19-09-2011, 12:48 AM
Hello, multumesc pentru comentarii, chiar apreciez faptul ca citeste cineva. nu stiu daca o sa va palca acest capitol, eu sper ca da. Stiu ca poate ficul poate parea putin plictisitor la inceput, dar va asigur ca totul va devenii mult mai dinamic in curand. Enjoy.
Mă trezesc destul de brusc, când sunetul strident al telefonului începu să se audă în întreaga încăpere. Primul impuls a fost să îl arunc fix în peretele din faţa patului, şi probabil aş fi făcuto asta dacă l-aş fi găsit mai întâi. Mă ridic cu greu de pe pat şi încep să scotocesc prin mormanul de hârtii care erau împrăştiate în întreaga cameră, dar înainte să apuc să răspund s-a oprit. M-am bucurat la început, dar bucuria mea nu a durat decât câteva secunde pentru că telefonul fix a început să sune. Nu m-am obosit să răspund, am lăsat pur şi simplu robotul să intre ,, Sakura voiam să îţi reamintesc că până diseară trebuie să primesc e-mail-ul ala cu lista clienţilor şi rapoartele pentru săptămâna asta’’. Desigur, că era morocănosul meu şef, omul asta nu ştia că noi oameni de rând încercăm să profităm de o zi liberă. Pe naiba tot cheful meu se dusese, la fel şi planurile pentru astăzi. Plus că durerea de cap şi starea de greaţă pe care o resimţeam, făcea ca ziua de azi să fie şi mai ,,minunată’’.
Am privit spre ceasul aflat pe micuţa noptiera, se pare că era ora şapte dimineaţa. Cred că nici un om întreg la cap nu se trezise la ora asta, pardon insuportabilul meu şef o făcuse. Uneori, mă întrebasem la ce îşi mai luase o asistentă dacă tot pe mine mă suna să mă ocup de toate. Ar fi trebuit să îmi tripleze salariul, la cât efort depuneam într-o zi, mai ales că mai lucram şi acasă. Chiar avea dreptate Hinata, ar face bine să iasă la pensie nu să ne scoată nouă peri albi. Mai bine …, dar nu am apucat să îmi închei propoziţia pentru că a trebuit să fug până la baie, unde am stat mai mult de jumătate de oră încercând să vomit. Asta fusese prima şi ultima oară când mă mai îmbătam, ei bine poate a doua oară, pentru că prima dată eram în ultimul an de facultate. Fusesem invitată la o petrecere în cămin, şi am fost provocată să beau. Era pentru prima dată în viaţa mea, dar am acceptat pentru că mă săturasem să fiu considerată slabă. Dar a doua zi mi-a fost atât de rău încât mi-am jurat că nu o să mai beau şi aşa am făcut până acum. Imediat, după ce mi-am mai revenit cât de cât am făcut un duş, m-am îmbrăcat cu o pereche de pantaloni scurţi şi un tricou, în timp ce mi-am prins părul într-un coc, după care m-am apucat de scris. Cu toate că nu mă simţeam capabilă. Am apucat mormanul de dosare aflat pe podea, şi am început să le răsfoiesc rapid. Nu aveam nici un chef, plus că durerea se accentua cu fiecare dosar pe care puneam mâna. Am oftat, încercând să mă auto-conving să mă apuc să trimit e-mail-ul acela şi să scap. Nu ştiu cât timp trecuse, dar nu mai suportam să văd nici un dosar, iar după încă o rundă de înjurături care aveau trimitere directă către ,,scumpul’’ meu şef mi-am reluat activitatea. Îmi uram slujba, şeful şi tot ce ţinea de firmă, şi poate că dacă nu aş fi avut rate pe care să le plătesc aş fi demisionat de mult. De fapt, aşa ziceam mereu, dar nu îmi duceam niciodată planul până la capăt. Astfel că după o muncă de trei ore am reuşit să termin şi să trimit e-mail-ul. Bineînţeles, după ce l-am verificat de trei ori să fiu sigură că nu mi-a scăpat ceva, oricum eram absolut sigură că domnul Uchiha mă va suna, nemulţumit şi cu vocea lui răguşită îmi va urla că trebuie să o iau de la capăt. Mă pregătisem psihic pentru asta, dar speram din tot sufletul că nu se va întâmpla.
