06-03-2011, 12:42 PM
Ce se intampla atunci cand afli ca viata ta nu mai are nici un sens si ca nu ai pe nimeni alaturi? Muzica este raspunsul pentru toate...
So, primul meu fan-fic care la inceput s-ar putea sa vi se para putin cam banal dar pe parcurs va fi din ce in ce ma intresant. Astept comentarii si lectura placuta:
Capitolul 1:
Kristen P.O.V.:
Muzica...O picatura de culoare pe-o foaie alba. Un copac verde intr-o toamna ruginie. Un sentiment sublim intr-o inima moarta. Iubirea mea eterna si singurul motiv pentru care inca mai traiesc pe acest pamant. Da, asta sunt eu, o fata de saptesprezece ani care nu a cunoscut si nu avut niciodata un scop sigur in viata, doar vise naruite si sperante desarte. Nu a avut parte de caldura cuvintelor de incurajare si de iubire ale parintilor ei. Nu a avut norocul de a cunoaste adevarata dragoste, ci doar multa tristete si agonie. Ma numesc Kristen Phillips si sunt eleva la o scoala de arta din L.A. . Pana acum 7 ani eram o fata obisnuita care isi vedea de treaba ei, care isi asculta mama si care avea note mari la scoala. Imi iubeam parintii nespus de mult, dar ei nu isi aratau sentimentele fata de mine. Niciodata, cand aveam nevoie de ei, nu erau acolo pentru mine. Mama mea era lucratoare la o firma de avocatura, iar tatal meu era un bucatar la un restaurant in L.A. . Aveam o situatie materiala buna si niciodata nu imi lipsea nimic. Atunci nu stiam de ce parintii mei nu simteau nimic pentru mine. Dar in acel an, totul s-a facut clar pentru mine.
Flashback:
Mergeam pe strazile prafuite ale cartierului meu, gandindu-ma la marile probleme ale vietii mele.Astazi era ziua mea si implineam 10 ani.Trebuia sa fiu fericita, dar, nu stiu de ce, parca nu mi se pare o zi atat de importanta ca alta data.Stiu ca din nou voi merge acasa si voi sta singura in camera mea, iar mama si tata vor veni spre seara, intorcandu-se de la serviciul obositor si nu isi vor aminti de mine nici macar o secunda. Totusi, nu imi dau seama de ce se poarta asa de indiferenti cu mine in ultima vreme. Adancita in ganduri, ajung acasa. O casa frumos aranjata, cu multe camere si de asemenea foarte primitoare. Acolo era locul in care ma simt in largul meu si acolo stiu ca va fi salasul primitor si deschis intotdeauna pentru mine. Deaschid usa, si urc scarile repede pentru a ajunge la camera mea. O data ajunsa, intru in marea incapere cu peretii portocalii, cu nenumarate animalute de plus si mobila aranjata cu mult bun gust.Imi las ghiozdanul pe micutul scaunel de langa biroul meu si ma indrept spre baie pentru a-mi face un dus revigorant.Dupa ce termin,imi iau pe mine o rochita mov si cobor scarile, pentru a lua pranzul, care era deja asezat pe masa din camera de zi, de catre Anna, servitoarea cu parul scurt si blond, ochii albastri si blanzi si femeia care intotdeauna stie sa-ti dea un sfat bun. Ma asez la masa si spre surprinderea mea, mama si tata fac si ei acelasi lucru. Cina a decurs in liniste fara ca nimeni sa scoata un cuvant.Inainte ca sa termin de mancat, mama imi spune pe un ton cat se poate de serios:
- Sa nu uiti sa ne faci mie si tatalui tau o surpriza si sa stai in camera ta toata ziua, deoarece nu avem timp sa stam cu tine astazi.
- Dar, astazi este ziua mea! Credeam ca macar azi vom petrece putin timp impreuna ca o familie. De ce voi niciodata nu vreti sa stati cu mine, chiar daca sunteti acasa, chiar daca nu. Ce se intampla cu voi? spun cu voce tare toate gandurile care imi navaleau prin cap in acel moment.
