemat de mama.
-Ce figuri…
Ii fac semn cu capul catre ei in timp ce ma rezem de geam. Zambeste din coltul buzelor si-si intoarce privirea catre cer…restul drumului am stat in tacere urmarind schimbarea orizontului si, lent, a culorii cerului in timp ce misterele noptii erau alungate de stralucirea diminetii. Obsedant, sunetul trenului pe sine ne tinea treji iar muzica facea timpul sa se miste mai repede. Nu vorbeam…dar imi doream ca noaptea sa nu treaca. Nu stiu de ce…

Trenul a tras lenes in statie, ultima din lungul sau drum, franele scartaind si fluierand, probabil trezind intregul orasel la viata. Ceilalti doi s-au trezit si incearca sa se dezmorteasca dupa noaptea petrecuta prea putin zis neplacut. Parca toti calatorii se revarsa in coridorul ingust, intr-un vacarm de nedescris si o graba de neinteles. Bagajele sunt coborate de pe suporturile inalte si izbite, compartimentele golindu-se intr-un ritm ametitor, suvoiul impingandu-se reciproc afara din vagon. Totul arata ca o scena dintr-un film de epoca, mai ales in lumina diminetii filtrata prin ceata groasa de afara.
Suntem impinsi afara, pe peron, aproape brutal, cu greu reusind sa luam bagajele inainte ca trenul sa anunte plecarea spre depou. E frig si ma taie pana la os iar aerul greu imi inteapa narile. Undeva in departare se mai aude fluieratul unei locomotive apropiindu-se de gara. Simt brusc cum sunt luata de dupa umeri si trasa inspre iesire, bagajul fiindu-mi ridicat brusc.
-Te misti sau ingheti…
Ii aud vocea calma dupa ce in ultimele ore l-am privit cum se pierdea in linia orizontului. Acum a luat rucsacul in spinare si geanta mea si ii impinge de la spate si pe ceilalti doi, inca buimaci dupa trezirea brusca si intalnirea cu frigul pe care aproape il uitasera in zilele toride ale verii din oras. Ne aflam intr-un mic burg din munti, un orasel tacut, supravietuitor al unei epoci de demult. Oriunde ma uit in jur privirea mi se agata in culorile rosiatice ale acoperisurilor vechi de decenii, secole poate; si ceata se prelinge printre ele, ascunzandu-mi granitele acestei lumi dintre masivele pietroase. Simt cum ma inteapa in nari, mirosul aerului tare, bogat in vapori de apa, invaluindu-ma. Incep sa tusesc zgomotos.
-Te simti bine?
Alin s-a intors la mine, ingrijorat. Imi vine sa rad pe moment, asa de ametit pare, si zburlit ca un copil care trebuie sa se trezeasca dimineata sa mearga la scoala.
-Da, n-am nimic. Doar schimbarea de aer si tusea mea normala de dimineata.
Incepe sa rada nesuferitul si vine, inevitabil, replica…
-Lasa-te de fumat!
Si cu asta o taie in fata, inainte sa apuc sa-l articulez. Nesuferitul, de fiecare data cand tusesc imi toarna comentariul ala. De bine, de rau, macar vad ca a oprit un taxi si pana sa-i ajung din urma deja toate bagajele sunt incarcate iar masculii se inghesuie toti trei in spate, intr-o incercare aproape amuzanta de a fi cavaleri. Cine-s eu sa ma opun?
Soferul isi primeste indicatiile si porneste pe drumul de piatra cubica inspre cabana.
[center][Imagine: 315bbep.jpg][/center]

#2
[center]In tacere
Partea a II-a[/center]


Taxiul isi urmeaza drumul prin oraselul tacut si adormit la asa ore ale diminetii. Cativa comercianti mai entuziasti isi pregatesc marfurile pentru turisti –asa ca noi-, dar in rest micul burg e tacut, de parca viata s-ar trezi dintr-o foarte lunga letargie. Ceata nu da nici un semn c-ar putea sa se ridice prea curand, dar asta nu-i ceva rau. Printre cladirile cu iz medieval, din piatra taiata cu secole in urma, parca ar fi un sacrilegiu sa lipseasca tocmai ceata, sa se ridice misterul diminetii.
Taximetristul e-n tura de cu noapte si nici el nu are nici un chef sa discute cu noi. Ne intreaba de unde venim si cum e viata-n marea metropola, dar discutia moare repede in timp ce masina isi croieste drum pe alei intortocheate si inguste. Baietii sunt ocupati sa dea mesaje prietenelor, sau parintilor, si nu prea privesc drumul. Doar Alin, mai curios din fire, priveste pe geam si urmareste cum centrul istoric incepe sa se subtieze, lasand loc unor cladiri moderne, urate din cale afara prin constrast cu cele medievale.
Drumul de piatra cubica e inlocuit cu drum cimentat iar apoi drum forestier pe masura ce iesim din oras si urcam prin padure spre cabana. Drumul e rau si noroios, dar taxiul urca fara nici o hiba, taximetristul privind cu indarjire afara, atent la fiecare damb. Cabanele se imputineaza si ele si o vreme nu-i decat padure in jurul nostru, orasul rasfirandu-se la baza muntelui, cu tentacule serpuitoare umpland fiecare vale unde macar o palma de teren putea fi folosita. Il vedem din cand in cand, o sclipire de sticla si otel, si acoperisuri rosiatice prin cate o spartura din foliajul dens.
Ne indreptam spre ultima cabana disponibila, mult deasupra orasului. Am inchiriat-o pe aproape nimic, ceea ce era de mirare avand in vedere ca era singura unde puteai petrece o vacanta fara nici un ochi curios in jur. In plin sezon turistic nu gasesti usor asa ceva. Ne putem considera foarte norocosi.