M-am ridicat leneşă de pe scaun şi am mers către balcon. Soarele puternic de după amiază mă îndemna să ies şi să mă plimb prin Central Park, însă eram încă mahmură după beţia mea neintenţionată. Poate că aveam să ies mâine. Sau poate că niciodată.
Brusc am fost trezită din subita mea melancolie, de fapt depresie de ţiuitul enervant al robotului telefonic care mă anunţa că am primit un mesaj. Pentru o secundă mi-a trecut prin minte că ar putea fi ursuzul gând care m-a făcut să mă cutremur la propriu, dar mi-am revenit. Orice ar fi fost, de data asta nu mă mai interesa. Am apăsat pe buton şi mesajul a început să se audă în întreaga cameră. Era Hinata.
,, Bună Sakura ce faci? Ţi-a spus şeful că nu mai e nevoie să îi trimiţi rapoartele alea? Le-am trimis eu. În fine, voiam să văd dacă vrei să mergi să iei cina cu mine şi Naruto? Aştept un răspuns.’’
Ce? Nu mai trebuia să trimit nimic? Şi atunci eu de ce am mai stat ca proasta să scriu. Ah îl uram pe moşul asta. Eram prea nervoasă, durerea de cap era prea mare. Îmi dispăruse orice chef să merg la cină sau oriunde altundeva. Aşa că am luat rapid mobil şi i-am scris un mesaj Hinatei în care îi spuneam că nu pot să ajung, plus că nu mă simţeam prea bine. Desigur, i-am cerut scuze şi ei şi lui Naruto urându-le distracţie plăcută.
Poate că m-aş fi dus, dar îmi era rău şi nu voiam să fiu în plus. Hinata, era o prietenă bună, dar nu puteam să îi distrug seara cu dispoziţia mea proastă. Chiar dacă nu voia decât să mă ajute, sau să fie drăguţă nu îmi dădeam seama exact cum stăteau lucrurile. Niciodată nu mă pricepusem la oameni. Poate că şi de-asta nu aveam prieteni s-au poate că era vina mea. Nu ştiu.
Ceva îmi spunea că Hinata era prietena mea, cu toate că nu eram atât de apropiate. Ne cunoscusem acum un an şi ceva când se angajase la firmă şi de atunci ceea ce ne-a unit a fost ura pe care o simţeam pentru Ino şi ursuz. Apoi, mi-a făcut cunoştinţă cu logodnicul ei Naruto, care chiar dacă era un bărbat de treizeci de ani se comporta ca un puşti de zece ani. Îmi amintesc foarte bine că în acea zi m-am întrebat cum puteau fi împreună la cât de diferiţi erau, dar privindu-i am realizat că se potrivesc, se completează perfect. Cu toate că Naruto era aerian, tăntălău câteodată şi foarte glumeţ, nu putea fi stăpânit decât o femeie ca Hinata, calmă, timidă, dar foarte hotărâtă, realistă. Se iubeau atât de mult încât nu mă mai săturam să îi privesc. Ei reuşiseră să mă facă pe de-o parte să înţeleg iubirea, dar pe de-altă parte eram tristă, îmi doream ca măcar pentru o secundă să simt iubirea. Poate că de asta îi aveam prieteni pe ei. Erau atât de îndrăgostiţi şi fericiţi. În timp ce eu eram îndrăgostită de iubire de care nu aveam parte din păcate.
Când m-am trezit din starea mea de meditare, stări de care aveam parte tot mai des în ultima vreme, am realizat că îmi era foame. Şi cum eram un dezastru într-ale gătitului am hotărât să sun şi să comand ceva. Nu ştiam ce, dar am hotărât să iau o pizza cu de toate şi o prăjitură cu tiramisu. Acum nu rămânea decât să aştept. Încercam să găsesc ceva de făcut aşa că am dat drumu la televizor şi am început să schimb plictisită programele. Nu era nimic interesant de văzut.