- Nu esti in masura sa ne vorbesti asa! imi spune tata ,accentuand ultimele cuvinte. Daca ar fi dupa noi, tu nu ai mai fi aici ca sa ne dai batai de cap toata ziua.
In acel moment, am simtit cum mi se inmoaie picioarele, cum imi pierd respiratia si cum o lacrima mi se prelinge pe fata. Nu putea fi adevarat. Era un cosmar care nu se mai termina. Era o iluzie, nu puteam sa cred. Toata viata mea am trait-o in minciuna? Dar toate temerile imi sunt adeverite de cuvintele mamei mele:
- Nu esti fiica noastra. Nu ai fost niciodata si nici nu vei fi vreodata. Cand erai mica a venit la noi o femeie care ni te-a dat in grija.De asta nu ne-am purtat cu tine ca si cum se poarta niste parinti normali. De asta nu ne-am bucurat niciodata de tine. Deoarece noi nu te-am vrut, dar i-am promis acelei femei ca vom avea grija de tine si asa am facut.
Nu puteam crede. Fata imi era acoperita de lacrimi si simteam o durere sfasietoare in piept. Atunci toate visele mele s-au naruit pe veci si viata mea nu mai avea nici un sens.
End of Flachback
Dupa asta, am trait pana la varsta de 14 ani in tristete, iar apoi i-am rugat pe parintii mei sa ma lase sa locuiesc singura intr-un apartament. Au fost de acord, ba chiar s-au bucurat de faptul ca vor scapa de mine. Totusi pana acum mi-au asigurat toate lucrurile de care am avut nevoie, desi nu-mi prea place sa le iau banii, dar ei insista.
Acum stau si imi termin ultimele acorduri ale piesei pe care tocmai am compus-o la pian. O piesa trista si plina de melancolie si de lacrimi varsate. Asa cum sunt toate cele cantate de mine. Muzica a fost singurul refugiu pe care l-am avut de cand am aflat adevarul despre viata mea. Cant la multe instrumente cum ar fi: vioara, pianul, chitara si altele, dar cel mai mult imi place pianul. Cand sunt nervoasa, sau am prbleme, sau am nevoie sa ma descarc si sa-i spun cuiva amarul meu, pianul este intotdeauna acolo si ma asteapta. Cat despre dragostea de adolescent, nu am cunoscut-o niciodata. Nu am avut parte de acest sentiment sublim care se pare ca pentru mine este interzis. Nu sunt indeajuns de frumoasa pentru ca un baiat sa se uite la mine, de fapt mie mi se pare ca sunt chiar banala. Nu sunt slaba, dar nici grasa. Am ochii de un albastru sters, parul imi este de culoarea castanei iar pielea mea este alba si fina ca a unui bebelus. In fine, nimic special. Deci acum ma pregatesc sa merg la scoala. Am ore multe astazi si trebuie sa ma pregatesc foarte bine. Ma imbrac cu o pereche de blugi stramti, o bluza neagra si un hanorac gri care sa-mi tina de cald, ca doar suntem in luna februarie. Imi iau geanta in care imi pun partiturile si cartile materiilor de care aveam nevoie si ma indrept spre usa. Ies din apartament, iar dupa ce incui usa si cobor scarile, merg incet pe aleea umeda. Era o zi destul de frumoasa, fata de altele. O zi obisnuita si banala dar totusi frumoasa. Soarele isi facuse aparitia pe cer, chiar daca afara erau cam 5 grade Celsius, era o atmosfera placuta. Copacii se mai leganau la cate o adiere de vant iar oamenii circulau in voie pe micile stradute ale L.A. -ului. Ajung intr-un final la scoala si ma indrept spre clasa mea, ne bagand in seama persoanele care se fataiau in fata unui afis pe care scria ca astazi vom avea un elev nou. Cand ajung in clasa, observ ca inca nu se sunase de intrare, asa ca ma asez in banca, imi scot cartea si caietul de algebra, pentru ca asta aveam prima ora si incep sa recitesc lectia predata. In clasa isi face aparitia prietena mea cea mai buna, sau singura fata cu care ma inteleg, numita Diana. O fata inalta, cu un corp frumos, cu parul negru si lung, cu ochii caprui si cu zambetul pe buze de fiecare data. Aceasta cand ma zareste, un zambet ii apare pe chip si se indreapta spre mine spunandu-mi un salut de buna dimineata. Ii raspund la salut si o intreb:
- Hei Dia, am auzit ca astazi vom avea un coleg nou, dar nu inteleg de ce toata lumea este atat de agitata. Nici nu l-au vazut pe saracul baiat si deja toti parca ar vrea sa sara pe el, spun eu, parand putin cam sceptica.Aceasta se aseaza pe scaunul de langa mine si imi raspunde:
- Pai, din cate stiu eu, acest baiat care li se pare tuturor atat de special este fiul celui mai mare cantaret la pian din tot L.A.-ul. Se spune ca baiatul nu are acelasi talent ca si tatal sau, dar, el stie sa cante foarte bine la chitara si cu vocea. A avut cateva recitaluri care au avut mare succes si de asemenea se spune ca este si foarte dragut, imi spune Diana cu un ranjet mic pe fata.
