Merit fericire

[Katniss]

Hello, hello.Uite că am ajuns şi pe aici, ceea ce nu credeam că se va întâmpla, dar cum inspiraţia nu ma lăsat baltă. So, despre idee nu o să vă dau prea multe informaţii, prefer să aflaţi singuri, de aceea aştept părerii, impresii şi orice mai vreţi voi să îmi comunicaţi. Aşa ca fapt divers vă pot spune că ficul va fi din perspectiva Sakurei. În fine, am aberat destul.Lectură plăcută şi sper să vă placă. Enjoy.

Disclaimer: Nu detin nici un personaj din anime-ul/manga-ul Naruto (inafara de cele create de mine) care apartin lui Masashi Kishimoto. Si nu profit de pe urma acestor personaje/intamplari.

Merit fericire

Capitolul 1

Să fi liber poate părea ceva dea dreptul minunat, dar când eşti singură libertatea nu mai contează.

Întotdeauna mi-am dorit libertate, iar acum că o am mi se pare o mare pierdere. Era pentru prima dată când meditam cu adevărat la viaţa mea. Stăteam, singură într-un bar din Manhattan ca în fiecare seară. Tocmai scăpasem de la serviciu, care devenea pe zi ce trece tot mai obositor şi mă refugiasem în singurul loc pe care îl ştiam, un bar. Patetic, o ştiam prea bine. Venisem în New York acum trei ani, atrasă de visul american şi desigur încrezătoare în şansele mele de reuşită. Terminasem facultatea cu un an mai devreme fiind unul dintre acei elevi eminenţi, care erau consideraţi cei mai buni dintre cei buni. Şi desigur mândră de ceea ce reuşisem, într-o zi le-am spus părinţilor că plec şi dusă am fost. Au protestat la început cât au protestat, dar până la urmă nu au avut de ales şi au acceptat. Iar eu odată ajunsă în marele oraş am început să îmi caut un serviciu, undeva unde să fac ceva pentru care mă pregătisem în facultate . Speram să reuşesc să mă angajez într-o mare companie pe un post de manager sau poate chiar mai mult. Mi se părea imposibil să primesc un refuz. Dar după o zi întreagă de interviuri şi răspunsuri negative, am realizat că poate nu era ceva sigur că o să îmi găsesc nici măcar o slujbă oarecare. Obosită şi dezamăgită cum eram, m-am întors la hotel unde îmi luasem o cameră pentru o seară. Cu toate că mă pregătisem psihic, mă simţeam foarte rău. Am luat telefonul şi mi-am sunat părinţii. Trebuia să le dau această veste. Le promisesem că dacă nu aveam să reuşesc mă întorceam acasă, uitând de toate planurile pe care mi le făcusem. Tata a fost cel care mi-a răspuns şi cu toate că nu fusese încrezător în şansele mele de reuşită, încerca într-o oarecare măsură să mă încurajeze. O ştiam. Cât despre mama, niciodată nu încercase să îşi ţină părerile pentru ea şi nici acum nu făcea excepţie. O puteam simţi în glas, era fericită. Dar mi-o spusese chiar ea, fără menajamente sau reţinere, abia aştepta să mă întorc. Le-am spus că voi mai încerca şi mâine, după care am închis.
Toată discuţia mă obosise şi mai mult, iar lipsa lor de încredere mă dezarmase, întristându-mă. M-am ridicat încet de pe pat şi am mers la fereastră privind oraşul în întreaga sa splendoare. Atât de frumos, atât de imposibil pentru mine. Nu puteam pleca pur şi simplu. Nu îmi pierdusem atâţia ani din viaţă, învăţând, refuzând să merg la petreceri, renunţând să am o viaţă ca oricare adolescentă normală. Nu, nu era drept. Soarta nu îmi putea face mie una ca asta. Îndurasem atâţia ani jignirile celorlalţi, doar ca să ce? Să renunţ. Trebuia să fac ceva, orice. Îmi iubeam părinţi chiar erau aşa cum erau. Chiar îi iubeam, dar nici măcar de dragul lor nu puteam renunţa. Cu gândul asta am adormit, şi tot cu acest gând m-am trezit. Plus un telefon de la tata, care mă anunţa că a vorbit cu un vechi prieten şi că trebuia să mă prezint la un interviu. Nu ştia prea bine ce slujbă avea să îmi ofere, dar merita să încerc. La început nu am realizat despre ce vorbea tata, dar apoi am înţeles. Eram fericită. Desigur, nu ar fi trebuit să mă agăţ de această intervenţie, dar nu îmi păsa. Oricum ar fi fost, trebuia să îi fiu recunoscătoare tatălui meu, care chiar dacă nu îmi împărtăşea visul de a mă muta în oraşul ,,nebunilor’’ după cum el însăşi îl numise, dar mă iubea şi nu dorea să mă vadă nefericită.
În acea dimineaţă am făcut rapid un duş, m-am îmbrăcat într-un costum negru destul de elegant, mi-am prins părul roz într-o coadă, m-am încălţat şi am plecat. Fireşte, nu înainte de am lua cv-ul, telefonul şi am plecat. Aveam emoţii, tremuram, dar dacă soarta îmi oferise o a doua şansă trebuia să profit. Curând am ajuns la sediul firmei şi imediat cum am intrat o femeie roşcată de aproximativ treizeci şi ceva de ani m-a îndemnat să o urmez. Nu am pus întrebări, doar m-am supus. Am fost întâmpinată de un domn în vârstă de aproximativ şaizeci şi ceva de ani, care era înconjurat de doua domnişoare mult mai tinere decât el. Acesta, m-a privit uşor amuzat, după care fără să îmi studieze Cv-ul, fără să mă întrebe cum mă numesc sau orice altceva, întrebări standard care se pun de obicei la un interviu, mi-a spus cu o voce răguşită, şi uşor sarcastică că de mâine voi fi secretară la firma lui. Am acceptat, cu toate că nu era postul pe care mi-l doream. Am trecut pe la biroul de informaţii unde am primit orarul, aflând câte ceva despre viitorul meu şef. Spre exemplu ştiam că îl cheamă Ben Uchiha, dar aproape toţi angajaţi îi spun ,, Ursuzul’’ habar nu am de ce, dar ceva îmi spunea că aveam să aflu. Însă, nu asta conta acum. Îmi amintesc prea bine că am mers şi am căutat un apartament şi l-am închiriat. Mi-am sunat părinţi şi le-am dat vestea cea mare. Nu s-au bucurat prea tare, dar au acceptat. Aşa începeam să îmi trăiesc visul sau nu. Timpul s-a scurs, iar ceea ce părea atât de frumos s-a terminat. Serviciul a devenit mult prea obositor, de fapt îl numeam ,,locul ororilor’’. Pe lângă că trebuia să accept toate mofturile unui bătrânel frustrat, ursuz şi plin de sine, plus o colegă înfumurată, care nu ştia să facă altceva decât să se plângă şi se plângă, numită şi enervanta Ino. Îmi uram serviciul, îmi uram şeful, dar ce puteam face. Deja, învăţasem deviza tânărului angajat ,, O să demisionez. După ce termin cu ratele, după ce strâng bani pentru maşină’’ şi până la urmă nu am făcut nimic. Au trecut trei ani, grei cu ore lucrate peste program cu nervii întinşi la maxim, cu nemulţumiri peste nemulţumiri. Exista totuşi o parte bună, nu mai trebui să o văd pe Ino care fusese promovată, pentru că ştiuse să se linguşească. Nu eram invidioasă, ci mai degrabă uşurată. Cel puţin nu trebuia să o văd zilnic.