Drumul pare circulat de curand si ma intreb daca au ajuns restul cu bine; Andrei nu-i tocmai cel mai usor de orientat om, chiar si cu harta si GPS-ul la indemana. Dar chiar si asa, nu sunt foarte multe zone cu cabane in jurul orasului, asa ca oricum si oriunde ar fi ajuns, tot si-ar fi putut gasi drumul pana la cabana. In cel mai rau caz ne suna ei daca ajung pierduti fara speranta.
Intre timp vedem si cabana. E mult mai mare decat pare in poze, mai mult decat suficient pentru noi opt. E o cladire de lemn si piatra, construita intr-un stil practic dar placut, cu acoperis triunghiular acoperit cu tigla; peretii sunt piatra expusa, cioplita manual, marcati din loc in loc de cate un suport de lemn. E vopsita in alb acolo unde nu e lemn negru expus, cu vaze cu flori rosii atarnand in exterior. Intram direct in curte prin niste porti mari de lemn – gardul se pierde in padure, acoperit de ierburi agatatoare si flori – si vedem si masina rosie a celorlalti, cu toate portierele deschise. Nici nu par sa fi apucat sa descarce bagajul.
-Pariu ca le-a fost lene? Intreaba Adrian din spate, obervand si el cum fetele stau de vorba iar Andrei nu-i nicaieri de vazut.
Platim si ne coboram gentile, strigandu-i pe restul sa vina sa ia cate ceva. Andrei vine, ne saluta si ia o geanta de la Marius. E imbracat prea subtire pentru vremea de afara, asa slab cum e numai nu pare sa-l sufle vantul cu tot cu tricou. Pe langa el, Alin si Marius par giganti avand in vedere ca amandoi au peste un metru nouazeci si amandoi sunt la fel de grasi...adica absolut deloc. Detaliile de genul asta se observa mereu cand sunt toti la un loc.
Simona si Larisa, blondele noastre vesnic preocupate de orice altceva mai putin de ce trebuie sa faca, stau si palavragesc ca doua tate langa masina inca ticsita de bagaje. Ma vad, si ma trezesc cu Larisa luandu-ma in brate brusc, prea entuziasmata dintr-un motiv sau altul.
-Zi-mi ca voi ati adus mancarea! Te rooog zi-mi ca voi ati adus de mancare ceva. Macar cafea. Ma multumesc si cu cafea.
Eu zambesc si-i pun in brate unul dintre rucsacuri.
-Cu voi am trimis mancarea. Am ajutat-o pe Cristina s-o puna in portbagaj inainte sa plecati. Aveati sandvisuri si un termos intreg de cafea facuta azi dimineata. N-ati intrebat-o si voi de astea?
Acum e randul ei sa zambeasca, chiar daca oarecum mai stingher.
-Daaa, imi imaginez ca numai de mancare nu vroia sa auda Cristina azi. Eu duc astea sus. Ti-am pastrat camera de sus cu vederea inspre padure, dupa cum ti-am promis.
Si cu asta pleaca amandoua, nu fara a verifica mai intai portbagajul pentru rasplata ascunsa acolo. Numai copiii se mai bucura asa cand primesc dulce, cum s-au bucurat ele la descoperirea termosului. Strig dupa ele sa ia si sacosa in casa, nu doar termosul, lenese nauce.
Pe Cristina o gasesc stand pe o prispa mai in lateralul casei, cu capul intre genunchi.
-Tu ce-ai mai patit? O intreb cand ma apropii de ea. Marius se intinde peste balustrada de langa prispa si-mi ia ultima geanta.
-Vezi ca Andrei zice ca nu se simte bine Cristina. Ma informeaza inainte sa dispara inapoi inauntru.
Observ si eu ca pare sa se simta rau si incerc sa glumesc.
-Roscata verde la fata...mai rar vezi combinatia asta.
Ea se uita la mine, ochii ei albastri acum rosii de la plans. Asta nu-i semn bun pentru un inceput de vacanta asa ca iau loc langa ea si-i iau mana in a mea, strangand-o cu drag.
-Ce-ai patit mai pe drum? A fost Andrei rau cu tine? Ca daca da, acu merg si-i torn cafea clocotita-n chiloti.
Ea zambeste si chicoteste putin, stergandu-si ochii cu marginea gecii – geaca lui Andrei de altfel daca ma uit cu atentie -.
-Zece ore de drum Andreea. Zece ore de serpentine, damburi, drum rau, intoarceri, cratere, apa statuta si iarasi serpentine. Si eu am stat in fata chiar, cu odorizantul ala de masina fix in nasul meu. Daca mancam inainte sa plecam pana aici dadeam afara pana si pranzul de acum o saptamana.
Imi caut prin geanta un Dicarbocalm si i-l intind. Nu ajuta cine stie cat, dar e un inceput.
-Bun, bun, asta explica culoarea de camuflaj. Cu plansu ce-i?
-Tie ti se pare ca-i distractiv sa stai tot drumul cu senzatia asta? Pana la urma ti se ia de tot si toate.
O iau de dupa umar si mergem impreuna in casa. Andrei cu Alin deja se ciondanesc pe cine stie ce chestie – ceva despre care camera e mai la racoare; jur ca amandoi au sange de eschimos -, Larisa cu Simona isi servesc prima cana de cafea a zilei iar Cristinei ii intind niste biscuiti uscati, iar Marius cu Adrian deja monteaza consola de jocuri si boxele aduse de acasa – nu zice nimeni ca-n natura e interzis sa aduci un pic din confortul de acasa -. Sunetul generatorului se aude ca un bazait constant sub harmalaia noastra, dar in rest totul pare cel putin zis idilic. O saptamana aici ar putea fi exact ce ne trebuie tuturor sa ne mai deconectam de la stresul de zi cu zi.