- Hmm, un cantaret foarte bun la chitara zici. Poate ca m-am cam inselat in privinta lui. Dar, dupa parerea mea tot trebuie sa-l cunosc ca sa ma conving ca este asa de bun.
- Cum spui tu. Eu tot cred ca esti interesata in mod specil de acesta. Apropo, i-am aflat numele,-
Dar in acel moment isi face aparitia profesoara si ne spune sa ne asezam la locurile noastre. Atunci intra in clasa un baiat superb...
Buun, capitolul cam scurt dar vreau sa stiu daca are rost sa-l mai continui. astept comentaii^_^.
(Greselile spuse de Ryn sunt corectate anterior)
So, primul meu fan-fic care la inceput s-ar putea sa vi se para putin cam banal dar pe parcurs va fi din ce in ce ma intresant. Astept comentarii si lectura placuta:
Capitolul 1:
Kristen P.O.V.:
Muzica...O picatura de culoare pe-o foaie alba. Un copac verde intr-o toamna ruginie. Un sentiment sublim intr-o inima moarta. Iubirea mea eterna si singurul motiv pentru care inca mai traiesc pe acest pamant. Da, asta sunt eu, o fata de saptesprezece ani care nu a cunoscut si nu avut niciodata un scop sigur in viata, doar vise naruite si sperante desarte. Nu a avut parte de caldura cuvintelor de incurajare si de iubire ale parintilor ei. Nu a avut norocul de a cunoaste adevarata dragoste, ci doar multa tristete si agonie. Ma numesc Kristen Phillips si sunt eleva la o scoala de arta din L.A. . Pana acum 7 ani eram o fata obisnuita care isi vedea de treaba ei, care isi asculta mama si care avea note mari la scoala. Imi iubeam parintii nespus de mult, dar ei nu isi aratau sentimentele fata de mine. Niciodata, cand aveam nevoie de ei, nu erau acolo pentru mine. Mama mea era lucratoare la o firma de avocatura, iar tatal meu era un bucatar la un restaurant in L.A. . Aveam o situatie materiala buna si niciodata nu imi lipsea nimic. Atunci nu stiam de ce parintii mei nu simteau nimic pentru mine. Dar in acel an, totul s-a facut clar pentru mine.
