29-03-2009, 09:08 PM
Avem next la fic.... :(
Poate ca sis' are dreptate si eu nu am destula incredere in mine, dar, nu sunt deloc multumita de ceea ce a iesit acum...
La cererea ei si din lipsa de timp o sa postez asta, daca am ocazia sa rescriu, o voi face. Very, very sad :-<
Partea VI
Am ramas minute in sir ca o statuie langa usa baii. Incercam sa-mi amintesc fiecare detaliu de aseara, insa nimic, totul se pierduse intr-o ceata densa si eram sigur ca motivul era Eri. Jocurile lui copilaresti m-au adus in starea asta. M-a fortat sa beau, stiind bine ca nu practic sporturi de genul asta...iar restul amintirilor sunt acoperite de o patura de ceata impenetrabila.
In zadar sunt eforturile de a-mi reaminti ce am facut atat de rau incat Eri e pe cale sa ma paraseasca. Ma detestam, ma cuprindeau sentimentele de vinovatie si incercam sa nu las lacrimile sa mi se prelinga pe obraji.
In baie, apa curgea cu zgomot, dar pe Eri nu-l puteam auzi. Am incercat sa-i respect dorinta de a ramane singur, insa vinovatia devenea prea apasatoare, simteam nevoia sa-i vorbesc mai mult ca niciodata.
M-am ridicat de jos si m-am dus langa ferestra inalta unde imi petreceam de cele mai multe ori diminetile, admirand rasaritul divin. Si soarelui ii palise stralucirea in calea dezamagirii mele. Eram dezamagit in primul rand de comportanmentul meu, stiam prea bine ca Eri nu e un suparacios, asa ca trebuie sa fie ceva destul de grav, in al doilea rand eram dezamagit de realtia noastra, care, speram sa se bazeze pe increderea reciproca, nu aveam nimic de ascuns de el. Ma daruisem in totalitate firii lui rebele.
Cufundat in ganduri, am tresarit cand usa s-a lovit de perete, mi-am intors privirea iar in pragul usii, Eri statea demn, cu o figura de copil mic si suparat pe chip. Ma innebunea imaginea lui, stand rezemat de tocul usii, cu o privire plina de repros.
-Tay, cred ca imi datorezi niste scuze...
-Sunt perfect constient de asta, insa am altceva mai bun decat decat niste scuze, mai incolo imi poti spune si motivele pentru care te-am suparat.
M-am apropiat de el, privirea rece ii ramasese pe chipul angelic, faceam tot posibill sa sparg bariera de raceala dintre noi, trebuia sa cedeze intr-un final. Cand focul din privirea lui s-a stins l-am apucat usor de talie si l-am tras in camera lipindu-l cu spatele de perete.
I-am trecut mana prin parul negru si am inceput sa-i sarut usor buzele, insa m-a oprit instantaneu,impingandu-ma departe de el.
-Daca tu crezi ca asa usor trec peste asta, te inseli! mi-a taiat-o scurt. Ce puteam face acum sa-i demonstrez ca il vreau la fel ca inainte.
-Eri, imi pare rau! Nu imi amintesc.
-Incearca sa gandesti, deaia ai creier, idiotule! De ce as putea fi suparat?
Spunand astea s-a indreptat spre dressing, daramand tot in calea lui.
-Eeeri! Ai putea avea o mie de motive! Inceteaza! Mai am nevoie de casa asta! Am alergat dupa el, dar s-a intros prea repede si cu privirea mai rece decat o avusese vreodata, de cand il cunoscusem...mi-a sopit pe un ton arogant.
-Eu numai am nevoie de ea. Nu te-am cunoscut niciodata asa cum credeam. Incepusem...sa cred...ca devin mai important...m-am inselat...
Avea de gand sa ma paraseasca.
Am ramas nemiscat, parca imobilizat de ganduri si de durerea ce o simteam inlauntrul meu. Era ca si cum cineva smulgea bucatele din mine hranindu-se cu suferinta mea, dorindu-si din ce in ce mai multa. Eram amandoi in camera micuta, Eri cu spatele la mine si cu fata in maini, incercand sa-si ascunda lacrimile. Am intins mana si i-am pus-o pe umar. Imi parea atat de rau.
