Nu ești un membru încă? Înregistrează-te acum!
Creează un cont nou  

Mintea unui psihopat

#1
Deci, am venit ÅŸi eu cu un fic.
Accept orice fel de critică, încă învăţ.
Nu încep cu începutul. Primul capitol este de undeva de pe la mijloc. Probabil nu găsiţi logica în ce spun eu, dar veţi înţelege.
So, lectură plăcută!

Capitolul 1.- ÃŽÅ£i aminteÅŸti?

Întuneric. Nu-şi amintea nimic, nu vedea nimic. Ură si durere, asta era tot ce simţea. Deschise ochii, îi inchise la loc. Capul era pe cale să-i explodeze. Încerca să-şi aducă aminte ce se întâmplase, dar simţi mii de ace infingândui-se cu cruzime în pielea capului. Clipi de câteva ori, vedea in ceaţă, închise ochii la loc. Siţmurile ei începeau să funcţioneze din nou. Simţea durera in tot corpul, ca pe o patură groasă şi grea care-i striveşte oasele. Simţea miros de sânge. Sângele ei. Deschise ochii şi îşi concentră privirea încercand să vadă clar, dar o durere cumplită o lovi. Totuşi, o ignoră şi ridică capul sus, privind în jur. Simţi panica raspândindui-se prin corp, nivelul adrenalinei din sânge crescând. Tot ce-şi dorera era ca iadul acesta să se fi terminat, dar nu se terminase. El incă era acolo, aşteptând-o pe ea să-şi revină pentru a o lua de la capăt. Privirile li se întâlniră. A ei era plină de ură şi de durere, dar mai ales de frică. A lui era plină de plăcere, într-o armonie cu zâmbetul lui crud. Expresia sadică de pe faţa lui o îngrozea şi o dezgusta in egală măsura.
Ea îngheţă. El era...cel ce ar fi trebuit să o protejeze. Dar nu...el îi făcuse toate astea. Tocmai ei. De ce ea? Ea îl iubise mereu, fusese buna si intelegatoare cu el. Simti o durere cumplita in adâncul pieptului, parcă cineva îi apucase inima cu mâinele si o bifurca fară milă. Iar ura...ura o simtea ca pe un foc, care-i ardea inima şi sufletul continuu. Un foc care nu se stingea până ea nu se va răzbuna. Până va reusi ea asta, probabil va avea inima incinerată. Mai era şi frica. Simţea un fior rece trecându-i prin coloană. Mâinele şi picioarele îi erau ingheţate, nu putea gândii limpede. O parte din ea vroia sa fugă, o parte din ea vroia să-l omoare pe loc, o parte din vroia să-l roage să o omoare rapid şi să termine odata cu iadul ăsta, partea realistă din ea ştia ca nici o variantă nu este posibilă. El nu o va lăsa in pace, va termina ce a inceput. O va omorî, dar o va face încet. Ochii i se umplură de lacrimi.
-Bill...şopti ea. Nu avea forţa necesară să vorbească mai tare.
El zâmbi.
-Da, draga mea? veni raspunsul lui mult prea calm pentru situaţia dată.
-Du-te dracului!
"You only live one life, for a very short time, so make every second divine! "

#2
Revin cu capitolul doi. Descrierea e cam sufocantă şi cred că am grăbit puţin acţiunea.
Anyway, lectură plăcută! Şi nu uitaţi să vă împărtăşi-ţi părerea într-un scurt comentariu.

Capitolul 2.