Dimineata s-a prelins o vreme indelungata prin micul nostru colt de natura, cu ceata in continuare rasturnandu-se de pe munte intr-un val gri, tenebros si umed. Nu adia dacat un vanticel timid, nu se auzea nici o pasare a diminetii, nici un animal nu-si lansa chemarea. Sus, in padure, pe coasta verde a muntelui am inceput sa ne simtim cu totii izolati cu adevarat de restul civilizatiei.
Asta pana cand muzica a inceput sa rasune iar mirosul de mici si carnaciori sa se ridice prin intreaga casa. Am atipit pentru cam jumatate de ora iar trezirea nici c-ar fi putut sa fie mai delicioasa. Cand am urmarit vremea dimineata mi-am imaginat ca n-avem sa gustam gratar intr-o zi atat de umeda; dar se pare ca Alin si Marius si-au pus in gand sa-mi demonstreze contrariul. In jumatate de ora au pus la punct gratarul in micul foaior de afara iar acum mirosul imbietor e peste tot, impreuna cu cativa fuiori de fum alb-albastrui. Cristina e si ea pe aproape, in susul vantului fata de fum si de miros, aratand ceva mai inzdravenita. Ea roscata, cu fata de copila si ochi albastri, Alin blond si inalt cu ochi verzi si o fata in general bine pazita – nu zambeste des, iar cand o face tot prea serios pare -, iar Marius brunet cu ochi la fel de negri si buze subtiri mereu parca intr-un zambet triumfator; toti trei par a fi scosi dintr-un serial cu oameni frumosi in roluri de oameni frumosi.
Cu vocea sa aspra Adrian ma striga si-mi deraiaza sirul gandurilor. E fix sub geamul meu si agita cheia masinii in mana.
-Unde mergem?
El zambeste iar Larisa i se alatura, imbracata mai gros, potrivit cu vremea racoroasa.
-Astia vor sa ne indoape cu mici si carnati inainte sa avem si ceva cu care sa-i spalam la vale. Tragem o fuga-n oras dupa bere si sucuri. Vii si tu?
Recunosc ca grasunul de Adrian nu-i printre preferatii mei din grupul asta, oricat de simpatic poate fi cateodata. Dar a promis ca macar saptamana asta se tine mai departe de magarii cu prea multa bere si de glumele lui proaste. Ii raspund ca ma alatur imediat si in cateva minute sunt in masina cu el, parcurgand in revers drumul la vale.
Acum ca ceata s-a mai rarefiat catusi de cat pot vedea celalalte cabane si sa constat cum ca multe din ele sunt inca cu semnul „De inchiriat” montat pe porti.
-Nu era mijlocul sezonului? Stiam ca toti o zbughesc in zone de astea cand in oras ii chiar de nelocuit. Ieri erau peste patruzeci de grade cand am luat-o noi spre gara.
Adrian se concentreaza la drum iar Larisa nu pare sa observe ca locul e aproape parasit. Trebuie insa sa ne oprim cat inca o masina iese din garajul uneia dintre case, incarcata cu bagaje. O femeie slaba si trecuta de prima tinerete ii face semne grabite sotului ei din masina, ghidandu-l.
-Gata vacanta? Adrian coborase geamul si incearca sa faca un pic de conversatie, in stilul sau usor si prietenos.
Doamna in cauza insa ii arunca o privire furtiva inainte sa se grabeasca sa urce in masina.
-Sunt prea multe animale pe aici. Nu-i loc de relax cu atat zgomot noaptea. Doamne Dumnezeule daca mai vin vreodata aici.
Pe masura ce-i urmarim cum pleaca in tromba pe drumul forestier, improscandu-ne cu noroi, nu putem decat sa radem.
-Uite niste oraseni care nu pot trai zece minute fara dragul lor oras. Crezi ca s-au speriat de intuneric?
Nu ma pot abtine nici eu, avand in vedere cat de necioplita si neprietenoasa a fost cu noi.
-Cred ca s-au speriat mai degraba de aer curat. N-ai vazut ce masina conduceau? Aia vin cu aerul de oras la tub aici.
-Nu uitati de culorile vii. Astia daca vad ceva un pic mai aprins decat un maro cacaniu deja se gandesc sa mearga la medic sa-si controleze ochii.
Radem toti trei. Mai glumim iar pana in oras drumul merge usor, glumele rasuflandu-se incet. Dar buna dispozitie ne tine bine in continuare. Orasul e mai vioi acum ca soarele e mai sus pe cer iar vremea s-a mai incazit, dar nu cu mult. Putini oameni pe strazile vechi, chiar mai putini prin centrele turistice ale orasului. Cumparam suveniruri de la o toneta de artizanale iar vanzatorul, un om micut de statura, mai tuciuriu si cu un inceput de chelie, ne elucideaza misterul orasului pustiu.
-Vedeti du’neavostra do’soara, prin perioada asta a lunii noi nu prea primim turisti. Oamenilor li placi, stii dumneata, sa-s vada de viata macar cativa zili pi luna. Ma mira ca v-o lasat cariva cabana aia, asa aproapi de paduri. Videti sa-aveti la du’neavoastra provizii, ca daca da ploaie la noapte, pana saptamana viitoari nu mai coborati de acolo dicat prin paduri. Va zac io, pe cuvantu’ meu!
Larisa rade dar ma trage oricum sa cumparam cateva chestii de necesitate feminina. Pana am terminat si micul ocolis prin alte cateva magazine, Adrian ne asteapta cu cateva baxuri de apa minerala, bere si sucuri, plus ceva paini si carne pentru gratar. Omul a facut chiar si piata, de in portbagajul masinii nu mai e loc nici sa infingi un ac.
-Nu stiu despre voi fetelor, dar eu pana la finalul saptamanii am de gand sa fiu legal incapabil sa mai conduc. Nu te uita asa urat la mine Andreea. Eu doar am promis ca nu ma intrec cu gluma, nu ca nu gust nimic. In afara de Alin cred ca toti au sa fie in aceasi stare. Si Alin va garantez ca n-are sa aiba chef sa conduca nici el prin mocirla daca-i da sa ploua.
Cerul de deasupra noastra purta pe el o folie subtire de nori albi prin care trecea o lumina difuza si racoroasa.
-Asta nu-i chiar ce as numi eu un inceput de vacanta promitator Andreea. Se confeseaza si Larisa.
Eu nu stiu ce sa zic dar ii asigur pe amandoi ca in ciuda vremii, indiferent ce mofturi ar avea, noi tot avem sa ne distram intr-un fel sau altul. Suntem autosuficienti in padure, cu destule provizii pentru mai bine de o saptamana. Daca nu reusim sa gasim ceva de facut in mijlocul naturii, atunci suntem cele mai mari esecuri ale selectiei naturale, de cand am coborat din copaci si pana acum.