Acum stând în acest bar şi meditând la toate câte s-au întâmplat mi-am dat seama că viaţa a trecut pe lângă mine, fără să fac nimic important. Aveam deja douăzeci şi şase de ani, o slujbă pe care o detestam şi eram singură. Poate că toate astea ar fi fost mai uşor de suportat. Dar eram singură. Dacă stau bine să mă gândesc, nici măcar nu ştiam cum e să ai parte de un sărut, eu nu avusesem parte de aşa ceva. Asta era o altă mare problemă din viaţa mea. Nu partea cu sărutul, ci cu singurătatea. Mulţi ar spune că într-un oraş aşa de mare ca New York-ul nu ar fi atât de greu să găseşti pe cineva. În cazul meu era. Eu nu eram genul de femeie pe care să o caute bărbaţii, nici măcar ca pe o ultimă alternativă. Păream mai degrabă, un fel de Bety cea urâtă, doar că îmi lipseau ochelarii şi aparatul dentar şi plus că aveam părul de culoarea florilor de cireş ceea ce trimitea la genul de păpuşa Barbie, dar într-o variantă nu prea reuşită. De fapt în liceu şi în primi ani de facultate mi se spune ,, tocilara Barbie’’ o poreclă de care nu eram prea mândră, care mi-a bântuit întreaga adolescenţă. Mă întrebasem de multe ori, poate chiar prea multe dacă sunt sortită singurătăţii, şi de cele mai multe ori îmi spuneam că da, alte ori îmi spuneam că poate că nu era chiar aşa de rău, dar gândindu-mă la un viitor mai îndepărtat deja mă imaginam stând singură în acelaşi apartament, având drept companie o pisică. Asta era de-a dreptul înfiorător. Poate că, nu avea să se întâmple. Cine mai ştia ce îmi rezerva soarta. De un lucru eram sigură, în orice caz, tata nu putea să intervină în această probleme atât de delicată, aşa cum făcuse acum trei ani. Cu toate că dacă aş fi spus ceva, ar fi putut încerca, dar nu îmi doream să o facă. De fiecare când părinţi mă sunau era şi mai rău. Aveau aceleaşi speranţe din totdeauna, că eu mă voi întoarce la ei sau că mi-am găsit pe cineva. Dar mereu îi dezamăgeam. Deja, mi-o imaginam pe mama stând în bucătăria micuţă , plimbându-se de colo până colă şi interogându-mă în legătură cu viaţa mea sentimentală. Apoi mă văd pe mine îngropată într-un teanc de dosare, spunându-i că sunt tot singură, dar că sunt fericită. Evident, minţind într-un mod deplorabil. Ea va încerca să zâmbească apoi îi va spune tatei în şoaptă ,, e tot singură’’ încercând pentru a nu ştiu câta oară în acea zi să mă convingă să mă întorc, deşi va ştii că voi răspunde tot nu ca şi ultima dată când mi-a spus asta şi voi închide pentru că nu îmi voi putea stăpâni lacrimile. Asta era deja rutina pe care o trăiam zi de zi. Şi cu toate astea nu păream să mă obişnuiesc. Cam asta era viaţa mea până acum. Singură, lipsită de dragoste, fără prieteni, cu un şef exasperant ignorată de toţi. Frumos nu-i aşa? Visul oricărei femei de aceiaşi vârstă cu mine.