Tot ce avea legătură cu munca îmi provoca greaţă, iar ceva să fac în timpul liber, nu ştim pentru că de obicei nu prea aveam timp. Aş fi putut să ies să mă plimb prin parc sau să merg la cinema, dar ce rost avea să fac toate astea singură. Dintr-o data am auzit sunând interfonul, cum nu aşteptam pe nimeni eram aproape sigură că era portarul care mă anunţa că venise tipul cu livrare. M-am ridicat şi am mers spre interfon.
- Domnişoară este cineva aici care vă caută.
- E în regulă Joe, lasă-l să urce.
Nu aveam absolut nici un dubiu că cel care mă comenta era tipul cu livrare. Nu m-am obosit să mă schimb, în fond era doar un necunoscut care va pleca odată ce îşi va primi banii. Am deschis uşa presupunând că avea să ajungă în curând şi aşa a şi fost. I-am plătit comanda, având grijă să îi las un bacşiş generos, dar când să închid uşa m-am trezit cu mama stând în prag şi bătând uşor din picior. Oficial, ziua asta tocmai se înrăutăţise. Nu îmi mai rămăsese nimic de făcut decât să o invit să intre, şi oricum nu aş fi putut să o opresc chiar dacă aş fi vrut. Am mers şi am lăsat ceea ce comandasem pe masa din bucătărie, şi am început să strâng o parte din dosarele împrăştiate peste tot.
- Draga mea, ce dezordonată eşti. O femeie trebuie să fie întotdeauna ordonată.
Deja începuse cu obişnuita ei predică despre cum trebuie să fie o femei, cum trebuie să se comporte şi aşa mai departe. Spre norocul meu, învăţasem de mult să o ignor.
Nu aveam nici cea mai vagă idee în legătură cu vizita ei neanunţată, dar speram să nu stea prea mult, altfel aş fi fost nevoită să o aud trăncănind într-una precum o moară stricată despre cât de bine ar fi fost dacă m-aş întoarce în Idaho, sau mai rău să mă trezesc supusă unui interogatoriu incomod despre viaţa mea personală, asta era dea dreptul înfricoşător.
Relaţia cu mama mea nu fusese foarte deschisă, dar ea nu încercase niciodată să se apropie de mine, nu era vorba că nu mă iubea sau invers, dar asta fusese situaţia. Ea întotdeauna mă comparase cu alte fete, reuşind cumva să mă facă să mă simt inferioară lor. Nu ştiu de ce, dar aşa se întâmpla mereu, era ca şi cum eu nu eram suficient de bună pentru a mă ridica la aşteptările ei. Astfel că ajunsesem să urăsc faptul că eram singură la părinţi sau că mama făcea ca tot ceea ce mă interesa să îmi displacă. Aşa făcuse cu primul şi ultimul băiat pe care îl plăcusem şi mă plăcuse la rândul lui. Ea nu îl putea suporta pentru că el era genul de băiat rău, astfel că hotărâse să ies cu un anume Kiba, astfel că am renunţat. În fine asta era mama nu o puteam schimba.
- Sakura vino puţin.
Am mers către sufragerie, unde am găsito pe mama stând pe canapeaua din piele maro. Am privit în întreaga încăpere şi am rămas surprinsă. Întregul morman de dosare care ,,zăcuseră’’ împrăştiate peste tot acum erau aranjate pe masă, la fel şi cărţile din bibliotecă. Dezordinea care domnise până atunci în acea cameră dispăruse complet. Ştiam că mama era obsedată de curăţenie, dar nu lipsisem decât câteva minute, oricum nu era suficient timp încât să aranjeze totul.
Nu am apucat să o întreb care era de fapt scopul vizitei sale, pentru că femeia care îmi dăduse viaţă plecase direct spre bucătărie.
- Dumnezeule, Sakura trebuie să înveţi să găteşti nu poţi mânca asemenea prostii în fiecare zi.
