Naivitate.

[Jessi]

Infinit

Murim în fiecare zi câte puțin, fiecare moment ne privează de o parte din viață și ne aduce cu un pas mai aproape de mormânt, întreaga noastră existență nu este pe parcurs decât o dureroasă boală. Și atunci te întrebi: Nu aș putea scăpa de boală? Să îmi feresc existența de chin, de orice rană pământească? Ce vorbe, asta ar însemna să găsești perfecțiunea, să găsești acel izvor al nemuririi, un secret care va rămâne un secret mult timp de acum încolo. Deci nu te entuziasma prea mult, nu vei găsi rețeta nemuririi. Nu este precum o căutare de comori pe care o făceai acum mult timp când încă mergeai sprijinindu-te de câte ceva. Nu dragul meu, această căutare de comori, ca să îi spunem așa nu te va aduce decât mai aproape de inevitabila moarte. Și nu ți-ai dori asta nu?
Moartea este ca o umbră în care se prefac oamenii ca să poată zbura sub pământ liberi ca păsările cerului. Să zboare liberi prin marea de pământ.
Pe măsură ce a trecut timpul mi-am dat seama că de fapt viața, este reflexia morții în oglindă. Moartea-i ca o oglindă, în ea te vezi așa cum ai fost. Cu bune cu rele, nu scapi de trecut. Amintirile nu ne pot omorî, cel mult pot face o rană să doară si să sângereze din nou. Amintirea este jocul care sfârşeşte cu începutul.
Deci, ține minte.
Cu toții murim. Numai cuvintele nu mor niciodată.