"Trenul rochiei ei albe de mireasă cu cristale swarovski se învartea armonios odată cu voalul ei alb, imaculat. Aşa cum şi l-a dorit mereu. Părul ei negru, ca pana corbului era într-un contrast perfect cu albul din jur. Ochii ei albaştri, un albastru deschis, o nuanţă de albastru caldă, dacă exista aşa ceva, îl admirau pe alesul ei. Şuviţe brunete îi cădeau pe faţă în timp ce o învartea pe ea să faca o piruiertă. Da, dansul mirilor era perfect. Nu-şi amintea să fi învăţat vreodată să danseze, dar ce mai conta? Era minunată. Atunci, abia atunci realiză cât de mult îl iubeşte. Cum ar fi viaţa ei fara el? Era sigură că şi el simte la fel..."
Refrenul melodiei "Nightmare" a celor de la Avenged Sevenfold o trezi. Se ridică in şezut, buimacă. Ea cu siguranţă avuse parte de un vis, nu de un coşmar. Îi apăru un zâmbet idiot pe faţă. Ce proastă era. Cum de visase un asemena lucru? Dacă i-ar fi spus lui Bill că visase nunta lor, sau mai bine zis doar o parte din valsul mirilor, acesta ar fi râs de ea. Se întinse şi opri alarma. Asta o puse pe gânduri. Oare o fi el alesul?...Ce naiba, nu era momentul potrivit să se gândească la asta. Era prima zi de şcoală şi nu vroia să înceapă cu stângul, măcar de data asta. Totuşi, şcoala nu o tenta. Deloc. Nu murea nimeni daca mai stătea cinci minute in pat, nu?
Uşa lovi peretele. Evette tresări.
-Ai pierdut noţiunea timpului sau ce? E 7.30. Mişcă-ţi curul sau ai să întârzii la şcoala.
-Neaţa şi ţie, idiotule, răspunse cu sarcasm Evette.
In prag stătea fratele ei mai mic, Everette. Oare parinţii lor erau normali că le-au pus două nume aproape identice? Nu prea. Semanau puţin, dar nu foarte mult. El era scund, undeva pe la 1.74, avea parul negru( dar ea ştia ca e vopsit, culoarea sa naturala fiind un şaten caramel), avea ochii albaştri închis. Parul sau până la umeri era proaspăt îndreptat.
-N-ai ceva mai bun de făcut?
-Cum ar fi? răspunse brunetul in timp ce îşi fixa al doilea pierce din buza inferioară.
Evette îşi dădu ochii peste cap, se ridică din pat şi se duse la baie.
Bruneta îşi admiră reflexia din oglindă. Ştia că era frumoasă, nu era nevoie de nimeni să i-o zică. Avea parul până la omoplaţi, negru şi ondulat. Cu un gest nervos îşi dadu bretonul din ochi si zâmbi. Avea buzele lungi, dar nu prea lungi. Nici subţiri dar nici groase. Cum sa le zici? Perfecte intr-o lume in care chirurgia plastică era la putere. Evette ura chirurgia plastică. Nu înţelegea cine ar fi putut apela la ea. "Acolo unde natura a greşit..." se gandi ea. Nu era si cazul ei. Dinţii ei erau perfecţi şi chiar daca unii nu o credeau, ea nu purtase apărat dentar niciodată.
Evette se întoarse în dormitor, se machiease şi îşi îndreptă părul. Îşi alese niste haine simple, negre. Nu purta doliu sau ceva de genul, dar găsea culoarea irezistibilă. Coborî scările până jos, trecu prin două holuri şi o cameră până ajunse in bucătărie.
-Ever!
Nici un răspuns.
"Afurisitul ăla a plecat deja" se gândi bruneta in timp ce cauta prin frigider ceva de mancare. Din păcate, toate produsele erau expirate. Evette oftă. Familia DiLaurentis era o familie cu o stare materiala excelentă, ce ruşine să nu aibă ceva comestbil in frigider. Tatăl ei era plecat cu afaceri în Europa, iar mama ei era undeva in Africa ajutând copiii săraci.
Spre norocul ei, găsi pe masă nişte produse de patiserie. O parte din ele erau mancate pe jumatate de fratele ei, dar din fericire pentru ea mai ramasera vreo 3 cornuri întregi. Le înfuleca pe toate dupa care se uită la ceas. Opt fără şapte. Era în întârziere. Îşi scoase iiphone-ul, modelul 4 după care-l sună pe Bill.
-Neaţa iubitule, poţi să mă laşi la şcoala? întrebă bruneta.
Işi îndesă telefonul înapoi in geantă, bineînţeles că putea.
Ieşi afară să-l aştepte, aruncând o ultima privire in oglindă. Spre diferenţă de fratele ei, Evette era înalta, 1.78. Avea un corp atletic, bine făcut. Nu degeaba mergea la sala in fiecare zi, practica înot şi juca tenis de trei ori pe săptămână, nu?
"You only live one life, for a very short time, so make every second divine! "