Pe drumul de intoarcere n-am mai avut parte de nici o intalnire neplacuta pe drumul forestier. Cateva din cabane erau ocupate, fie de turisti sau de localnici, ceea ce ne mai ridica morala. In boxele masinii rasuna un vesel Country Roads al unei formatii americane care n-as sti s-o identific nici platita. „Country roaaaads, take me hoooome, to the place I beloong”, masina se hurducaie pe damburi interminabile iar noi cantam cat ne tin plamanii, batand darabana in carosia masinii cu bratele tinute afara. „Take me hoooome, country roads” se aud ecourile noastre printre copacii desi, rasfirandu-se intr-un vuiet prelung ce speram sa atinga si catunele adormite pierdute prin intinderea nesfarsita de verde, sa-i infecteze cu veselia noastra. Pana si soarele apare incet pe cer, sa ne ofere caldura sa macar pentru cateva ultime ore din zi.

Chiar si asa insa, seara se apropie iar temperaturile se simt tot mai reci. Suntem veseli in masina cand trecem prin poarta de lemn, razand si cantand. Insa umbrele se lungesc iar seara o vedem alunecand peste vaile din zare, inghitind totul in calea sa, vopsind lumea intr-un rosiatic sangeriu.
-Nu vezi asa ceva acasa. Imi zice Alin cand ma ajuta cu sacosele, aratand cu degetul peste urmar.
Privesc si eu, cateva momente, si ma infior.
-Da, nu vezi.
...
[center][Imagine: 315bbep.jpg][/center]

#3
Wow, cat de mult Yaoi vad postat pe aici.
Oricum, aceasta este partea a treia a acestei povestiri in 6 parti (cam atat planuiesc, desi original trebuiau sa fie doar 3, deci nu se stie niciodata).
Va astept in continuare cu opinii si pareri despre aceasta lucrare.