- Domnişoară, este timpul să plecaţi trebuie să închidem.
Spuse dintr-o dată barmanul, trezindu-mă din marea mea meditaţie.
Corect. Aşa ar fi trebuit să fac. Am achitat consumaţia după care mi-am scos mobilul din geanta plină de hârtii şi mi-am chemat un taxi. Trebuia să ajungă cam în vreo cinci minute. Şi în timp ce aşteptam m-am întors către barman, ce părea să mă privească cu compasiune. Desigur, că îmi trecuse prin minte că aş putea să mă cuplez cu el, dar aveam motivele mele să nu o fac. În primul rând era mai mic ca mine cu vreo şase ani ( nu că asta ar fi fost un impediment), însă în al doilea rând dacă ar fi vrut să aibă orice de relaţie cu mine, fie şi numai o aventură ar fi făcut ceva în sensul asta. Vreau să zic că frecventam acest bar de ceva vreme, fiind în drumul meu spre casă, şi nu se întâmplase niciodată nimic.

Am privit încă odată ceasul, ce arăta ora două şi jumătate, destul de târziu după care am plecat. Taxi-ul tocmai venise. Fără nici un chef m-am urcat spunându-i şoferului adresa. În timp ce am continuat să mă gândesc. Pentru prima dată în trei ani trecusem în revistă toate lucrurile care mi se întâmplaseră. Nu ştiu de ce o făcusem. Poate pentru că cele câteva pahare băute în plus îmi accentuaseră starea de nemulţumire, sau poate că voisem pentru prima dată să aflu cum stau de fapt. Iar ceea ce aflasem nu mă mulţumea îndeajuns. Însă aş fi putut la fel e bine să mă gândesc la toate astea, datorită telefoanelor constante de la mama. Nu ştiu cu certitudine. Eram prea beată ca să îmi dau seama. Norocul meu că mâine era duminică şi nu trebuia să mă duc la serviciu. Slavă Domnului.

[hiimera]

Yo !! :3
Scumpa mea a trecut ceva timp de când eu nu am mai citit ceva scris de tine. cred că nici tu pe mine nu mă mai recunoşti. : )) Nu sper nimic. Oricum să trec la treabă.
Văd că acum nimeni nu mai trece aşa de des, cum o făceau toţi vara. Da, e greu de imaginat că a început şcoala... Trist dar adevărat. XD

Ok: în primul şi în primul rând îţi spun că stilul tău e frumos, e îngrijit şi restul. Dar totuşi lipseşte:
-dinamismul cuvintelor şi exploziile de idei, care duc la acţiuni extreme sau reduse.
-o cursivitate lină dar activă a propoziţiilor.
- ideile spontane şi reducerea la întâmplări cât mai obişnuite.