#3
DiLaurentis? As in Pretty Little Liars? Sa ma scuzi, cam asta a fost primul lucru care mi-a sarit in ochi. Cred ca mi-a si scos ochii, sincer *laughs*. Acum can't help it decat sa mi-o imaginez pe Evette [imi place numele fenomenal de mult], ca un fel de Allison bruneta- which is not such a nice landscape. Uhm nu o sa ma iau de greseli tehnice - aka tastare sau gramatica and so on...ci strict de continut.

Ai inceput pretty bad ass...descriere simplista, actiune destul de rapida; stilul pe care il abordezi imi aduce a Suzanne Collins. Prima parte e destul de catchy, zic eu, incerc sa imi dau seama cum si de ce, ca apoi sa vii la a doua si sa iti faci nevoile pe visele mele. Ah, don't get me wrong, imi place cum ai abordat problema, ai creat atmosfera de suspans dupa care ai venit si ai aruncat o galeata de apa rece.
Evette...pe ea astept sa o conturezi un pic mai bine, ca personalitate, e putin cam fada deocamdata. Cred ca o sa imi placa, pare bad ass, insa are nevoie de o oarecare complexitate. Bill ma intriga...vreau sa fie un adevarat Prince Charming of the Sadistic dimension daca intelegi ce zic.
Fratele ei, e o persoana interesanta again, sper sa il folosesti mai des pentru ca, o sa dea un farmec aparte intregii povesti.
Eh ma opresc aici deocamdata, in mare imi place, sunt anumite greseli, pe alocuri e un pic cam brea brusc, actiunea decurge lin pana la un punct, ca mai apoi sa porneasca brusc si sa aiba blocaj inainte de o avalansa. Descrierea nu e neaparat sufocanta, e exagerata oarecum, cu elemente care probabil nu sunt necesare.
So, astept continuarea, avand in vedere ca ma intriga. [titlul in special, vreau sa vad cam care e legatura]
Strangers have the best candies
[Imagine: 9B19F2F8D024899728F06BF94F09CF3B.gif]
Out of my mind...back in 5 minutes.


#4
apreciez ca ai inceput cu mijlocul (eu consider ca i cel mai bun mod de a face pe cineva sa citeasca pana la sfarsit) dar as fi preferat sa continui actiunea de unde ai ramas si sa dezvalui abia dupa motivul, istoria etc. oricum, cred ca e o poveste ff buna

#5
Heii : )
Destul de interesant fic-ul . Mia placut foarte mult Ai nitica greseli dar sunt majore . Imi place mult cum descri . Te exprimi frumos , din punctul meu de vedere . Este ceva diferit ca ai inceput cu mijlocul [ cea ce nu am mai vazut pana acum ] si sincer imi place foarte mult . Mai ai un pic de lucrat dar te descurci foarte bine . : ] Cam atat, pa : ]
Adevarul, pur si simplu, este rareori pur si nu este niciodata simplu . <3

#6
Mulţumesc pentru comentarii şi scuze de întârziere, dar am fost plecată din oraş iar când am venit am uitat complet să mai postez capitolul.
Chlo, numele l-am pus din lipsa de inspiraţie. N-am avut chef să mai caut un nume "de fiţe" dacă ma inţelegi, iar ăsta a fost primul care mi-a venit în minte. Asta, şi da Vinci. Whatever, merci din nou pentru comentarii şi lectură placută!

Capitolul 3.