-Eri, ce credeai? am soptit
-Ce mai.... ce mai conteaza? Credeam ca te iubesc, credeam ca si tu ma iubesti. Si aseara insistai intr-una despre filozofia ta ca relatia nu are viitor. Si eu nu am crezut asta acum un an dar in cazul meu sentimentele s-au schimbat.
-Eri, tin la tine, numai am pe nimeni, i-am abandonat pe toti in favoarea carierei si....
-Acum e randul tau! mi-a soptit imperios.
-Nu! Eri, nu asta se va intampla, nu te voi lasa sa pleci...m-am apropiat de el si mi'am lipit buzele de gatul sau rece, tremura.
-Incearca doar sa ma opresti! O sa te zbati degeaba, mai bine o terminam acum decat mai tarziu.
S-a smucit de langa mine, suspina intr-una si asta facea ca durerea sa creasca in intensitate, vroiam sa tip, sa-l implor sa ramana langa mine, sa-l mai sarut macar o data ca inainte, inca un joc copilaresc si inca un zambet. Fara sa mai apuc sa sa spun ceva, lacrimile au inceput sa-mi siroiasca pe obraji fara sa le pot opri. Isi alese cateva haine si le arunca intr-un fotoliu din camera de alaturi. Se agita in jurul meu cu ochii inlacrimati, fara sa para ca ma observa.
S-a schimbat rapid intr-o perche de pantaloni negri, si un tricou tot negru. Si-a aruncat restul hainelor intr-un rucsac si s-a indreptat spre usa, mai repede decat imi puteam inchipui ca e capabil un om. Eu, ramasesem lipit de perete, nu stiam ce sa fac, cum sa reactionez sub durerea continua ce mi se extindea din ce in ce mai mult in corp.
-Taay! Unde dracului ai pus cheile alea? Cuvintele lui m-au readus pe pamant. Cu sufletul sfasiat in mii de bucatele am alergat sper usa. Era deja imbracat complet, cu rucsacul pe umar cautant frenetic ceva in living.
Stiam unde sunt cheile masinii lui, m-am dus in bucatarie, le-am luat le-am pus in buzunarul pantalonilor, apoi m-am intors in lliving si m-am dus direct la el. L-am privit cateva secunde si am incercat din nou sa-i vorbesc
-Eri! Tin foarte mult la tine. Nu vreau sa te pierd...au fost vorbe in vant, nu gandeam cand am spus asta. Te rog...nu pleca.
Pentru cateva clipe m-a ignorat total, apoi cand am terminat, a ramas un pic in loc, uitandu-se la mine.
-Poate ca nu vrei sa ne despartim si te cred ca nu ai spus cu rautate, a fost greseala mea ca am crezut ca asta poate devenii mai mult decat atractie, dar, Tay, cuvintele tale m-au facut sa inteleg mai multe decat iti poti imagina. Suntem baieti, societatea nu va fi de acord niciodata, gandeste-te ce s-ar intampla cu tine daca lumea ar afla, cariera ta ar fi considerata un esec, gandeste-te si la mine, daca Ay si Niseei ar afla, si mai rau, daca fanii ar afla, ce s-ar intampla cu noi?
Nu imi puteam abtine lacrimile iar Eri niciatat. L-am prins de talie si l-am sprijinit de peretele din spatele lui. Incercam sa il fac sa inteleaga ca nu imi pasa, acum cel putin nu ma mai interesa daca asa avea sa incheie cariera mea, pana la urma punctul de la care aveam sa decad trebuia sa apara candva. Ii mangaiam spatele cu o mana iar cu cealalta, buzele perfect conturate. Nu incerca sa se elibereze, asa ca am profitat din plin de momentul acesta, i-am prins buzele intr-un sarut apasat. Lacrimile noastre aproape ca se unisera, erau fierbinti, incarcate de durere, de sentimentul de care mi-a fost frica intotdeauna. Eram un simplu prizonier al ei, fara scapare, fara dreptul de a mai incerca sa schimb ceva. Plangeam amandoi si totusi nu imi respingea sarutul, si-a coborat mainile pe pieptul meu, pe abdoment, pana la pantaloni. Nu vroiam sa mai inceteze , toate sentimentele le-am pus in sarutul acela, fericirea pe care mi-a daruit-o atat de mult timp, sentimentul de siguranta ca am pe cineva alaturi mereu, senzualitatea pe care si el mi-o arata si chiar durerea pe care o simteam in momentul acesta.