Sunt puţine lucruri care afectează acest capitol.
Fiind primul am să trec puţin cu vederea, dar oricum sunt sigură că în viitoarele capitole totul va prinde o altă nuanţă de culoare şi cu puţină gândire, vei înfăţişa totul.
Ca să te lămuresc cu acele lucruşoare de sus: mi s-a părut prea lent... mult prea lent şi aproape simplu, chiar plictisitor. Nu vreau să te superi şi poate te deranjează acest cuvânt "plictiseală". Dar la un moment dat am simţit nevoia să citesc ceva mai amplu. Cu toate că propoziţiile au fost desfăşurate cât ai cugetat tu, eu consider că în anumite locuri mergea mult mai dezvoltate, ca să aducă acel suspans şi chiar curiozitate.
La descriere te pricepi, dar mai trebuie să adaugi, cam pe la mijloc am obsevat secul din fraze şi mi-am spus să te anunţ. Trebuie completat mai mult. Sper să observi acest lucru.
Bine fiind încă începutul, nu ma aşteptam să feci nu ştiu ce, dar ar fi bine ca să nu te axezi doar pe lucruri simple şi să spunem... folosite sau obijnuite. Ci poţi intra şi în forţă. oricum depinde cum ai structurat şi modelat tu ideea în cap. :]
Cred că la dinamismul cuvintelor ţi-ai dat seama la ce m-am referit. Nu cred că trebuie să mai spun altceva acolo.
Cursiv a fost, am înţeles idea, dar parcă a fost greu să citesc. De parcă s-a apăsat o greutate pe mine. Şi cu greu am continuat să citesc. Nu ştiu, cel puţin aşa mi s-a părut mie.
Tebuie mai fluid ÅŸi mai spontan.
------------------------------------
Eu nu spun nimic rău de tine, din contră eu critic conţinutul. Îmi place cum ai scris aşa... dar mai trebuie. :] Sper să fi înţeles ce am spus şi dacă te-a deranjat ceva, te rog să mă anunţi.

[Tweety]

Heii dear >:D< Asteptam de mult sa postezi primul capitol, pentru ca m-ai facut chiar curioasa.
Pentru un inceput este destul de bun. Vad ca te-ai axat in principal pe descriere, insa mi s-a parut ca in unele parti ai dat prea multe detalii, si astfel ai incetinit prea mult actiunea.

Ideea mi se pare originala, si ma bucur ca ai ales ca locatie New York-ul, respectiv Manhattan.
Cred ca ar trebui sa introduci mai mult dialog. Stiu ca pentru un inceput este indicat sa folosesti cat mai multa descriere si mai putin dialog, insa am simtit ca era nevoie de mai mult dinamism.

Insa, capitolul a fost foarte bine structurat si frumos narat. Ai un stil usor de citit, simplu, dar care te captiveaza. Din punct de vedere estetic, te-ai descurcat bine, ca de obicei.
Astept continuarea, si sper ca in urmatorul capitol vei adauga mai mult dinamism si mai mult dialog (acestea fiind singurele lucruri care m-au deranjat, caci in rest mi-a placut foarte mult :* )
Spor la scris !

[BuBuLiNa]

Hello dear. Dacă tot am intrat pe aici am zis să trec şi pe la ficul tău. După cum ţi-am spus şi pe mess ideea mi se pare genială, ştiu eu ce spun. Acest prim capitol a fost destul de drăguţ, un fel de trecere în revistă a ceea ce s-a întâmplat în viaţa Sakurei, pe care o consideră plictisitoare şi lipsită de intensitate. Într-adevăr capitolul a fost un pic prea încărcat cu descriere, prea multe detalii pe ici pe colo, dar fiind primul capitol a fost destul de bine. Chiar sunt destul de curioasă să vad cuplurile de la final, asta nu mi-ai spus. Deocamdată, aştept nextu spor la scris şi multă imaginaţie. Bye, bye.

[Bellasol]

hi^^ Ma bucur ca in sfarsit ai postat ficul acesta....il asteptam de multa vreme:D. Ma bucur ca a fost lung capitolul:D
Imi place mult cum scrii..nu grabesti situatia...si pui efort in ce faci.
Esti o scriitoare buna dupa parerea mea. Cum au zis si ceilalti e multa descriere dar pe mine nu ma deranjeaza. Nu as putea sa scriu asa ceva niciodata in viata mea:))..Nu ma pricep.

Toate aceste evenimente din fic sunt exact ca in viata reala...e greu sa te descurci singura mai ales daca nu prea ai pe cineva sa te incurajeze.
Astept urmatorul capitol!
Te pup:*:*dear... Byee!

[Katniss]

Hello, multumesc pentru comentarii, chiar apreciez faptul ca citeste cineva. nu stiu daca o sa va palca acest capitol, eu sper ca da. Stiu ca poate ficul poate parea putin plictisitor la inceput, dar va asigur ca totul va devenii mult mai dinamic in curand. Enjoy.