Brunetul îşi trecu mâna prin părul său mătăsos. Dacă lui Bill îi plăcea ceva la el, atunci acel lucru era părul. Defapt, pe cine minţea? Îi plăcea totul la el. Avea un corp perfect, putea-i să spui ca e sculptat. Bill zâmbi, nu era chiar modest. Avea parul şi ochii negri ca pana corbului. Trăsăturile feţei erau fine, parcă erau conturate de un pictor celebru. De un geniu. Aruncă o ultimă privire in oglindă, după care zâmbi satisfăcut îndreptându-se spre bucătarie.
Acolo, Duane înfuleca nişte pâine cu gem.
-In stilul ăsta te vei îneca, trase concluzia Bill.
Brunetul se întoarse şi se strâmba la el.
-Cat de imatur eÅŸti!
-Vrei sa faci o fapta buna? intrebă Duane schimbând subiectul.
-Uimeste-mă!
-Poţi să mă laşi la şcoală?
Bill îl privi sceptic.
-Cu siguranţa voi salva lumea cu fapta aceasta, raspunse acesta pe un ton indiferent.
Duane îşi dădu ochii peste cap.
-Niciodată nu ştii.
-Dar, te duc.
-Cum aÅŸa?
-Am un drum spre liceul ăla , aşa că mişcă-te.
-Bine, se conforma Duane.
-Vrei să stai in spate?
-Nu chiar, răspunse Duane plictisit.
Bill îi aruncă o ultimă privire şi călcă pe aceleraţie.
-Bill, liceul e in partea cealaltă!
-Ca să vezi, veni raspunsul său rece.
-Unde mergem?
-Trebuie sa trec sa o las pe Evette, de aia ţi-am spus sa stai in spate.
-Evette?
Nu primi nici-un răspuns. Fratele său era rece şi indiferent ca întodeauna.
-Ce faci după ore?
-Vreau sa trec pe la morminte.
-Pentru ce? se interesă Bill. Sunt doar nişte pietre, ştii bine, cadavrele nu sunt acolo.
-E vorba de respectul faţă de morţi.
-Exact. Morţi. Nu mai văd, nu mai aud. Practic nu mai există. De ce ar trebui sa ai respect pentru cineva care nu mai există? Nu văd rostul, împacăte cu ideea, s-au dus şi nu se mai întorc.
Duane înghiţi în sec. N-ar fi trebuit să zică asta. Parinţi lor, morţi, erau un subiect tabu. Era prea devreme, rana era prea adânca şi prea nouă. Fiecare vorbă şi fiecare gând despre cei doi îl durea. Nu trecuseră nici 12 luni de la asasinarea părinţilor lor.
-Măcar stai ca un om normal. Dă-ţi jos picioarele de pe bord! zise Bill, prefăcându-se că nu observă schimbarea de stare a fratelui său.
-De ce? se răsti Duane.
Bill îl privi încruntat. De când ţipa la el? Totuşi, îi răspunse calm:
-Pentru că dacă nu ai să ţi le dai jos, am să ţi le rup.
Duane îşi dădu ochii peste cap, dar se aşeză cât de civilizat putu.
-Deci, Evette asta e iubita ta?
Bill îl privi neincrezator. Duane îi ştia jocul, acum doar verifica terenul.
-AÅŸa cred, incerca brunetul un raspuns evaziv.
-Åži pe ea ai sa o ceri in casatorie?
Bill îl fulgera din privire. Dacă ar şti că face toate astea pentru el...da, probabil l-ar urî şi mai mult.
Duane îşi dadu la o parte şuviţele de păr ce-i cădeau pe ochi. Daca ar ştii fata asta ce chinuri o aşteaptă... Fratele său era un ciudat. Oare de ce nu placase încă? De ce mai stătea cu el? Bill oricum nu avea să-l caute dacă pleca. Ah da, era destul de inteligent încât să-şi dea seama că lumea era crudă, nu putea să plece pur şi simplu. Şi chiar dacă se descurca cu banii, în cazul în care cineva anume îl găsea era mort.Nu înţelegea. Ura totul la el, ura felul în care-l priveşte, ca şi cum i-ar fi superior. Ura felul in care-i vorbeşte, felul in care se comportă cu el. Cu propriul frate de sânge. Dar cel mai mult îl ura pentru ceea ce face. Nu lui, ci celorlalţi. Toate fetele pe care le păcalise până acum şi le ucise? Şi mereu erau doi. Nu avea importanţă cine era a doua persoană, dar trebuia sa fie. Numarul trebuia sa fie par.De ce o faceă? De ce îi omora pe toţi? Nu înţelegea. Şi-ar fi dorit să-l întrebe, dar probabil s-ar fi ales doar cu un răspuns citat din vreo carte şi o privire indiferentă. Şi totuşi, după toate astea îl iubea. Nu avea să nege, cel puţin nu faţă de el însuşi. De ce? Doar pentru ca aveau acelaşi sânge? Ce prostie. Cât n-ar fi dat să aibă nişte răspunsuri. Şi cât semăna Bill cu răposatul lor tata...erau ca doua picături de apa. Atât fizic, cat şi psihic. Duane i-a urât pe amandoi, uneori credea ca şi mama sa îi urăşte. Dar probabil asta era doar in mintea lui.
Zgomotul portierei din spate îl trezi din gânduri.
-Hei, salută Evette după care se întinse şi-l sărută pe Bill.
Duane aşteptă. Tuşi. Bill întrerupse sărutul îi aruncă o ultimă privire lui Duane, după care fără să zică nimic călcă pe aceleraţie.
-Şi tu eşti? întrbă Evette după care-i zâmbi.
Duane se întoarse enervat catre ea. Nu vedea că nu e in dispoziţia necesară să poarte o conversaţie in momentul de faţa? Îi veni in minte o replică plină de venin dar se opri.
Acum că o privea de aproape, observă că arată chiar bine. Îi studie faţa, cu toate calităţile şi defectele ei. Trase concluzia ca Evette avea o înfăţişare atrăgătoare. Chiar foarte atrăgătoare.
-Fratele meu, interveni Bill.
-Huh? făcu Duane. Ce e?
Bill pufni.
-Tu eÅŸti fratele meu.
-Ah da! Duane, se prezentă brunetul.
-Evette, raspunse bruneta zâmbind. Tipul era clar cu capul in nori, dar era draguţ. Duane se întoarse şi îşi fixă privirea pe drumul bine cunoscut.
"You only live one life, for a very short time, so make every second divine! "