Ştiam deja la ce se referea, cred că tocmai găsise pizza şi prăjitura, însă ceea ce nu îmi imaginasem era că le va arunca la gunoi. Asta era cu adevărat o decizie radicală. În fine după ce am văzut tot ce se întâmplase nu am mai mers la bucătărie, ci am preferat să mă uit pe nişte dosare. Pe lângă o discuţie cu mama, asta era mult mai plăcut. Trecuse deja jumătate de oră, când am auzito pe cea care îmi dăduse viaţă strigându-mă şi anunţându-mă că masa era gata. Nu am comentat, îmi era prea foame să o fac, doar am mers şi m-am aşezat la masă.
Atunci mama mi-a întins un castron plin cu supa de pui, iar lângă o farfurie de spaghete, după care a făcut şi pentru ea acelaşi lucru. Mâncam în linişte, fără ca măcar să ne privim. Cu toate astea trebuia să recunosc că ceea ce gătise era cu adevărat delicios, însă marea mea nedumerire era de unde făcuse rost de ingrediente. Nu mai făcusem cumpărături de ceva vreme, preferând să comand ceva sau să iau masa în oraş, era mult mai simplu aşa. Probabil că fusese prevăzătoare şi cumpărase totul înainte să vină la mine.
- Şi te-ai mai gândit te întorci acasă? Mie şi tatălui tău, ne este dor de tine.
Nu înţelegeam ce rost mai avea să întrebe dacă tot ştia răspunsul, care era acelaşi din totdeauna. Chiar credea că mă schimbasem peste noapte, în fine aveam de gând să îi intru în joc.
- Nu, nu mă întorc. Tu şi tata trebuie să înţelegeţi odată pentru totdeauna că îmi este mult mai bine aici. Şi dacă ai bătut atâta drum din Idaho, până în New York doar pentru asta să ştii că te-ai înşelat.
Mă durea să îi vorbesc aşa, dar îi spusesem de o mie de ori că răspunsul era ,,nu’’, iar ea continua să îmi pună aceeaşi întrebare de zece mii de ori. Un lucru era totuşi de apreciat, faptul că era perseverentă.
- Măcar am încercat. Dar lasă asta la o parte, ia spune-mi nu este nimeni în viaţa ta pe care ai vrea să ni-l prezinţi?
Ştia prea bine şi acest răspuns, îi spusesem asta chiar ieri când vorbisem la telefon eram tot singură. Habar n-aveam de ce tot insista cu asta.
- Nu mama, ţi-am spus asta şi ieri şi probabil şi mâine şi de câte ori voi mai continua să mă întrebi, de asta poţi fi sigură.
Toată discuţia a continuat în acelaşi stil încă vreo douăzeci de minute. Mama îmi punea obişnuitele ei întrebări, în timp ce eu spuneam aceleaşi răspunsuri învăţate şi rostite într-un mod mecanic. Aşa se întâmpla mereu.
- Dar cel puţin ai parte şi de ceva distracţie, cum ar fi sexul spre exemplu.
Aproape că m-am înecat când i-am auzit afirmaţia. Dintr-o dată discuţia monotonă se transformase în interogatoriul incomod de care mă temusem la început. Însă ceea ce ,,stânjenise’’ şi mai , mult era faptul că mama începuse să îmi vorbească despre s*x ca şi cum ar fi fost aproape sigură că avusesem parte de asta, când eu nici măcar nu ştiam ce e ala sărut. Astfel că în încercarea mea disperată de a schimba subiectul am început să o întreb despre magazinul de unelte pentru grădinărit al tatei, ceea ce a părut să o încânte mai mult uitând complet despre ceea ce vorbeam. Ba chiar începuse să îmi povestească despre petuniile ei, o poveste dea dreptul ,,incitantă’’, atât de incitantă încât am început să casc, ceea ce a făcuto pe mama să se oprească din vorbit. Se hotărâse că era timpul să meargă la culcare. Înainte de a pleca spre dormitor îmi spuse că va pleca mâine, şi că venise doar pentru că la telefon îi părusem ciudată, voia doar să se asigure că eram în regulă. Şi bineînţeles profitând de ocazie să încerce să mă convingă. Eram fericită să aflu că cineva îşi făcea griji pentru mine, chiar dacă era vorba despre părinţii mei.