Capitolul 2

Mă trezesc destul de brusc, când sunetul strident al telefonului începu să se audă în întreaga încăpere. Primul impuls a fost să îl arunc fix în peretele din faţa patului, şi probabil aş fi făcuto asta dacă l-aş fi găsit mai întâi. Mă ridic cu greu de pe pat şi încep să scotocesc prin mormanul de hârtii care erau împrăştiate în întreaga cameră, dar înainte să apuc să răspund s-a oprit. M-am bucurat la început, dar bucuria mea nu a durat decât câteva secunde pentru că telefonul fix a început să sune. Nu m-am obosit să răspund, am lăsat pur şi simplu robotul să intre ,, Sakura voiam să îţi reamintesc că până diseară trebuie să primesc e-mail-ul ala cu lista clienţilor şi rapoartele pentru săptămâna asta’’. Desigur, că era morocănosul meu şef, omul asta nu ştia că noi oameni de rând încercăm să profităm de o zi liberă. Pe naiba tot cheful meu se dusese, la fel şi planurile pentru astăzi. Plus că durerea de cap şi starea de greaţă pe care o resimţeam, făcea ca ziua de azi să fie şi mai ,,minunată’’.

Am privit spre ceasul aflat pe micuţa noptiera, se pare că era ora şapte dimineaţa. Cred că nici un om întreg la cap nu se trezise la ora asta, pardon insuportabilul meu şef o făcuse. Uneori, mă întrebasem la ce îşi mai luase o asistentă dacă tot pe mine mă suna să mă ocup de toate. Ar fi trebuit să îmi tripleze salariul, la cât efort depuneam într-o zi, mai ales că mai lucram şi acasă. Chiar avea dreptate Hinata, ar face bine să iasă la pensie nu să ne scoată nouă peri albi. Mai bine …, dar nu am apucat să îmi închei propoziţia pentru că a trebuit să fug până la baie, unde am stat mai mult de jumătate de oră încercând să vomit. Asta fusese prima şi ultima oară când mă mai îmbătam, ei bine poate a doua oară, pentru că prima dată eram în ultimul an de facultate. Fusesem invitată la o petrecere în cămin, şi am fost provocată să beau. Era pentru prima dată în viaţa mea, dar am acceptat pentru că mă săturasem să fiu considerată slabă. Dar a doua zi mi-a fost atât de rău încât mi-am jurat că nu o să mai beau şi aşa am făcut până acum. Imediat, după ce mi-am mai revenit cât de cât am făcut un duş, m-am îmbrăcat cu o pereche de pantaloni scurţi şi un tricou, în timp ce mi-am prins părul într-un coc, după care m-am apucat de scris. Cu toate că nu mă simţeam capabilă. Am apucat mormanul de dosare aflat pe podea, şi am început să le răsfoiesc rapid. Nu aveam nici un chef, plus că durerea se accentua cu fiecare dosar pe care puneam mâna. Am oftat, încercând să mă auto-conving să mă apuc să trimit e-mail-ul acela şi să scap. Nu ştiu cât timp trecuse, dar nu mai suportam să văd nici un dosar, iar după încă o rundă de înjurături care aveau trimitere directă către ,,scumpul’’ meu şef mi-am reluat activitatea. Îmi uram slujba, şeful şi tot ce ţinea de firmă, şi poate că dacă nu aş fi avut rate pe care să le plătesc aş fi demisionat de mult. De fapt, aşa ziceam mereu, dar nu îmi duceam niciodată planul până la capăt. Astfel că după o muncă de trei ore am reuşit să termin şi să trimit e-mail-ul. Bineînţeles, după ce l-am verificat de trei ori să fiu sigură că nu mi-a scăpat ceva, oricum eram absolut sigură că domnul Uchiha mă va suna, nemulţumit şi cu vocea lui răguşită îmi va urla că trebuie să o iau de la capăt. Mă pregătisem psihic pentru asta, dar speram din tot sufletul că nu se va întâmpla.
M-am ridicat leneşă de pe scaun şi am mers către balcon. Soarele puternic de după amiază mă îndemna să ies şi să mă plimb prin Central Park, însă eram încă mahmură după beţia mea neintenţionată. Poate că aveam să ies mâine. Sau poate că niciodată.
Brusc am fost trezită din subita mea melancolie, de fapt depresie de ţiuitul enervant al robotului telefonic care mă anunţa că am primit un mesaj. Pentru o secundă mi-a trecut prin minte că ar putea fi ursuzul gând care m-a făcut să mă cutremur la propriu, dar mi-am revenit. Orice ar fi fost, de data asta nu mă mai interesa. Am apăsat pe buton şi mesajul a început să se audă în întreaga cameră. Era Hinata.
,, Bună Sakura ce faci? Ţi-a spus şeful că nu mai e nevoie să îi trimiţi rapoartele alea? Le-am trimis eu. În fine, voiam să văd dacă vrei să mergi să iei cina cu mine şi Naruto? Aştept un răspuns.’’
Ce? Nu mai trebuia să trimit nimic? Şi atunci eu de ce am mai stat ca proasta să scriu. Ah îl uram pe moşul asta. Eram prea nervoasă, durerea de cap era prea mare. Îmi dispăruse orice chef să merg la cină sau oriunde altundeva. Aşa că am luat rapid mobil şi i-am scris un mesaj Hinatei în care îi spuneam că nu pot să ajung, plus că nu mă simţeam prea bine. Desigur, i-am cerut scuze şi ei şi lui Naruto urându-le distracţie plăcută.
Poate că m-aş fi dus, dar îmi era rău şi nu voiam să fiu în plus. Hinata, era o prietenă bună, dar nu puteam să îi distrug seara cu dispoziţia mea proastă. Chiar dacă nu voia decât să mă ajute, sau să fie drăguţă nu îmi dădeam seama exact cum stăteau lucrurile. Niciodată nu mă pricepusem la oameni. Poate că şi de-asta nu aveam prieteni s-au poate că era vina mea. Nu ştiu.