#7
Dar vai cred ca am asteptat o perioada destul de indelungata pentru capitolul asta. Eram chiar curioasa cum o sa decurga lucrurile dar, aparent, tu chiar ai lucrat la partea de suspans si ma uimeste. E exact modul de a crea o atmosfera linistita, dar totusi tensionata in care stii ca nu o sa se intample nimic, dar speri. Intr-o oarecare masura observ, acum, legatura dintre titlu si poveste, si imi place, imi starneste curiozitatea.
Stilul tau e putin cam prea rough, e ca un cutit de paine, necizelat, cu zimti, insa are ceva atractiv. Actiunea decurge repede, dialogul e cat se poate de realistic. Imi place reprezentarea ta literara pentru Bill, ajuta la crearea unei imagini vizuale destul de sugestive. Si damn,cat imi aminteste de anumite personaje din YA fiction books, ca de exemplu de Patch din Hush,Hush. Pe Duane, in schimb zic ca trebuie sa-l mai hasurezi...e deocamdata ca o umbra, dar una destul de vizibila, si aparent are o importanta majora.Totusi Bill, si aparenta lui afinitate pentru propria-i persoana imi aduce un peek a Patrick Bateman din American Psycho. Creepy character. Aparent Evette in capitolul asta e personaj episodic...
Well, m-ai captat. sunt curioasa ce aduci nou!
Looking forward to see the continuation.
Strangers have the best candies
[Imagine: 9B19F2F8D024899728F06BF94F09CF3B.gif]
Out of my mind...back in 5 minutes.


#8
Lectură plăcută! Ştiu că a durat mult, dar mi-a fost lene să pun diacriticele şi probabil nici nu le-am pus pe toate.
Capitolul 4.