[center]In tacere
Partea a III-a[/center]


Intunericul de afara se intinde, adancind umbrele din padure si aducand cu sine bezna de napatruns a naturii. Stelele au aparut doar pentru cateva minute ceva mai devreme iar acum sunt ascunse in spatele unui paravan gros de nori care ne ameninta cu o ploaie urata, in departare auzindu-se bubuitul infundat al unor tunete. Furtuna insa pare indepartata si nu adie decat un vant slabut ce nu pare sa aiba suficienta vlaga pentru a ne livra asa o placere.
Mai stau afara cateva minute, privind de pe prispa cum lumina zilei se scurge spre nimic incet, incet, si ma bucur de racoarea umeda ce mi se agata de piele, inviorandu-ma precum dimineata. Dupa somnul de pe tren si de mai devreme ma simt gata sa petrec intreaga noapte afara, doar ascultand fosnetul frunzelor si, sper, cantecul pasarilor. Insa asta n-are sa se intample de vreme ce Adrian a descoperit volumul boxelor si imprejurimile se umplu de ecouri de Falconer, Metallica, Avantasia sau cine stie ce altceva mai descopera prin lista lui Alin. De bine, de rau, au amandoi gusturi decente.
Inainte sa intru sa ma alatur lor, lumina soarelui acum doar o linie rosiatica subtire pe orizont – si probabil imaginara pentru mine avand in vedere norii si amenintarea furtunii -, ma plimb in jurul casei si vizitez toaleta. Ma intalnesc cu Marius venind dinspre padure.
-Vezi c-am pus hartie la buda. Trebuie sa te ridici insa ca-i pusa pe barna de pe lateral. Aparent un carlig era prea mult de sperat aici.
-Da nu-i in partea aialalta buda? Intreb, observand ca venea mult prea dinspre padure ca sa fie bine. Ce cautai tocmai acolo?
Marius rade si ma susoteste.
-Vino sus cand termini si-ti aratam ce punem la cale.
Nevoia e prea mare pentru a mai sta sa-l descos asa ca-l las sa se duca. Coboara in beciul din spatele casei intai si iese cu un bidon de apa si cateva sticle de bere. Il aud strigandu-ma fix cand imi dau si eu jos pantalonii.
-Andreea! Sa pui tu lacatul te rog. Nu mai am maini si pentru asta.
Din pura mandrie nu-i raspund.

Cand ma intorc in casa, jucandu-ma cu cheia de la beci, se aud ecouri de vioara si primul gand imi e ca ce am sa tin minte cel mai bine o sa fie muzica de fundal; mai ales cand descopar ca baietii au impanzit fiecare camera cu cate o boxa sau doua, astfel incat melodia se aude absolut oriunde ai fi.
-Ce interesant o sa dormim noi.
Tresar un pic cand ma intalnesc cu Cristina pe prispa din fata intrarii, savurandu-si o tigara. Intind si eu mana dupa una si ma asez cu ea.
-Ai vreo idee ce a pus Marius la cale cu Alin? N-a vrut sa-mi zica nesuferitu cand m-am intalnit cu el.
Ea rade si trage un fum prelung.
-Au fost secretosi toata dupa-amiaza. Nu stiu exact ce au pregatit ei, da’ au tras cabluri de m-am plictisit eu cat m-am uitat la ei. Dupa gratar numai asta au facut.
-Ca tot zici de mancare, cum te mai simti? Vad ca destul de bine incat sa iesi la tigara. - Tremur usor si ma dau mai langa ea -Si ce mama naibii cauti afara pentru tigari?
Cristina are cel mai simpatic botic pe care-l stiu cand vrea, si acum il foloseste pentru efect maxim, pitigaindu-si vocea:
-M-a dat afara Alin. E rau cu mine.
Nu pot decat sa rad. Alin, singurul nefumator, impunandu-se in fata majoritatii.
-Lasa-l ca pana maine ii trece. Garantez eu. Niciodata nu-l tin mult protestele.
Stingem amandoua chistocurile si le aruncam in iarba. Ea isi mai aprinde una, mie mi-e frig asa ca ma sustrag. Cu gustul de dupa in gura, urc si caut ceva de baut, admirand abia acum cabana cu adevarat.
Usa din fata e lemn masiv, groasa si intarita cu benzi de metal prinse in piroane groase. Intr-un fel absolut infiorator, amintindu-mi de usa unei camere de tortura, ofera inca de la intrare un aer clasic, medieval aproape. Si asta se continua in hol, unde cranii de cerb si capre adorna peretii, la un loc cu o blana de iepure salbatic deasupra usii ce da in camera principala.
Intreaga cabana e pusa pe o fundatie de piatra inalta, dar asta nu inseamna ca n-au construit podele de lemn, lasate sa se innegreasca de-a lungul timpului. Pasind pe alte blanuri am impresia ca pasesc intr-un film romantic, urmand doar sa-mi gasesc printul cu care sa fac dragoste pe una din acestea, in fata unui foc fierbinte in semineu – care semineu e doar de forma oricum -.
Ferestrele sunt mici insa si ofera o priveliste asupra vaii pe o parte, asupra padurii pe cealalta, fixate sus in perete, ca o masura de precautie poate.