Flashback:
Mergeam pe strazile prafuite ale cartierului meu, gandindu-ma la marile probleme ale vietii mele.Astazi era ziua mea si implineam 10 ani.Trebuia sa fiu fericita, dar, nu stiu de ce, parca nu mi se pare o zi atat de importanta ca alta data.Stiu ca din nou voi merge acasa si voi sta singura in camera mea, iar mama si tata vor veni spre seara, intorcandu-se de la serviciul obositor si nu isi vor aminti de mine nici macar o secunda. Totusi, nu imi dau seama de ce se poarta asa de indiferenti cu mine in ultima vreme. Adancita in ganduri, ajung acasa. O casa frumos aranjata, cu multe camere si de asemenea foarte primitoare. Acolo era locul in care ma simt in largul meu si acolo stiu ca va fi salasul primitor si deschis intotdeauna pentru mine. Deaschid usa, si urc scarile repede pentru a ajunge la camera mea. O data ajunsa, intru in marea incapere cu peretii portocalii, cu nenumarate animalute de plus si mobila aranjata cu mult bun gust.Imi las ghiozdanul pe micutul scaunel de langa biroul meu si ma indrept spre baie pentru a-mi face un dus revigorant.Dupa ce termin,imi iau pe mine o rochita mov si cobor scarile, pentru a lua pranzul, care era deja asezat pe masa din camera de zi, de catre Anna, servitoarea cu parul scurt si blond, ochii albastri si blanzi si femeia care intotdeauna stie sa-ti dea un sfat bun. Ma asez la masa si spre surprinderea mea, mama si tata fac si ei acelasi lucru. Cina a decurs in liniste fara ca nimeni sa scoata un cuvant.Inainte ca sa termin de mancat, mama imi spune pe un ton cat se poate de serios:
- Sa nu uiti sa ne faci mie si tatalui tau o surpriza si sa stai in camera ta toata ziua, deoarece nu avem timp sa stam cu tine astazi.
- Dar, astazi este ziua mea! Credeam ca macar azi vom petrece putin timp impreuna ca o familie. De ce voi niciodata nu vreti sa stati cu mine, chiar daca sunteti acasa, chiar daca nu. Ce se intampla cu voi? spun cu voce tare toate gandurile care imi navaleau prin cap in acel moment.
- Nu esti in masura sa ne vorbesti asa! imi spune tata ,accentuand ultimele cuvinte. Daca ar fi dupa noi, tu nu ai mai fi aici ca sa ne dai batai de cap toata ziua.
In acel moment, am simtit cum mi se inmoaie picioarele, cum imi pierd respiratia si cum o lacrima mi se prelinge pe fata. Nu putea fi adevarat. Era un cosmar care nu se mai termina. Era o iluzie, nu puteam sa cred. Toata viata mea am trait-o in minciuna? Dar toate temerile imi sunt adeverite de cuvintele mamei mele:
- Nu esti fiica noastra. Nu ai fost niciodata si nici nu vei fi vreodata. Cand erai mica a venit la noi o femeie care ni te-a dat in grija.De asta nu ne-am purtat cu tine ca si cum se poarta niste parinti normali. De asta nu ne-am bucurat niciodata de tine. Deoarece noi nu te-am vrut, dar i-am promis acelei femei ca vom avea grija de tine si asa am facut.
Nu puteam crede. Fata imi era acoperita de lacrimi si simteam o durere sfasietoare in piept. Atunci toate visele mele s-au naruit pe veci si viata mea nu mai avea nici un sens.
End of Flachback
Dupa asta, am trait pana la varsta de 14 ani in tristete, iar apoi i-am rugat pe parintii mei sa ma lase sa locuiesc singura intr-un apartament. Au fost de acord, ba chiar s-au bucurat de faptul ca vor scapa de mine. Totusi pana acum mi-au asigurat toate lucrurile de care am avut nevoie, desi nu-mi prea place sa le iau banii, dar ei insista.