Discursul directorului era acelaşi în fiecare an. Evette îl ştia pe derost.
-Acelaşi moşneag bătrân, acelaşi discurs plictistor, gândi bruneta cu voce tare în timp ce-şi punea căstile în urechi.
Da, cu siguranţă versurile celor de la Manowar erau mai interesante.
"Dar ce le mai alege", se gândi Duane în timp ce-şi plimba privirea prin jur. Ca la fiecare şcoală, elevii se adunau în grupuri. Şi ca de obicei, el nu cunoştea pe nimeni. Alt an, alt oraş, altă şcoala, alţi oameni. Şi alt discurs plictisitor. Arucna o privire pe scena improvizată, unde era adunat un grup de profesori. Şi un preot. Multe şcoli cheamau preoţi pentru a binecuvânta anul şcolar. Duane n-avea să înţeleagă cum nişte cuvinte a unui simplu om puteau ajuta un întreg an şcolar. Defapt, era sigur că n-ajutau cu nimic. Nu fusese niciodată un ateu convins, dar trebuia să-i dea dreptate fratelui său la capitolul ăsta, dacă exista vreun zeu, îi ura. Cel puţin pe el.
-Bună Evette!
Duane se întoarse. În faţa lor stătea o fată înaltă, cu părul lung, şaten cu şuviţe blonde sau blond cu şuviţe şatene. Brunetul nu reuşi să elucideze misterul.
-Bună, Clara, tonul brunetei sublinia faptul că nu are chef de vorbit.
-Nu credeam ca ai sa vii chiar din prima zi.
-Nici eu, dar uite-ma! raspunse Evette, incercand sa zambeasca dar ii iesi o grimasa.
Clara nu baga de seama si continua:
-Si cine-i prietenul tau?
-Asta-i fratele prietenului meu, mormai Evette mai mult pentru sine.
-Şi "ăsta" are un nume, replică Duane.
Clara îşi aţinti ochii ei mari şi verzi spre el, zâmbind.
-Eu sunt Clara, zise ea cu zambetul pâna la urechi, întinzându-i mâna.
-Duane, veni răspunsul, dar nici o strângere de mână.
Clara mai aşteptă câteva secunde, după care-şi retrase mâna vizibil iritată.
-Pe mai tarziu, spuse ea în timp ce se întorcea pe călcâie.
Evette ridică din sprâncene amuzată.
-În stilul ăsta n-ai să-ţi faci prea mulţi prieteni.
Duane ridică din umeri, nu avea nevoie de prieteni momentan.
*
Everette se aşeză pe bordură, ceva mai încolo. N-avea chef să vadă pe nimeni. Savura cele câteva momente de linişte pâna cineva se rezemă de zidul din spate sau mai degrabă se trânti.
-Ai uitat? Ieri trebuia să ne întâlnim! îl mustră posesorul unei voci puţin groasă de la atâtea pachete de ţigări. Dar Everette o recunoscu imediat, era a Rebeccai. Rebecca Tilton. Una din fetele pe care le-ar fi strâns de gat, daca ar fi fost cu adevărat o ţara liberă, aşa cum susţin mulţi.
-Hei! Vorbesc cu tine!
-Ştiu! Aud! Nu trebuie să ţipi! Măiculiţă, îmi dai dureri de cap!
-Spuneai altceva la telefon acum 3 zile!
-Eram beat, se scuză brunetul în timp ce o studia pe Rebecca.
Azi purta nişte blugi simpli, mulaţi, care cu siguranţă nu făceau preţul pe care trebuiau să-l aibă. Un maieu roz pal, mulat. Nu lipseau geanta şi pantofii Prada. Părul blond, vopsit, îi cădea pe umeri în bucle făcute cu magia ondulatorului.
-Nici măcar nu ştiu de ce îmi pierd timpul cu tine, murmură blonda.
-Se numeÅŸte Jason.