Am hotărât ca eu să dorm pe canapea. Se pare că cu toate că mă mai liniştise oarecum vizita ei, chiar dacă aş fi preferat să vină tata. Înainte să adorm imaginea petuniilor îmi venise în minte. Speram din tot sufletul să nu le visez.
Capitolul 2
Mă trezesc destul de brusc, când sunetul strident al telefonului începu să se audă în întreaga încăpere. Primul impuls a fost să îl arunc fix în peretele din faţa patului, şi probabil aş fi făcuto asta dacă l-aş fi găsit mai întâi. Mă ridic cu greu de pe pat şi încep să scotocesc prin mormanul de hârtii care erau împrăştiate în întreaga cameră, dar înainte să apuc să răspund s-a oprit. M-am bucurat la început, dar bucuria mea nu a durat decât câteva secunde pentru că telefonul fix a început să sune. Nu m-am obosit să răspund, am lăsat pur şi simplu robotul să intre ,, Sakura voiam să îţi reamintesc că până diseară trebuie să primesc e-mail-ul ala cu lista clienţilor şi rapoartele pentru săptămâna asta’’. Desigur, că era morocănosul meu şef, omul asta nu ştia că noi oameni de rând încercăm să profităm de o zi liberă. Pe naiba tot cheful meu se dusese, la fel şi planurile pentru astăzi. Plus că durerea de cap şi starea de greaţă pe care o resimţeam, făcea ca ziua de azi să fie şi mai ,,minunată’’.
Am privit spre ceasul aflat pe micuţa noptiera, se pare că era ora şapte dimineaţa. Cred că nici un om întreg la cap nu se trezise la ora asta, pardon insuportabilul meu şef o făcuse. Uneori, mă întrebasem la ce îşi mai luase o asistentă dacă tot pe mine mă suna să mă ocup de toate. Ar fi trebuit să îmi tripleze salariul, la cât efort depuneam într-o zi, mai ales că mai lucram şi acasă. Chiar avea dreptate Hinata, ar face bine să iasă la pensie nu să ne scoată nouă peri albi. Mai bine …, dar nu am apucat să îmi închei propoziţia pentru că a trebuit să fug până la baie, unde am stat mai mult de jumătate de oră încercând să vomit. Asta fusese prima şi ultima oară când mă mai îmbătam, ei bine poate a doua oară, pentru că prima dată eram în ultimul an de facultate. Fusesem invitată la o petrecere în cămin, şi am fost provocată să beau. Era pentru prima dată în viaţa mea, dar am acceptat pentru că mă săturasem să fiu considerată slabă. Dar a doua zi mi-a fost atât de rău încât mi-am jurat că nu o să mai beau şi aşa am făcut până acum. Imediat, după ce mi-am mai revenit cât de cât am făcut un duş, m-am îmbrăcat cu o pereche de pantaloni scurţi şi un tricou, în timp ce mi-am prins părul într-un coc, după care m-am apucat de scris. Cu toate că nu mă simţeam capabilă. Am apucat mormanul de dosare aflat pe podea, şi am început să le răsfoiesc rapid. Nu aveam nici un chef, plus că durerea se accentua cu fiecare dosar pe care puneam mâna. Am oftat, încercând să mă auto-conving să mă apuc să trimit e-mail-ul acela şi să scap. Nu ştiu cât timp trecuse, dar nu mai suportam să văd nici un dosar, iar după încă o rundă de înjurături care aveau trimitere directă către ,,scumpul’’ meu şef mi-am reluat activitatea. Îmi uram slujba, şeful şi tot ce ţinea de firmă, şi poate că dacă nu aş fi avut rate pe care să le plătesc aş fi demisionat de mult. De fapt, aşa ziceam mereu, dar nu îmi duceam niciodată planul până la capăt. Astfel că după o muncă de trei ore am reuşit să termin şi să trimit e-mail-ul. Bineînţeles, după ce l-am verificat de trei ori să fiu sigură că nu mi-a scăpat ceva, oricum eram absolut sigură că domnul Uchiha mă va suna, nemulţumit şi cu vocea lui răguşită îmi va urla că trebuie să o iau de la capăt. Mă pregătisem psihic pentru asta, dar speram din tot sufletul că nu se va întâmpla.