Ceva îmi spunea că Hinata era prietena mea, cu toate că nu eram atât de apropiate. Ne cunoscusem acum un an şi ceva când se angajase la firmă şi de atunci ceea ce ne-a unit a fost ura pe care o simţeam pentru Ino şi ursuz. Apoi, mi-a făcut cunoştinţă cu logodnicul ei Naruto, care chiar dacă era un bărbat de treizeci de ani se comporta ca un puşti de zece ani. Îmi amintesc foarte bine că în acea zi m-am întrebat cum puteau fi împreună la cât de diferiţi erau, dar privindu-i am realizat că se potrivesc, se completează perfect. Cu toate că Naruto era aerian, tăntălău câteodată şi foarte glumeţ, nu putea fi stăpânit decât o femeie ca Hinata, calmă, timidă, dar foarte hotărâtă, realistă. Se iubeau atât de mult încât nu mă mai săturam să îi privesc. Ei reuşiseră să mă facă pe de-o parte să înţeleg iubirea, dar pe de-altă parte eram tristă, îmi doream ca măcar pentru o secundă să simt iubirea. Poate că de asta îi aveam prieteni pe ei. Erau atât de îndrăgostiţi şi fericiţi. În timp ce eu eram îndrăgostită de iubire de care nu aveam parte din păcate.

Când m-am trezit din starea mea de meditare, stări de care aveam parte tot mai des în ultima vreme, am realizat că îmi era foame. Şi cum eram un dezastru într-ale gătitului am hotărât să sun şi să comand ceva. Nu ştiam ce, dar am hotărât să iau o pizza cu de toate şi o prăjitură cu tiramisu. Acum nu rămânea decât să aştept. Încercam să găsesc ceva de făcut aşa că am dat drumu la televizor şi am început să schimb plictisită programele. Nu era nimic interesant de văzut.

Tot ce avea legătură cu munca îmi provoca greaţă, iar ceva să fac în timpul liber, nu ştim pentru că de obicei nu prea aveam timp. Aş fi putut să ies să mă plimb prin parc sau să merg la cinema, dar ce rost avea să fac toate astea singură. Dintr-o data am auzit sunând interfonul, cum nu aşteptam pe nimeni eram aproape sigură că era portarul care mă anunţa că venise tipul cu livrare. M-am ridicat şi am mers spre interfon.

- Domnişoară este cineva aici care vă caută.
- E în regulă Joe, lasă-l să urce.
Nu aveam absolut nici un dubiu că cel care mă comenta era tipul cu livrare. Nu m-am obosit să mă schimb, în fond era doar un necunoscut care va pleca odată ce îşi va primi banii. Am deschis uşa presupunând că avea să ajungă în curând şi aşa a şi fost. I-am plătit comanda, având grijă să îi las un bacşiş generos, dar când să închid uşa m-am trezit cu mama stând în prag şi bătând uşor din picior. Oficial, ziua asta tocmai se înrăutăţise. Nu îmi mai rămăsese nimic de făcut decât să o invit să intre, şi oricum nu aş fi putut să o opresc chiar dacă aş fi vrut. Am mers şi am lăsat ceea ce comandasem pe masa din bucătărie, şi am început să strâng o parte din dosarele împrăştiate peste tot.