Jason, aşa zisul lor "prieten" încercase să le facă lipeala. Idiot sau nu, şi-a dat şi el seama că nu se potriveau şi s-a lăsat păgubas. Everett nu ştia de ce-şi pierde timpul cu ei, nu erau prieteni decât cu pustii de bani gata şi atat.
Rebecca îşi aţinti ochii săi albaştri spre el. Poate aştepta să zică ceva, să îndrepte situaţia, dar n-avea chef, aşa că schimbă subiectul.
-Å¢i-ai schimbat lentilele de contact, zise brunetul.
-Ca să vezi, replică blonda. Mi-am dat şi eu seama, verdele nu-mi stătea bine.
"Nici albastrul nu-ţi sta" gândi Everette în timp ce căuta cu privirea pe cineva care ar reprezenta o companie mai plăcută. Majoritatea personalor pe care le văzu erau o companie mult mai placuta ca Rebecca, dar se îndoia amarnic că el ar fi reprezentat o companie la fel de placută pentru ceilalţli. Oftă. Nu stătea prea bine la capitolul prieteni.
În spatele său, Rebecca îşi aprindea o ţigară.
-Vrei ÅŸi tu?
-Nu.
-Vii diseară? intrebă blonda.
-Unde?
-Nu fă pe prostul! Petrecerea lui Jason?
Da, petrecerile lui Jason erau adeăarate dezastre. Dezastre in sensul bun, dacă avea unul. Dar azi nu se simţea în dispoziţia necesară. Pregăti o replică plină de venin, dar se opri când îl observă pe Jason.
-Care-i treaba? întrebă cel din urma, afişând un aer plictisit.
-Nimic special, răspunse blonda, copiind aerul plictisit a lui Jason.
Cei doi mai schimbară câteva cuvinte iar Everette se întrebă dacă Jason a observat că e şi el pe acolo. Mai avea puţin şi îi lua la bătaie pe amândoi. Inspiră adânc. Azi era cu nervii la pământ. Se ridică şi porni în direcţia opusă.
-Hei! Unde te duci? întrebă Rebecca.
Brunetul îşi continuă drumu, se temea ca daca se opreşte chiar îi va lua la bătaie.
*
Bill aprinse becul la una din camerele de la subsol. Măsura din priviri încăperea şi îi fu clar. Duane îşi băga-se iarăşi nasul în treburile lui.
Câteva foi căzuseră pe jos, iar aici nu bătea vântul şi nici curent nu era. Şi ca să vezi, lipsearevolver automat. Dumnezeu ştia ce vroia să facă fratele său cu el, dar avea să se ocupe de asta mai târziu.
*
Elevii începeau să se împrăştie, la fel şi profesorii.
-Să mă aştepţi! spuse Evette.
-Să ce? întrebă Duane confuz.
-Ma duc să-i dau cheile lui frate-mio, iar a uitat să şi le ia.
-Bun, dar să te aştept pentru ce?
-Să mergem acasa, nu?
-Poate greşesc eu, dar tu şi cu mine nu stăm la 30 de mile distanţă?
Bruneta se opri şi-l privi. Imediat cum îi zări figura confuză şi aerul ironic de pe faţă sa o apucă râsul.
Brunetul se uită la ea şi mai confuz, probabil se întreba daca şi-a pierdut minţile.
-Bine, am înteles. Eşti dusă!
Evette îşi şterse lacrimile de la ochi după care spuse:
-Doar aşteptă-mă!
Şi fugi in direcţia opusă.
-Al naibii să fiu... mormăi Duane, cu privirea după brunetă.
"You only live one life, for a very short time, so make every second divine! "



Subiecte de discuție similare...
Subiect: Autor Răspunsuri: Vizite: Ultimul răspuns
  Mintea unei naive candy girl 6 3.641 26-08-2011, 09:27 PM
Ultimul răspuns: Miranda.
  Frantura din mintea mea... Godz 8 4.118 16-10-2010, 06:59 PM
Ultimul răspuns: yaoi maniac


Utilizatori care citesc acest subiect:
1 Vizitator(i)