Moartea ÅŸi alte droguri.

[Lust.]

Mulţumesc pentru comentraiu, Me†al . Despre titlu, vei afla dacă citeşti la ce mă refer. Despre citat, nu ştiu ce să spun. Cred că se potrivea perfect cu capitolul. În orice caz, thx încă odată şi sper să mai citeşti.
Lectură plăcută !

Capitolul doi.

„Când ai săvârşit nebunia să încredinţezi cuiva un secret, singurul mijloc de a fi sigur că-l va păstra pentru el este să-l ucizi numai decât. ”

Cu toţi avem secrete. Mici, banale, sau fatale. Cele mai atractive sunt secretele păstrate un timp lung, apoi - brusc - le aflii. Şi te lovesc din plin, te săgeteză şi te sfâşie într-un mod crud.
Până la urmă, cine nu vrea să-ţi afle secretul ? Toţi vor să-l ştie, ba mai mult să-l spună la întreaga lume, şi asa tu sfârşeşti cu secretul ucis de câteva cuvinte. Mai bine n-am avea. Ce să facem cu ele ? Dar atunci când tu omori, ce faci ? Ţi un secret sau spui mai departe ?

- Hai, Tonia. Nu te mai purta aÅŸa. Nu va afla nimic.
Auzeam şoapte, voci cunoscute şi multe zgomote. Mă foiam în pat, ţinând ochii închişi căci nu voiam ca aşa zişi mei prieteni să se oprească din discuţia pe care o purtau din cauza mea. Şi aşa părea una foarte interesantă.
- Taci, Chris ! Va afla el, sunt sigură . Şi atunci ce-o să mă fac, hăh ? O să fiu dată afară din academie, şi cel mai sigur rămân pe străzi .
Spune fata pe-un glas tremurat şi aud uşa trântindu-se. Ce să aflu ? Ăştia doi ascundeau ceva de mine, şi se părea că ei chiar nu aveau intenţia să-mi spună.

Înghit în sec şi după ce aud din nou uşa deschizându-se, iar mai apoi închizându-se, îmi deschid ochii. Privirea mea traversează întreaga cameră, parcă încercând să caute ceva inexistent, dar totuşi lângă mine. Clatin din cap şi-mi ciufulesc părul, ridicându-mă în şezut. Oftez slab printre buzele subţiri şi încerc, din păcate în zadar, la „prietenii mei ” . Căci deja mi se părea că nu mai erau. Ascundeau ceva de mine, aveam eu să aflu ce, în curând. Mă cam enerva Tonia, şi până acum o ştiam altfel.
Iar Chris, nenorocitul căruia îi păsase de mine, sau aşa mi se păruse, acum doar mă minţea. Nu ştiam ce nu voiau să-mi spună, dar după vorbele lor, îmi dădusem seama că era ceva grav. Adolescenţii ăştia făcusera ceva, sau aflaseră şi nu doreau ca altcineva să mai afle. Nu-i nimic, n-aveam nevoie de ei.
M-am ridicat, înlăturând gândurile din capul meu. Mi-am aruncat privirea înspre ceas şi am văzut că era zece dimineaţa. Norocul meu că azi era sâmbătă şi micul dejun ţinea mai mult, altfel întârziam şi la ore, şi rămâneam şi cu stomacul gol. Mă duc în dressing şi mă schimb în alte haine, un tricou negru şi nişte blugii de aceeaşi culoare, iar după ce mă încalţ, ies cu paşi calmi din cameră. Pe coridor, aceiaşi adolescenţi făcând aceleaşi lucruri. Fetele bârfind, băieţi fiind nişte porci ca deobicei. Nu spun că nu existau şi persoane cu care puteai purta o discuţie, dar majoritatea erau asemenea băieţilor de bani gata. Răsfăţaţi şi credeau că lumea le stă la picioare. Ei bine, ar fi trebuit să ştie că nu era chiar aşa. Mă rog, nu era problema mea.