Ii gasesc pe Alin si Marius aplecati asupra unui laptop abia la al doilea etaj flancati pe o parte de o masa plina de cocktailuri cu vodca si miere, iar pe cealalta de role de cabluri. Larisa si Simona au fiecare cate un pahar de plastic in mana, asezate pe o canapea intr-una din camerele de langa, discutand foarte vesele.
Bag si eu capul la ele si vad restul de pahare goale pe langa.
-Mai mai, in curand baietii or sa va ceara sa va sarutati daca o tineti tot asa.
Larisa rade iar Simona i se agata de gat, lasandu-se in jos pe pieptul ei.
-Si ce-i rau in asta? Poate vrem sa ne sarutam? Ne marturisim in final iubirea secreta una fata de cealalta.
Se intinde usor spre Larisa, atingandu-si varful nasului de al ei, inchizand ochii pe masura ce se apropie tot mai mult. Isi deschide buzele pentru un sarut pasional iar mana ei urca si-i mangaie maxilarul Larisei, abia atigand-o cu varful degetelor.
...si amandoua izbunesc in ras isteric, aproape varsandu-si bauturile pe ele.
-Fir-ati a naibii! Se aude vocea idignata a lui Andrei din spatele meu. Si eu care credeam ca vad ceva bun. Pf!
Rad si iau un pahar, savurand bautura piscatoare, indulcita cu miere si taiata cu lamaie. Ma proptesc in spatele celorlalti doi, incercand sa-mi dau seama ce-i cu ecranul negru de pe laptop.
-Bun. Fetele-s pe drumul cel bun de a fi nevoie sa le caram in pat iar lui Andrei cred c-o sa-i fie dor rau de prietena in seara asta. Pe Cristina ati evacuat-o ca sa nu va afume si, dupa miros, Adrian se pregaeste sa ne otraveasca pe toti. Asadar, voi ce puneti la cale?
-Noooooi...facem experimente. Aline, arata-i tu ce facem.
Imi face semn sa-l urmez si iesim impreuna pe balconul ingust si acoperit. Au adus cu ei se pare camerele lor foto, doua namile de DSLR-uri, Canon si Nikon. Ambele sunt montate pe cate un trepied, si ambele au atasate cate un teleobiectiv masiv. Cateva din cabluri sunt conectate la ele.
Ma uit inspre Alin cu cea mai blanda privire de caprioara de care sunt in stare.
-Nu ma prind.
El zambeste si-mi face semn sa am grija la cabluri.
-Pai, e cam asa. Cat timp voi ati fost la plimbarici prin oras, noi am zis ca ar trebui sa facem ceva productiv. Pe drept ne-am vorbit inca de saptamana trecuta si am planificat asta. Vrem sa incercam sa prindem niste imagini de natura noaptea, poate niste caprioare sau vulpi, ce s-o intampla sa ne dea tarcoale.
-Tot nu ma prind. Ce cauta astea aici atunci?
-Hehe, aici e frumusetea Andreea. Am fost si am curatat in jurul gardului o mica poienita pe care o focalizam de aici. Am montat niste blituri in copaci si un senzor de miscare care o sa declanseze camerele. Cu lumina de la blituri o sa avem timp suficient sa facem fotografii rapide si automate, asa incat nici nu trebuie sa stam sa monitorizam.
Sorb in continuare din cocktail si privesc spre padurea intunecata, pierduta dincolo de conul nostru de lumina.
-Tot nu-mi explici ce cauta tocmai aici. Asa aveti toate sansele sa va iasa miscate imaginile. Si cred ca o sa va umpleti cardurile cu fotografii cu tufe miscate de vant.
-Crezi ca n-am setat totu in mod corespunzator? Cu un pic de intarziere la declansator, si ceva setari mai inteligente pentru focus si diafragma, am luat deja in calcul toate astea. Si am pus camerele aici sus ca in curte n-am prinde absolut nimic. Tu ai vazut cum e gardul?
Dau din cap un pic confuza, inca reluand in minte exact cum vor ei sa faca, cautand o gafa.
-N-am vazut gardul prea bine, dar daca ma trezesc cu un mos Martin speriat de luminile voastre alergand pe aici, te tin personal responsabil sa stii.
Toata lumea rade azi la ce zic, inclusiv Alin.
-Pai e gard viu aici cat e la vedere si busteni grosi, da? Daca mergi sa te uiti mai bine gasesti ca e pusa plasa de sarma ghimpata printre busteni. In padure deja aspectul nu mai conteaa si e literalmente plasa ghimpata, inalta de vreo doi metri si cu tepi indoiti inspre exterior...ca la zoo.
-Presupun c-au avut candva plangeri de la turisti in legatura cu niste vizitatori nocturi blanosi. Imi ofer contributia, gandindu-ma la nesuferita de mai devreme. O fi stiut ei ceva totusi atunci.
-Oricum ar fi fost, aici e singurul loc de unde putem prinde niste imagini fara tepii aia. Oricum, cu tunurile alea putem sa fotografiem si fauna de pe Luna, in detaliu daca vrem.
Ma amuz ca vorbeste si tremura in acelasi timp si-l invit sa intram la loc. N-am inteles eu chiar tot ce au pus ei la cale, dar am sa fiu foarte curioasa sa le vad succesele – si esecurile de altfel – a doua zi.
Vantul se inteteste si dinspre padure se aud fosnetele copacilor, trecand chiar si peste harmalaia din casa si bazaitul generatorului. Undeva, poate nu suficient de departe pentru confortul meu, se aud niste caini care latra. Chemarea lor porneste intr-un schelalait prelung si doar creste in intensitate, devenind in cele din urma un urlet pe care explozia unui fulger il reduce la tacere.