Acum stau si imi termin ultimele acorduri ale piesei pe care tocmai am compus-o la pian. O piesa trista si plina de melancolie si de lacrimi varsate. Asa cum sunt toate cele cantate de mine. Muzica a fost singurul refugiu pe care l-am avut de cand am aflat adevarul despre viata mea. Cant la multe instrumente cum ar fi: vioara, pianul, chitara si altele, dar cel mai mult imi place pianul. Cand sunt nervoasa, sau am prbleme, sau am nevoie sa ma descarc si sa-i spun cuiva amarul meu, pianul este intotdeauna acolo si ma asteapta. Cat despre dragostea de adolescent, nu am cunoscut-o niciodata. Nu am avut parte de acest sentiment sublim care se pare ca pentru mine este interzis. Nu sunt indeajuns de frumoasa pentru ca un baiat sa se uite la mine, de fapt mie mi se pare ca sunt chiar banala. Nu sunt slaba, dar nici grasa. Am ochii de un albastru sters, parul imi este de culoarea castanei iar pielea mea este alba si fina ca a unui bebelus. In fine, nimic special. Deci acum ma pregatesc sa merg la scoala. Am ore multe astazi si trebuie sa ma pregatesc foarte bine. Ma imbrac cu o pereche de blugi stramti, o bluza neagra si un hanorac gri care sa-mi tina de cald, ca doar suntem in luna februarie. Imi iau geanta in care imi pun partiturile si cartile materiilor de care aveam nevoie si ma indrept spre usa. Ies din apartament, iar dupa ce incui usa si cobor scarile, merg incet pe aleea umeda. Era o zi destul de frumoasa, fata de altele. O zi obisnuita si banala dar totusi frumoasa. Soarele isi facuse aparitia pe cer, chiar daca afara erau cam 5 grade Celsius, era o atmosfera placuta. Copacii se mai leganau la cate o adiere de vant iar oamenii circulau in voie pe micile stradute ale L.A. -ului. Ajung intr-un final la scoala si ma indrept spre clasa mea, ne bagand in seama persoanele care se fataiau in fata unui afis pe care scria ca astazi vom avea un elev nou. Cand ajung in clasa, observ ca inca nu se sunase de intrare, asa ca ma asez in banca, imi scot cartea si caietul de algebra, pentru ca asta aveam prima ora si incep sa recitesc lectia predata. In clasa isi face aparitia prietena mea cea mai buna, sau singura fata cu care ma inteleg, numita Diana. O fata inalta, cu un corp frumos, cu parul negru si lung, cu ochii caprui si cu zambetul pe buze de fiecare data. Aceasta cand ma zareste, un zambet ii apare pe chip si se indreapta spre mine spunandu-mi un salut de buna dimineata. Ii raspund la salut si o intreb:
- Hei Dia, am auzit ca astazi vom avea un coleg nou, dar nu inteleg de ce toata lumea este atat de agitata. Nici nu l-au vazut pe saracul baiat si deja toti parca ar vrea sa sara pe el, spun eu, parand putin cam sceptica.Aceasta se aseaza pe scaunul de langa mine si imi raspunde:
- Pai, din cate stiu eu, acest baiat care li se pare tuturor atat de special este fiul celui mai mare cantaret la pian din tot L.A.-ul. Se spune ca baiatul nu are acelasi talent ca si tatal sau, dar, el stie sa cante foarte bine la chitara si cu vocea. A avut cateva recitaluri care au avut mare succes si de asemenea se spune ca este si foarte dragut, imi spune Diana cu un ranjet mic pe fata.
- Hmm, un cantaret foarte bun la chitara zici. Poate ca m-am cam inselat in privinta lui. Dar, dupa parerea mea tot trebuie sa-l cunosc ca sa ma conving ca este asa de bun.
- Cum spui tu. Eu tot cred ca esti interesata in mod specil de acesta. Apropo, i-am aflat numele,-
Dar in acel moment isi face aparitia profesoara si ne spune sa ne asezam la locurile noastre. Atunci intra in clasa un baiat superb...
Buun, capitolul cam scurt dar vreau sa stiu daca are rost sa-l mai continui. astept comentaii^_^.
(Greselile spuse de Ryn sunt corectate anterior)
![[Imagine: kys_by_brunhilde22-dbauirb.png]](http://orig05.deviantart.net/ba6b/f/2017/149/5/0/kys_by_brunhilde22-dbauirb.png)
![[Imagine: hugmur.jpg]](http://img718.imageshack.us/i/hugmur.jpg/)
![[Imagine: EnvYQ.png]](http://i1262.photobucket.com/albums/ii611/Vero1996Miss/EnvYQ.png)
![[Imagine: lenand10.png]](http://1.1.1.4/bmi/i65.servimg.com/u/f65/15/85/22/98/lenand10.png)