- Damian !
Îmi aud numele strigat şi mă opresc din mers, întorcându-mi privirea în spate. Ridic o sprânceană şi-o privesc ciudat pe fata ce alerga grăbită spre mine. Roşcată, cu ochii verzi, aceştia având o strălucire aparte, de inteligenţă. Extrem de diferită de Tonia, sau alte fete din academia asta. Numele ei ? Vivien Hogwarts. Roşcata cu părinţi cei mai influenţi din academie, pe lângă ai mei şi prea veselă şi energică pentru mine.
Ajunge lângă mine şi trage aer adânc în piept, afişând un zâmbet larg şi dulce, dându-şi părul pe spate.
- Ce e , Viv ? O privesc nonşalant, îmi era o amică , nimic mai mult. Poate din cauza că nu ne întâlneam aşa des, şi nici nu aveam cursuri comune.
- Mhm, cred că ştii despre tipul din anul cinci. Cel care-a murit . În orice caz, voiam să te întreb dacă - dacă ai vrea să vi cu mine până afară ? Doamna directoare nu ne lasă neînsoţiţi.
Surâd când îi observ modul în care vorbea. De parcă avea emoţii. Afişez un zâmbet în colţul gurii şi dau din cap, în semn că da, iar ea îşi lărgeşte şi mai mult zâmbetul.
- De ce vrei să ieşi ? O întreb, şi-o privesc cu coada ochiului, luând-o uşor-uşor la pas, cu fata care mă ţinea strâns de braţ.
- Păi, uhm...Ştii, eu sunt la ora de jurnalism. Vreau să aflu ceva, dar promite că nu spui la nimeni. Va fi un secret, doar al nostru. Da ? Mă priveşte cu ochii ei mari, de smarald şi având o expresie serioasă pe chip.
- Da, da, cum spui tu. Dar ce vrei să afli ? Întreb brusc interesat, deschizându-i uşa. O las să iese prima, iar eu o urmez, fiind parcă orbit de soarele ce strălucea ciudat de puternic pe cer. Îmi strâmb slab buzele şi cobor pe-o mică potecă alături de fată, aşteptându-i tăcut raspunsul. În tot acest timp, mă uit în jurul meu.
Munţii înconjurau frumos academia, dându-i o nuanţă de groază, dacă puteam spune, iar pădurea înţesată de copacii, părea cam întunecată pentru ziua care era cam prea însorită şi calduroasă. Potecile erau înconjurate de tufişuri de trandafiri sălbatici şi alte flori, cărora nu le dădeam atenţie.

- Damian, mă asculţi ? Vivien mă zguduie, aproape brutal şi mă priveşte încruntată.
- Eh, da, da ! Îi spun eu, nici măcar având vreo idee despre ce vorbise. Ahm, ce-ai spus mai înainte ?
- N-ai fost atent ! Roşcata clatină din cap şi se opreşte brusc, arătându-mi discret locul unde erau mai multe maşini de poliţie, şi elevi. Privesc atent maşinile, şi cei câţiva adolescenţi ce se aflau acolo, printre ei fiind şi doamna directoare.
- Se pare că nu mai ai cum să faci rost de chestiile alea. Sau ce voiai tu. Ridic din umeri şi o privesc pe fată cu coada ochiului. Înghite în sec cu zgomot şi-şi muşca buza parcă speriată, dezlipindu-se de braţul meu.

Cade în genunchi brusc , pe obrajii îmbujoraţi căzându-i lacrimi amare. Murmură ceva neînţeles pentru mine. De fapt, nu înţelegeam ce se întâmpla ! De ce erau maşinile de poliţie acolo ? De ce Vivien mă adusese până aici ? De ce, pentru a miia oară, ea începuse să plângă ? Mă aplec, prinzând-o delicat de umeri.
- Viv, gata. Ce s-a întâmplat ? Vivien...Îi şoptesc uşor numele şi ea clatină din cap, lovindu-mă cu pumnii, parcă încercând să scape de mine. Mă clatin şi gat, privind-o stupefiat, cu ochii mari.
- Lasă-mă ! Tu nu ştii nimic ! Nimic ! Eşti un prost, ai în faţa totul şi nu vezi ! Acolo...Strigă la mine, pe un ton tremurat, apoi o i-a dintr-o dată la fugă către academie. Închid ochii, încercând să rememorez scena ce parcă se întâmplase mult prea repede. Mă uit în locul indicat de fată după o clipă, timp în care mă ridicasem şi-mi scuturam hainele.
Tonia şi Chris şuşoteau ceva, iar fata era palidă, părând că văzuse ceva îngrozitor. Mă dau un pas în spate, încercând ca un fraier să scap de ceva ce nu-l cunoşteam.
Ce naiba se întâmpla ? Colegii mei, prietenii mei, mă minţeau într-un mod groaznic, iar Vivien, tipa pe care nu credeam c-o s-o văd plângând, mă făcea prost şi-mi spunea că am totul în faţă. Dar nu ştiam ce aveam în faţă. Totuşi, eram sigur că cei doi erau implicaţi în toată treaba asta, într-un fel sau altul, iar Vivien ştia şi ea ceva, doar că îi era frică să-mi spună.
Aveam să aflu. În curând, cu paşi mici - bine, mari - aveam să descopăr tot misterul ăsta ce se părea că se lega de mine. În curând, nu mai era mult. . .

_____

Capitolul e necorectat, deci îmi cer scuze pentru greşelile pe care s-ar putea să le am *smile * . Thx încă odată şi lectură plăcură celor care vor citi.