Seara trece in noapte iar noi jucam carti, unul cate unul fiind doborati de oboseala. Adrian ne-a pregatit la aragazul cu butelie o friptura de vita cu rosii, stropita din plin cu vin, cu garnitura de cartofi prajiti – care se jura ca i-a taiat singur; nu-l cred, nu se descurca cu un cutit nici sa taie un carnat in doua bucati -. Nu e el un maestru bucatar, dar masa a fost absolut delicioasa, lasand in urma ei o placuta aroma.
Facem dus cu randul in cele doua bai comune, iar orele se intrec una cu cealalta. Nici bine nu e trecut de miezul noptii iar fetele dorm duse, Larisa cu Cristina intr-un pat matrimonial si Simona intinsa pe canapea, acoperita cu o patura pufoasa si moale. Adrian s-a retras si el si acum asculta muzica in casti in camera de la etajul inferior, cu Marius pe patul opus jucandu-se pe PSP-ul nelipsit.
Eu cu Alin stam pe balcon, discutand despre una si alta. E acel gen de conversatie unde nimic prea important nu se vorbeste dar parca am discuta adevaruri universale, secrete antice si care, aduse in lumina vie a zilei, ar putea duce la extirparea intregii creatii divine, la moartea universului si la recrearea sa intr-o forma absolut noua; bine ca oricum dimineata nu ne vom aminti nici un detaliu. Acei savanti din cartea fratilor Strugatki or fi avut ei ideea corecta despre Universul ce stie sa se apere de ideile noastre pre curioase.
Suntem amandoi asezati pe cate un scaun de lemn, cu o patura groasa pusa pe umeri si tinem cesti de ceai intarite cu un pic de alcool ca sa ne tina de cald. Telefonul sau vibreaza din cand in cand, rupand monotonia vocilor noastre, iar el raspunde de fiecare data, scrisul mesajului nerupand cu nimic vraja noptii ce s-a tesut in jurul nostru. Chiar si furtuna se tine departe, comentariile ei furioase sosind de la tot mai mare departare, de parca ar fi inconjurat valea in cautarea celor mai merituoase victime. Vantul bate mai tare insa, vuind prin crapaturile casei ca un planset prelung, un geamat cotinuu al padurii.
Aproape de noi se aude un urlet prelung, padurea preluandu-i ecourile si reptandu-le in toate directiile. Apoi un alt urlet, alte ecouri, pana ce noaptea se umple de vocile lupilor iar mie mi se strange pielea pe spate.
-Am citit ca zona-i rezervatie naturala pentru lupi, da nu ma asteptam sa aud atatia in noapte.
Alin asculta si el cu atentie. In intuneric ii ghicesc privirea incruntata cum scaneaza bezna.
-Avem destula sarma ghimpata in juru nostru sa opreasca o invazie de huni, daramite niste lupi.
Pentru mine nu e prea mare consolare. Aud din nou chemarea lor si ecourile iar pielea mi se face ca de gaina. El observa cum incerc sa inghit in sec si cum ma tot impleticesc incerc sa-i raspund.
-Nu-ti fa griji Andreea... mana lui o gaseste pe a mea si o strange calm, facandu-ma insa sa tresar mai rau. N-am vazut inca specie de caine care sa poata deschide o usa cu trei zavoare si doua incuietori ca a noastra. Si nici n-am vazut specie de lup care sa stie sa sara peste gard ghimpat si apoi sa se catare pana la tine. N-ai nimic de care sa-ti fie frica.
Dar imi e. Imi e groaznic de frica si inghit in sec, indesand groaza cat de adanc pot dar simtind-o rabufnind cu fiecare ecou. Mi-am zis inca dinainte sa plec ca n-am sa dau inapoi de la excursia asta din cauza nici unui caine sau lup, ca am sa infrunt asta odata pentru totdeauna. Dar acum, cu chemarile lor atat de aproape, ma simt din nou la fel de neajutorata ca-n copilarie iar bratul ma doare incredibil de rau.
Brusc e liniste din nou, curmata doar de bubuiturile infundate din departare. Ascult cu atat de mare atentie de pare c-au sa-mi pocneasca timpanele, dar linistea e absoluta.
-Ala a fost fulger? Ma treaba, observand amandoi o explozie de lumina aproape de noi.
Ascult sa aud traznetul dar nu soseste.
-Nu. Cred c-a...c-au fost camerele voastre. Au venit aici Alin. Au venit dupa mi-mi-mine.
El se ridica si ma ia de dupa umeri, tinandu-ma strans.
-A fost probabil o pasare Andreea...
Se opreste cand padurea se ilumineaza din nou. Jur c-am vazut ochi in noapte, si colti ascutiti slipind umezi. N-are cum fi adevarat; nu pot vedea eu atat de departe, mai ales fara ochelari.
-Mai mult ca sigur o pasare Andreea. N-am pus nimic de momeala pe seara asta, am vrut doar sa vedem daca prindem ceva asa. N-ar avea de ce se apropia.
Ma mai calmez iar inima imi bate in ritm mai apropiat de normal. Da, trebuie sa fi fost o pasare. Nu vin animalele salbatice atat de aproape de casele oamenilor, mai ales vara cand au de mancare suficient. Cativa lupi in padure nu-i o chestie atat de mare. Sunt si ursi, si caprioare, si cerbi, vulpi, viezuri. E plin codrul de viata, nu-s eu cel mai interesat lucru la care s-ar putea gandi respectivele.