M-am ridicat leneşă de pe scaun şi am mers către balcon. Soarele puternic de după amiază mă îndemna să ies şi să mă plimb prin Central Park, însă eram încă mahmură după beţia mea neintenţionată. Poate că aveam să ies mâine. Sau poate că niciodată.
Brusc am fost trezită din subita mea melancolie, de fapt depresie de ţiuitul enervant al robotului telefonic care mă anunţa că am primit un mesaj. Pentru o secundă mi-a trecut prin minte că ar putea fi ursuzul gând care m-a făcut să mă cutremur la propriu, dar mi-am revenit. Orice ar fi fost, de data asta nu mă mai interesa. Am apăsat pe buton şi mesajul a început să se audă în întreaga cameră. Era Hinata.
,, Bună Sakura ce faci? Ţi-a spus şeful că nu mai e nevoie să îi trimiţi rapoartele alea? Le-am trimis eu. În fine, voiam să văd dacă vrei să mergi să iei cina cu mine şi Naruto? Aştept un răspuns.’’
Ce? Nu mai trebuia să trimit nimic? Şi atunci eu de ce am mai stat ca proasta să scriu. Ah îl uram pe moşul asta. Eram prea nervoasă, durerea de cap era prea mare. Îmi dispăruse orice chef să merg la cină sau oriunde altundeva. Aşa că am luat rapid mobil şi i-am scris un mesaj Hinatei în care îi spuneam că nu pot să ajung, plus că nu mă simţeam prea bine. Desigur, i-am cerut scuze şi ei şi lui Naruto urându-le distracţie plăcută.
Poate că m-aş fi dus, dar îmi era rău şi nu voiam să fiu în plus. Hinata, era o prietenă bună, dar nu puteam să îi distrug seara cu dispoziţia mea proastă. Chiar dacă nu voia decât să mă ajute, sau să fie drăguţă nu îmi dădeam seama exact cum stăteau lucrurile. Niciodată nu mă pricepusem la oameni. Poate că şi de-asta nu aveam prieteni s-au poate că era vina mea. Nu ştiu.
Ceva îmi spunea că Hinata era prietena mea, cu toate că nu eram atât de apropiate. Ne cunoscusem acum un an şi ceva când se angajase la firmă şi de atunci ceea ce ne-a unit a fost ura pe care o simţeam pentru Ino şi ursuz. Apoi, mi-a făcut cunoştinţă cu logodnicul ei Naruto, care chiar dacă era un bărbat de treizeci de ani se comporta ca un puşti de zece ani. Îmi amintesc foarte bine că în acea zi m-am întrebat cum puteau fi împreună la cât de diferiţi erau, dar privindu-i am realizat că se potrivesc, se completează perfect. Cu toate că Naruto era aerian, tăntălău câteodată şi foarte glumeţ, nu putea fi stăpânit decât o femeie ca Hinata, calmă, timidă, dar foarte hotărâtă, realistă. Se iubeau atât de mult încât nu mă mai săturam să îi privesc. Ei reuşiseră să mă facă pe de-o parte să înţeleg iubirea, dar pe de-altă parte eram tristă, îmi doream ca măcar pentru o secundă să simt iubirea. Poate că de asta îi aveam prieteni pe ei. Erau atât de îndrăgostiţi şi fericiţi. În timp ce eu eram îndrăgostită de iubire de care nu aveam parte din păcate.
Când m-am trezit din starea mea de meditare, stări de care aveam parte tot mai des în ultima vreme, am realizat că îmi era foame. Şi cum eram un dezastru într-ale gătitului am hotărât să sun şi să comand ceva. Nu ştiam ce, dar am hotărât să iau o pizza cu de toate şi o prăjitură cu tiramisu. Acum nu rămânea decât să aştept. Încercam să găsesc ceva de făcut aşa că am dat drumu la televizor şi am început să schimb plictisită programele. Nu era nimic interesant de văzut.