Toate s-au unit, formand ceva de care nu ma puteam desprinde, ca o vraja, eram dependent. Insa brusc m-a treizit la realitate cand si-a desprins buzele de ale mele impingandu-ma usor in spate.Am ramas incremeniti unul in fata ceiluilalt cu fata brazdata de lacrimi. Ochii ii sclipeau, facandu-ma sa ma simt vnovat, sa ma urasc, fiindca prin privire, el isi exprima sentimentele, astfel stiam de cele mai multe ori ce simte. Eram prinsi in labirintul suferintei. Mi-a soptit usor printre lacrimi, cu vocea tremuranda...
-Tay....nu ma cauta, o sa te uit repede. Nu incerca sa schimbi nimic, stiu ca o sa crezi ca renunt prea usor dar, te rog, accepta realitatea. Acesta e sfarsitul, a fost frumos si iti sunt recunoscator ca mi-ai oferit o parte din sufletul tau. Tay, de data asta insa, eu parasesc jocul, imi pare rau.
Impietrit poate de aceasta data de ratiunea umana, am ramas cu capul plecat in locul unde el ma impinsese. Nu ii mai puteam privi fata...L-am auzit cum a deschis usa de la intrare, am ridicat capul, insa am ramas in aceeasi pozitie, fara sa fiu in stare sa ma misc. M-a privit pentru ultima oara, si a incercat sa zambeasca. Un zambet atat de trist incat un alt val de lacrimi mi-a napadit fata.
A inchis usa in urma sa. Cuvintele lui imi stapaneau mintea la fel si stralucirea din ochii sai stingandu-se si disparand ca si cum ultima flacara ce ma putea salva, ar fi fost stinsa de adierea usoara a vantului.
Mi-am dus mana la buzunarul pantalonilor, speram sa fie acolo, sa se intoarca, sa il mai vad o data. Era gol. Fusesem atat de prins de sentimente incat nu am simtit cand le-a luat.
M-am asezat in fotoliul de langa mine. Principiile oamenilor mai distrusesera inca o relatie.
Atunci, de ce plangeam ca un copil, de ce ma simt sfasiat pe dinauntru, daca a fost doar o obsesie? Am fost atat de orb incat sa nu observ ca devise atat de profund? Eri era mai matur decat credeam, era capabil sa distinga iubirea pura de un joc copilaresc, eu insa...nu mai eram nimic, pana si ultimul meu refugiu sufletesc disparuse intr-o ceata densa prin care, oricat as fi incercat s-o strabat, asta nu va mai fi posibil, Eri, nu mai putea fi intors de pe calea pe care si-o alesese.
Poate ca instinctul umanitatii s-a pierdut de mult din sufletul meu, in lupta permanenta de a ajunge cel mai bun.
Insa mi-am dat seama ce reprezinta sufletul meu,e doar un puzzle incomplet infatisand o caprioara ce bea apa din izvorul cristalin al sentimentelor, iar piesele care lipseu formau chiar izvorul.Lupta cu propriile mele principii cred ca se incheiase.
Am lasat cele mai importante lucruri sa treaca pe langa mine, fara macar sa constientizez ca fara ele sunt doar un suflet sfasiat de durere si amintiri, pentru a intelege jocul umanitatii a trebuit sa pierd si ultima persoana din viata mea ce imi dorea binele.
Am ramas multe ore in fotoliul acela, cu capul plecat, meditand. " De data asta insa, eu parasesc jocul ". Avea dreptate, se sfarsise iar eu eram invins de propriile principii.
Probabil vom incepe capitol nou. Si va rog criticati. :(
Si cateva poze cu personajele...