-Auzi asta? Il strang de mana mai tare pe Alin. Se aude ceva, aproape prea incet ca sa fie percepibil, dar sunt sigura ca e adevarat.
-Abia abia aud, imi raspunde el. Suna ca un miel, nu?
Da, chiar ca un miel suna; sau un ied de capra.
Se aude dinspre partea din spate a gradinii, o chemare de mielut, chinuita si slaba. Il aud cum se plimba in dreptul gardului dintr-o parte in alta si-mi pare ca suna tot mai speriat, tot mai alarmat, chemarea sa crescand si scazand pe masura ce pare ca se apropie si se indeparteaza. Si din nou, ca un tipat de teroare, mai gros si mai speriat.
Apoi dispare, nelasand in urma sa decat o tacere asurzitoare, care parca imi apasa timpanele cu greutate sa. Un urlet de lup rasuna atat de aproape incat imi pare ca vine chiar din curtea noastra, puternic si prelung, gutural si infometat. Tip si incep sa plang, chit ca Alin incearca sa ma tina si-mi acopera urechile cu palmele sale.
-Nu-i aici Andreea, nu-i aici. Shht, shht, hai inauntru mai bine.
Si din nou chemarea de mielut, speriata, alergand dintr-o parte in alta, chemandu-ne sa-l ajutam. Camera se declanseaza din nou cand intram, iar usa il amuteste, spre bucuria mea secreta, desi inima mi se sfasie cand ma gandesc la el speriat acolo, in intuneric.

Andrei e la laptop si-l cheama pe Alin cat timp eu dau patura jos de pe umeri si-mi sterg lacrimile. Ma bucur ca eram doar cu Alin afara si n-a venit Andrei sa ne verifice ce facem; n-as putea suporta sa ma vada si altcineva asa. Imi torn un pahar de tarie si merg si eu langa ei, sa vad ce se petrece.
-Ati prins iedul in poza? Intreb uitandu-ma peste umarul lui Andrei. Ala nu arata a ied. Si nici a miel. Ce naiba-i?
Andrei ridica din umeri.
-Un caine mai mare cred. A alergat prin fata camerei de mai multe ori din cate-mi dau eu seama.
-Unde dracu ai vazut tu caine asa de mare? Asta-i urs in toata firea.
Alin se uita si el destul de incurcat dar incearca sa ma linisteasca.
-Cred c-am setat noi zoom prea mare. Plus, n-am prins decat picioarele din spate intr-o poza. Mie-mi arata a caine sincer. – Mai trece si prin celelalte fotografii, majoritatea fiind insa prea miscate. – Restu-s doar umbre. Nu vad nici un miel sau ied insa. Probabil s-o fi pierdut de vreo stana. Mai avem un iepure si o bufnita in poze, alea au iesit bine.
Inima imi bate cu destula putere incat sa ma cutremure si-mi simt pumnii inclestati pana la durere. Cu un efort de vointa intind un deget spre ecranul laptopului si incerc sa nu tip:
-Alin, ala NU e caine!
[center][Imagine: 315bbep.jpg][/center]



Subiecte de discuție similare...
Subiect: Autor Răspunsuri: Vizite: Ultimul răspuns
  Iubind in tacere [+16] [yaoi] Aliss_anime 3 3.973 07-01-2010, 11:13 PM
Ultimul răspuns: Aliss_anime


Utilizatori care citesc acest subiect:
2 Vizitator(i)