Tot ce avea legătură cu munca îmi provoca greaţă, iar ceva să fac în timpul liber, nu ştim pentru că de obicei nu prea aveam timp. Aş fi putut să ies să mă plimb prin parc sau să merg la cinema, dar ce rost avea să fac toate astea singură. Dintr-o data am auzit sunând interfonul, cum nu aşteptam pe nimeni eram aproape sigură că era portarul care mă anunţa că venise tipul cu livrare. M-am ridicat şi am mers spre interfon.
- Domnişoară este cineva aici care vă caută.
- E în regulă Joe, lasă-l să urce.
Nu aveam absolut nici un dubiu că cel care mă comenta era tipul cu livrare. Nu m-am obosit să mă schimb, în fond era doar un necunoscut care va pleca odată ce îşi va primi banii. Am deschis uşa presupunând că avea să ajungă în curând şi aşa a şi fost. I-am plătit comanda, având grijă să îi las un bacşiş generos, dar când să închid uşa m-am trezit cu mama stând în prag şi bătând uşor din picior. Oficial, ziua asta tocmai se înrăutăţise. Nu îmi mai rămăsese nimic de făcut decât să o invit să intre, şi oricum nu aş fi putut să o opresc chiar dacă aş fi vrut. Am mers şi am lăsat ceea ce comandasem pe masa din bucătărie, şi am început să strâng o parte din dosarele împrăştiate peste tot.
- Draga mea, ce dezordonată eşti. O femeie trebuie să fie întotdeauna ordonată.
Deja începuse cu obişnuita ei predică despre cum trebuie să fie o femei, cum trebuie să se comporte şi aşa mai departe. Spre norocul meu, învăţasem de mult să o ignor.
Nu aveam nici cea mai vagă idee în legătură cu vizita ei neanunţată, dar speram să nu stea prea mult, altfel aş fi fost nevoită să o aud trăncănind într-una precum o moară stricată despre cât de bine ar fi fost dacă m-aş întoarce în Idaho, sau mai rău să mă trezesc supusă unui interogatoriu incomod despre viaţa mea personală, asta era dea dreptul înfricoşător.
Relaţia cu mama mea nu fusese foarte deschisă, dar ea nu încercase niciodată să se apropie de mine, nu era vorba că nu mă iubea sau invers, dar asta fusese situaţia. Ea întotdeauna mă comparase cu alte fete, reuşind cumva să mă facă să mă simt inferioară lor. Nu ştiu de ce, dar aşa se întâmpla mereu, era ca şi cum eu nu eram suficient de bună pentru a mă ridica la aşteptările ei. Astfel că ajunsesem să urăsc faptul că eram singură la părinţi sau că mama făcea ca tot ceea ce mă interesa să îmi displacă. Aşa făcuse cu primul şi ultimul băiat pe care îl plăcusem şi mă plăcuse la rândul lui. Ea nu îl putea suporta pentru că el era genul de băiat rău, astfel că hotărâse să ies cu un anume Kiba, astfel că am renunţat. În fine asta era mama nu o puteam schimba.
- Sakura vino puţin.
Am mers către sufragerie, unde am găsito pe mama stând pe canapeaua din piele maro. Am privit în întreaga încăpere şi am rămas surprinsă. Întregul morman de dosare care ,,zăcuseră’’ împrăştiate peste tot acum erau aranjate pe masă, la fel şi cărţile din bibliotecă. Dezordinea care domnise până atunci în acea cameră dispăruse complet. Ştiam că mama era obsedată de curăţenie, dar nu lipsisem decât câteva minute, oricum nu era suficient timp încât să aranjeze totul.
Nu am apucat să o întreb care era de fapt scopul vizitei sale, pentru că femeia care îmi dăduse viaţă plecase direct spre bucătărie.
- Dumnezeule, Sakura trebuie să înveţi să găteşti nu poţi mânca asemenea prostii în fiecare zi.
Ştiam deja la ce se referea, cred că tocmai găsise pizza şi prăjitura, însă ceea ce nu îmi imaginasem era că le va arunca la gunoi. Asta era cu adevărat o decizie radicală. În fine după ce am văzut tot ce se întâmplase nu am mai mers la bucătărie, ci am preferat să mă uit pe nişte dosare. Pe lângă o discuţie cu mama, asta era mult mai plăcut. Trecuse deja jumătate de oră, când am auzito pe cea care îmi dăduse viaţă strigându-mă şi anunţându-mă că masa era gata. Nu am comentat, îmi era prea foame să o fac, doar am mers şi m-am aşezat la masă.