Ayoku
Tay
Nyseei
Eri
Sper sa va placa:)
Poate ca sis' are dreptate si eu nu am destula incredere in mine, dar, nu sunt deloc multumita de ceea ce a iesit acum...
La cererea ei si din lipsa de timp o sa postez asta, daca am ocazia sa rescriu, o voi face. Very, very sad :-<
Partea VI
Am ramas minute in sir ca o statuie langa usa baii. Incercam sa-mi amintesc fiecare detaliu de aseara, insa nimic, totul se pierduse intr-o ceata densa si eram sigur ca motivul era Eri. Jocurile lui copilaresti m-au adus in starea asta. M-a fortat sa beau, stiind bine ca nu practic sporturi de genul asta...iar restul amintirilor sunt acoperite de o patura de ceata impenetrabila.
In zadar sunt eforturile de a-mi reaminti ce am facut atat de rau incat Eri e pe cale sa ma paraseasca. Ma detestam, ma cuprindeau sentimentele de vinovatie si incercam sa nu las lacrimile sa mi se prelinga pe obraji.
In baie, apa curgea cu zgomot, dar pe Eri nu-l puteam auzi. Am incercat sa-i respect dorinta de a ramane singur, insa vinovatia devenea prea apasatoare, simteam nevoia sa-i vorbesc mai mult ca niciodata.
M-am ridicat de jos si m-am dus langa ferestra inalta unde imi petreceam de cele mai multe ori diminetile, admirand rasaritul divin. Si soarelui ii palise stralucirea in calea dezamagirii mele. Eram dezamagit in primul rand de comportanmentul meu, stiam prea bine ca Eri nu e un suparacios, asa ca trebuie sa fie ceva destul de grav, in al doilea rand eram dezamagit de realtia noastra, care, speram sa se bazeze pe increderea reciproca, nu aveam nimic de ascuns de el. Ma daruisem in totalitate firii lui rebele.
Cufundat in ganduri, am tresarit cand usa s-a lovit de perete, mi-am intors privirea iar in pragul usii, Eri statea demn, cu o figura de copil mic si suparat pe chip. Ma innebunea imaginea lui, stand rezemat de tocul usii, cu o privire plina de repros.
-Tay, cred ca imi datorezi niste scuze...
-Sunt perfect constient de asta, insa am altceva mai bun decat decat niste scuze, mai incolo imi poti spune si motivele pentru care te-am suparat.
M-am apropiat de el, privirea rece ii ramasese pe chipul angelic, faceam tot posibill sa sparg bariera de raceala dintre noi, trebuia sa cedeze intr-un final. Cand focul din privirea lui s-a stins l-am apucat usor de talie si l-am tras in camera lipindu-l cu spatele de perete.
I-am trecut mana prin parul negru si am inceput sa-i sarut usor buzele, insa m-a oprit instantaneu,impingandu-ma departe de el.
-Daca tu crezi ca asa usor trec peste asta, te inseli! mi-a taiat-o scurt. Ce puteam face acum sa-i demonstrez ca il vreau la fel ca inainte.
-Eri, imi pare rau! Nu imi amintesc.
-Incearca sa gandesti, deaia ai creier, idiotule! De ce as putea fi suparat?
Spunand astea s-a indreptat spre dressing, daramand tot in calea lui.
-Eeeri! Ai putea avea o mie de motive! Inceteaza! Mai am nevoie de casa asta! Am alergat dupa el, dar s-a intros prea repede si cu privirea mai rece decat o avusese vreodata, de cand il cunoscusem...mi-a sopit pe un ton arogant.
-Eu numai am nevoie de ea. Nu te-am cunoscut niciodata asa cum credeam. Incepusem...sa cred...ca devin mai important...m-am inselat...
Avea de gand sa ma paraseasca.
Am ramas nemiscat, parca imobilizat de ganduri si de durerea ce o simteam inlauntrul meu. Era ca si cum cineva smulgea bucatele din mine hranindu-se cu suferinta mea, dorindu-si din ce in ce mai multa. Eram amandoi in camera micuta, Eri cu spatele la mine si cu fata in maini, incercand sa-si ascunda lacrimile. Am intins mana si i-am pus-o pe umar. Imi parea atat de rau.
