Naivitate.

[Jessi]

Amintiri

„În calea tristului amurg
Se scutură de jale floarea,
Iar amintirile se duc
Lăsând în urma lor uitarea.”

Amurgul înserării se lasă peste acest sat unde mă aflu, și gândul meu se îndreaptă acum spre locuri mai puțin cunoscute unde se află o ființă care cred că se mai gândește din când în când și la mine.
Stau cuibărită în fotoliul clasic cu catifea roșie ținând în mâini un jurnal din adolescență. Șemineul din fața mea mă învăluia într-o lumină galben roșiatică cauzată de focul ce nu contenea în a se opri. Lemnul trosnind îmi gâdila timpanul făcându-mă să mă gândesc la perioada copilăriei când în același fotoliu stăteam în brațele bunicii în timp ce ea îmi citea basme din aceași carte din care îmi citea în zilele când afară cerul era brăzdat de nori negri și furioși lăsând să curgă lacrimi reci din ei lovind pământul cu brutalitate. Îmi las capul pe spate și oftez. Închid ochii încercând să îmi readuc aminte clipe când am avut norocul să trăiesc minunate pagini de istorie.
Doi ochi mari, verzi și o vioară. Așa mi-l amintesc când l-am zărit prima si ultima dată și cred că mi-ar fi plăcut să rămân doar cu acea imagine întipărită în minte. Destinul a fost prea crud cu noi. Dar, cine sunt eu ca să pot să hotărăsc așa ceva...
Eram prea tânără și neștiutoare pe atunci. În timp ce bretonul îmi cădea dintr-o singură lamă până deasupra ochilor, părul era lăsat în bucle ciocolatii peste umeri. Profilul de porțelan, deși mi-ar fi plăcut să fie de un smalț măsliniu, ochii rotunzi, speriați și căprui strălucind pe punctul lor cel mai proeminent câte un focar argintiu, un nas mic și gura de o carnalitate deosebită, compuneau o fizionomie blândă și impertinentă totodată. Îmbrăcată mereu într-un parfum de liliac, îți cădeam dragă din prima numai uitându-mă la tine. O figură de copilă, asta îți emanam privindu-mă.
Un val de duioșie mă sugrumă plăcut de câte ori îmi amintesc de el. Cum îmi spunea de fiecare dată că cel mai frumos cimitir e sufletul, pentru că numai acolo stau îngropate veșnic gândurile unui om și numai acolo plâng cu adevărat părerile de rău. Câtă dreptate putea să aibă..
Și de-abia acum văd că n-am scris mai nimic despre adevăratul paradis al copilarie mele. Cum stăteam la umbra cireșilor mult mai înalți și mai buni ca cei a vecinului cățărându-mă prin ei la cules de fructe ori pur și simplu stând într-o stare de relaxare pe una din crengile lor. Îmbrățișând fiecare julitură ce mi-o ofereau lăsând să curgă mici șuroaie roșiatice pe piele în jos și mai departe pătând iarba de un verde crud, în timp ce mama, draga de ea, îmi îngrijea micile răni îngrijorată.
Îmi ridic capul dintre acele rânduri și privesc focul ce părea a se stinge încetul cu încetul. De parcă ar fi existat vreo creatură a nopții ce înghițea flăcările roșiatice rând pe rând lăsănd în urmă numai cenușa. Deasupra șemineului, o colecție destul de impresionantă de tablouri aparținând tuturor femeilor din familia mea învăluite și ele de slaba lumină a focului.
Curând și poza mea va fi pusă acolo căci numai e mult și precum soarele apune, așa voi apune și eu.

@andrra Ideea despre sfârșit.. amm. Era vorba ca fata fiind tristă de distrugerea locului, povestea cu tristețe . „ Nu este ca și cum ți-ai cere scuze.”, este defapt orgoliul ei, ea nu dorește milă sau ceva de genu. Pe când faza că ea așteaptă o altă poveste, este mai mult vorba că ea a făcut parte din acele lucruri, a crescut acolo, iar distrugerea lor este ca și o încheiere a capitolul copilărie. Se depărtează de casa părintească și începe o noua viață cu noi amintiri. Sper că am reușit să îți explic pe înțeles acele doua propoziții ^^.
@saint Ocea Hehe, merci!. Asta a fost povestea, sper ca moliile să nu fi mâncat prea mult : ))

P.S. Aștept și alte comentarii. Nu contează de care. Cu cât mai dure cu atât mai bine. ^^