Atunci mama mi-a întins un castron plin cu supa de pui, iar lângă o farfurie de spaghete, după care a făcut şi pentru ea acelaşi lucru. Mâncam în linişte, fără ca măcar să ne privim. Cu toate astea trebuia să recunosc că ceea ce gătise era cu adevărat delicios, însă marea mea nedumerire era de unde făcuse rost de ingrediente. Nu mai făcusem cumpărături de ceva vreme, preferând să comand ceva sau să iau masa în oraş, era mult mai simplu aşa. Probabil că fusese prevăzătoare şi cumpărase totul înainte să vină la mine.
- Şi te-ai mai gândit te întorci acasă? Mie şi tatălui tău, ne este dor de tine.
Nu înţelegeam ce rost mai avea să întrebe dacă tot ştia răspunsul, care era acelaşi din totdeauna. Chiar credea că mă schimbasem peste noapte, în fine aveam de gând să îi intru în joc.
- Nu, nu mă întorc. Tu şi tata trebuie să înţelegeţi odată pentru totdeauna că îmi este mult mai bine aici. Şi dacă ai bătut atâta drum din Idaho, până în New York doar pentru asta să ştii că te-ai înşelat.
Mă durea să îi vorbesc aşa, dar îi spusesem de o mie de ori că răspunsul era ,,nu’’, iar ea continua să îmi pună aceeaşi întrebare de zece mii de ori. Un lucru era totuşi de apreciat, faptul că era perseverentă.
- Măcar am încercat. Dar lasă asta la o parte, ia spune-mi nu este nimeni în viaţa ta pe care ai vrea să ni-l prezinţi?
Ştia prea bine şi acest răspuns, îi spusesem asta chiar ieri când vorbisem la telefon eram tot singură. Habar n-aveam de ce tot insista cu asta.
- Nu mama, ţi-am spus asta şi ieri şi probabil şi mâine şi de câte ori voi mai continua să mă întrebi, de asta poţi fi sigură.
Toată discuţia a continuat în acelaşi stil încă vreo douăzeci de minute. Mama îmi punea obişnuitele ei întrebări, în timp ce eu spuneam aceleaşi răspunsuri învăţate şi rostite într-un mod mecanic. Aşa se întâmpla mereu.
- Dar cel puţin ai parte şi de ceva distracţie, cum ar fi sexul spre exemplu.
Aproape că m-am înecat când i-am auzit afirmaţia. Dintr-o dată discuţia monotonă se transformase în interogatoriul incomod de care mă temusem la început. Însă ceea ce ,,stânjenise’’ şi mai , mult era faptul că mama începuse să îmi vorbească despre s*x ca şi cum ar fi fost aproape sigură că avusesem parte de asta, când eu nici măcar nu ştiam ce e ala sărut. Astfel că în încercarea mea disperată de a schimba subiectul am început să o întreb despre magazinul de unelte pentru grădinărit al tatei, ceea ce a părut să o încânte mai mult uitând complet despre ceea ce vorbeam. Ba chiar începuse să îmi povestească despre petuniile ei, o poveste dea dreptul ,,incitantă’’, atât de incitantă încât am început să casc, ceea ce a făcuto pe mama să se oprească din vorbit. Se hotărâse că era timpul să meargă la culcare. Înainte de a pleca spre dormitor îmi spuse că va pleca mâine, şi că venise doar pentru că la telefon îi părusem ciudată, voia doar să se asigure că eram în regulă. Şi bineînţeles profitând de ocazie să încerce să mă convingă. Eram fericită să aflu că cineva îşi făcea griji pentru mine, chiar dacă era vorba despre părinţii mei.
Am hotărât ca eu să dorm pe canapea. Se pare că cu toate că mă mai liniştise oarecum vizita ei, chiar dacă aş fi preferat să vină tata. Înainte să adorm imaginea petuniilor îmi venise în minte. Speram din tot sufletul să nu le visez.