-Eri, ce credeai? am soptit
-Ce mai.... ce mai conteaza? Credeam ca te iubesc, credeam ca si tu ma iubesti. Si aseara insistai intr-una despre filozofia ta ca relatia nu are viitor. Si eu nu am crezut asta acum un an dar in cazul meu sentimentele s-au schimbat.
-Eri, tin la tine, numai am pe nimeni, i-am abandonat pe toti in favoarea carierei si....
-Acum e randul tau! mi-a soptit imperios.
-Nu! Eri, nu asta se va intampla, nu te voi lasa sa pleci...m-am apropiat de el si mi'am lipit buzele de gatul sau rece, tremura.
-Incearca doar sa ma opresti! O sa te zbati degeaba, mai bine o terminam acum decat mai tarziu.
S-a smucit de langa mine, suspina intr-una si asta facea ca durerea sa creasca in intensitate, vroiam sa tip, sa-l implor sa ramana langa mine, sa-l mai sarut macar o data ca inainte, inca un joc copilaresc si inca un zambet. Fara sa mai apuc sa sa spun ceva, lacrimile au inceput sa-mi siroiasca pe obraji fara sa le pot opri. Isi alese cateva haine si le arunca intr-un fotoliu din camera de alaturi. Se agita in jurul meu cu ochii inlacrimati, fara sa para ca ma observa.
S-a schimbat rapid intr-o perche de pantaloni negri, si un tricou tot negru. Si-a aruncat restul hainelor intr-un rucsac si s-a indreptat spre usa, mai repede decat imi puteam inchipui ca e capabil un om. Eu, ramasesem lipit de perete, nu stiam ce sa fac, cum sa reactionez sub durerea continua ce mi se extindea din ce in ce mai mult in corp.
-Taay! Unde dracului ai pus cheile alea? Cuvintele lui m-au readus pe pamant. Cu sufletul sfasiat in mii de bucatele am alergat sper usa. Era deja imbracat complet, cu rucsacul pe umar cautant frenetic ceva in living.
Stiam unde sunt cheile masinii lui, m-am dus in bucatarie, le-am luat le-am pus in buzunarul pantalonilor, apoi m-am intors in lliving si m-am dus direct la el. L-am privit cateva secunde si am incercat din nou sa-i vorbesc
-Eri! Tin foarte mult la tine. Nu vreau sa te pierd...au fost vorbe in vant, nu gandeam cand am spus asta. Te rog...nu pleca.
Pentru cateva clipe m-a ignorat total, apoi cand am terminat, a ramas un pic in loc, uitandu-se la mine.
-Poate ca nu vrei sa ne despartim si te cred ca nu ai spus cu rautate, a fost greseala mea ca am crezut ca asta poate devenii mai mult decat atractie, dar, Tay, cuvintele tale m-au facut sa inteleg mai multe decat iti poti imagina. Suntem baieti, societatea nu va fi de acord niciodata, gandeste-te ce s-ar intampla cu tine daca lumea ar afla, cariera ta ar fi considerata un esec, gandeste-te si la mine, daca Ay si Niseei ar afla, si mai rau, daca fanii ar afla, ce s-ar intampla cu noi?
Nu imi puteam abtine lacrimile iar Eri niciatat. L-am prins de talie si l-am sprijinit de peretele din spatele lui. Incercam sa il fac sa inteleaga ca nu imi pasa, acum cel putin nu ma mai interesa daca asa avea sa incheie cariera mea, pana la urma punctul de la care aveam sa decad trebuia sa apara candva. Ii mangaiam spatele cu o mana iar cu cealalta, buzele perfect conturate. Nu incerca sa se elibereze, asa ca am profitat din plin de momentul acesta, i-am prins buzele intr-un sarut apasat. Lacrimile noastre aproape ca se unisera, erau fierbinti, incarcate de durere, de sentimentul de care mi-a fost frica intotdeauna. Eram un simplu prizonier al ei, fara scapare, fara dreptul de a mai incerca sa schimb ceva. Plangeam amandoi si totusi nu imi respingea sarutul, si-a coborat mainile pe pieptul meu, pe abdoment, pana la pantaloni. Nu vroiam sa mai inceteze , toate sentimentele le-am pus in sarutul acela, fericirea pe care mi-a daruit-o atat de mult timp, sentimentul de siguranta ca am pe cineva alaturi mereu, senzualitatea pe care si el mi-o arata si chiar durerea pe care o simteam in momentul acesta.