- Draga mea, ce dezordonată eşti. O femeie trebuie să fie întotdeauna ordonată.

Deja începuse cu obişnuita ei predică despre cum trebuie să fie o femei, cum trebuie să se comporte şi aşa mai departe. Spre norocul meu, învăţasem de mult să o ignor.
Nu aveam nici cea mai vagă idee în legătură cu vizita ei neanunţată, dar speram să nu stea prea mult, altfel aş fi fost nevoită să o aud trăncănind într-una precum o moară stricată despre cât de bine ar fi fost dacă m-aş întoarce în Idaho, sau mai rău să mă trezesc supusă unui interogatoriu incomod despre viaţa mea personală, asta era dea dreptul înfricoşător.

Relaţia cu mama mea nu fusese foarte deschisă, dar ea nu încercase niciodată să se apropie de mine, nu era vorba că nu mă iubea sau invers, dar asta fusese situaţia. Ea întotdeauna mă comparase cu alte fete, reuşind cumva să mă facă să mă simt inferioară lor. Nu ştiu de ce, dar aşa se întâmpla mereu, era ca şi cum eu nu eram suficient de bună pentru a mă ridica la aşteptările ei. Astfel că ajunsesem să urăsc faptul că eram singură la părinţi sau că mama făcea ca tot ceea ce mă interesa să îmi displacă. Aşa făcuse cu primul şi ultimul băiat pe care îl plăcusem şi mă plăcuse la rândul lui. Ea nu îl putea suporta pentru că el era genul de băiat rău, astfel că hotărâse să ies cu un anume Kiba, astfel că am renunţat. În fine asta era mama nu o puteam schimba.

- Sakura vino puţin.

Am mers către sufragerie, unde am găsito pe mama stând pe canapeaua din piele maro. Am privit în întreaga încăpere şi am rămas surprinsă. Întregul morman de dosare care ,,zăcuseră’’ împrăştiate peste tot acum erau aranjate pe masă, la fel şi cărţile din bibliotecă. Dezordinea care domnise până atunci în acea cameră dispăruse complet. Ştiam că mama era obsedată de curăţenie, dar nu lipsisem decât câteva minute, oricum nu era suficient timp încât să aranjeze totul.

Nu am apucat să o întreb care era de fapt scopul vizitei sale, pentru că femeia care îmi dăduse viaţă plecase direct spre bucătărie.

- Dumnezeule, Sakura trebuie să înveţi să găteşti nu poţi mânca asemenea prostii în fiecare zi.

Ştiam deja la ce se referea, cred că tocmai găsise pizza şi prăjitura, însă ceea ce nu îmi imaginasem era că le va arunca la gunoi. Asta era cu adevărat o decizie radicală. În fine după ce am văzut tot ce se întâmplase nu am mai mers la bucătărie, ci am preferat să mă uit pe nişte dosare. Pe lângă o discuţie cu mama, asta era mult mai plăcut. Trecuse deja jumătate de oră, când am auzito pe cea care îmi dăduse viaţă strigându-mă şi anunţându-mă că masa era gata. Nu am comentat, îmi era prea foame să o fac, doar am mers şi m-am aşezat la masă.

Atunci mama mi-a întins un castron plin cu supa de pui, iar lângă o farfurie de spaghete, după care a făcut şi pentru ea acelaşi lucru. Mâncam în linişte, fără ca măcar să ne privim. Cu toate astea trebuia să recunosc că ceea ce gătise era cu adevărat delicios, însă marea mea nedumerire era de unde făcuse rost de ingrediente. Nu mai făcusem cumpărături de ceva vreme, preferând să comand ceva sau să iau masa în oraş, era mult mai simplu aşa. Probabil că fusese prevăzătoare şi cumpărase totul înainte să vină la mine.

- Şi te-ai mai gândit te întorci acasă? Mie şi tatălui tău, ne este dor de tine.

Nu înţelegeam ce rost mai avea să întrebe dacă tot ştia răspunsul, care era acelaşi din totdeauna. Chiar credea că mă schimbasem peste noapte, în fine aveam de gând să îi intru în joc.

- Nu, nu mă întorc. Tu şi tata trebuie să înţelegeţi odată pentru totdeauna că îmi este mult mai bine aici. Şi dacă ai bătut atâta drum din Idaho, până în New York doar pentru asta să ştii că te-ai înşelat.