Toate s-au unit, formand ceva de care nu ma puteam desprinde, ca o vraja, eram dependent. Insa brusc m-a treizit la realitate cand si-a desprins buzele de ale mele impingandu-ma usor in spate.Am ramas incremeniti unul in fata ceiluilalt cu fata brazdata de lacrimi. Ochii ii sclipeau, facandu-ma sa ma simt vnovat, sa ma urasc, fiindca prin privire, el isi exprima sentimentele, astfel stiam de cele mai multe ori ce simte. Eram prinsi in labirintul suferintei. Mi-a soptit usor printre lacrimi, cu vocea tremuranda...
-Tay....nu ma cauta, o sa te uit repede. Nu incerca sa schimbi nimic, stiu ca o sa crezi ca renunt prea usor dar, te rog, accepta realitatea. Acesta e sfarsitul, a fost frumos si iti sunt recunoscator ca mi-ai oferit o parte din sufletul tau. Tay, de data asta insa, eu parasesc jocul, imi pare rau.
Impietrit poate de aceasta data de ratiunea umana, am ramas cu capul plecat in locul unde el ma impinsese. Nu ii mai puteam privi fata...L-am auzit cum a deschis usa de la intrare, am ridicat capul, insa am ramas in aceeasi pozitie, fara sa fiu in stare sa ma misc. M-a privit pentru ultima oara, si a incercat sa zambeasca. Un zambet atat de trist incat un alt val de lacrimi mi-a napadit fata.
A inchis usa in urma sa. Cuvintele lui imi stapaneau mintea la fel si stralucirea din ochii sai stingandu-se si disparand ca si cum ultima flacara ce ma putea salva, ar fi fost stinsa de adierea usoara a vantului.
Mi-am dus mana la buzunarul pantalonilor, speram sa fie acolo, sa se intoarca, sa il mai vad o data. Era gol. Fusesem atat de prins de sentimente incat nu am simtit cand le-a luat.
M-am asezat in fotoliul de langa mine. Principiile oamenilor mai distrusesera inca o relatie.
Atunci, de ce plangeam ca un copil, de ce ma simt sfasiat pe dinauntru, daca a fost doar o obsesie? Am fost atat de orb incat sa nu observ ca devise atat de profund? Eri era mai matur decat credeam, era capabil sa distinga iubirea pura de un joc copilaresc, eu insa...nu mai eram nimic, pana si ultimul meu refugiu sufletesc disparuse intr-o ceata densa prin care, oricat as fi incercat s-o strabat, asta nu va mai fi posibil, Eri, nu mai putea fi intors de pe calea pe care si-o alesese.
Poate ca instinctul umanitatii s-a pierdut de mult din sufletul meu, in lupta permanenta de a ajunge cel mai bun.
Insa mi-am dat seama ce reprezinta sufletul meu,e doar un puzzle incomplet infatisand o caprioara ce bea apa din izvorul cristalin al sentimentelor, iar piesele care lipseu formau chiar izvorul.Lupta cu propriile mele principii cred ca se incheiase.
Am lasat cele mai importante lucruri sa treaca pe langa mine, fara macar sa constientizez ca fara ele sunt doar un suflet sfasiat de durere si amintiri, pentru a intelege jocul umanitatii a trebuit sa pierd si ultima persoana din viata mea ce imi dorea binele.
Am ramas multe ore in fotoliul acela, cu capul plecat, meditand. " De data asta insa, eu parasesc jocul ". Avea dreptate, se sfarsise iar eu eram invins de propriile principii.
Probabil vom incepe capitol nou. Si va rog criticati. :(
Si cateva poze cu personajele...
Ayoku
Tay
Nyseei
Eri
Sper sa va placa:)