Mă durea să îi vorbesc aşa, dar îi spusesem de o mie de ori că răspunsul era ,,nu’’, iar ea continua să îmi pună aceeaşi întrebare de zece mii de ori. Un lucru era totuşi de apreciat, faptul că era perseverentă.
- Măcar am încercat. Dar lasă asta la o parte, ia spune-mi nu este nimeni în viaţa ta pe care ai vrea să ni-l prezinţi?
Ştia prea bine şi acest răspuns, îi spusesem asta chiar ieri când vorbisem la telefon eram tot singură. Habar n-aveam de ce tot insista cu asta.
- Nu mama, ţi-am spus asta şi ieri şi probabil şi mâine şi de câte ori voi mai continua să mă întrebi, de asta poţi fi sigură.
Toată discuţia a continuat în acelaşi stil încă vreo douăzeci de minute. Mama îmi punea obişnuitele ei întrebări, în timp ce eu spuneam aceleaşi răspunsuri învăţate şi rostite într-un mod mecanic. Aşa se întâmpla mereu.

- Dar cel puţin ai parte şi de ceva distracţie, cum ar fi sexul spre exemplu.

Aproape că m-am înecat când i-am auzit afirmaţia. Dintr-o dată discuţia monotonă se transformase în interogatoriul incomod de care mă temusem la început. Însă ceea ce ,,stânjenise’’ şi mai , mult era faptul că mama începuse să îmi vorbească despre s*x ca şi cum ar fi fost aproape sigură că avusesem parte de asta, când eu nici măcar nu ştiam ce e ala sărut. Astfel că în încercarea mea disperată de a schimba subiectul am început să o întreb despre magazinul de unelte pentru grădinărit al tatei, ceea ce a părut să o încânte mai mult uitând complet despre ceea ce vorbeam. Ba chiar începuse să îmi povestească despre petuniile ei, o poveste dea dreptul ,,incitantă’’, atât de incitantă încât am început să casc, ceea ce a făcuto pe mama să se oprească din vorbit. Se hotărâse că era timpul să meargă la culcare. Înainte de a pleca spre dormitor îmi spuse că va pleca mâine, şi că venise doar pentru că la telefon îi părusem ciudată, voia doar să se asigure că eram în regulă. Şi bineînţeles profitând de ocazie să încerce să mă convingă. Eram fericită să aflu că cineva îşi făcea griji pentru mine, chiar dacă era vorba despre părinţii mei.
Am hotărât ca eu să dorm pe canapea. Se pare că cu toate că mă mai liniştise oarecum vizita ei, chiar dacă aş fi preferat să vină tata. Înainte să adorm imaginea petuniilor îmi venise în minte. Speram din tot sufletul să nu le visez.

[BuBuLiNa]

Hello,hello. Ţi-am spus că o să trec pe aici, deci am venit. Într-adevăr acest capitol a fost mai dinamic, ceea ce e bine. Ce şef idiot are şi Sakura. Cât despre mama ei, pare puţin cam indiferentă şi o trateză pe Sakura destul de urât, deşi sunt sigură că sub toată acea indiferenţă chiar ţine la rozalie. Mă bucur că Hinata îi este prietenă, deşi era orecum previzibil, dar ai descris frumos relaţia dintre cele două, care chiar dacă nu arată cred că ţin una la cealaltă. Chiar sunt curioasă de ce turnură vor lua lucrurile, chiar dacă ştiu puţin, abia aştept să se întâmple. Bine, pe data viitoare bye, bye.
Spor la scris.
P.S. Prima.

[Katniss]

Hello tuturor. M-am gandit sa aduc nextu. Pentru că nu ştiu când o să mai pot posta. În fine mulţumesc lui Mystique că a comentat şi şi-a spus părerea, sper că şi ceilalţi îmi vor spune dacă merită sau nu să mai continui acest fic. Lectură plăcută.

Capitolul trei

Nici nu îmi mai aminteam exact când fusese ultima dată când dormisem atât de bine. Cred că se întâmplase acum mult timp. În fine, eram mai odihnită şi bine-dispusă ca niciodată, asta până când am văzut cât era ora, şapte şi un sfert, iar eu trebuia să fiu la şi jumătate la serviciu. Fără să mai stau prea mult pe gânduri am plecat val-vârtej spre baie unde mi-am făcut siesta de dimineaţă în mai puţin de cinci minute. Un adevărat record, dar când îl ai şef pe domnul Uchiha, ei bine este cazul să te alarmezi. De când lucram la compania lui, adică de trei ani nu întârziasem nici măcar o singură dată, şi cu toate astea tot îmi scotea ochii pentru că se i se părea că întârzii şi de fapt, el ajungea în urma mea. La început mă enerva la culme, dar cu timpul mă obişnuisem, cu toate că îl uram, învăţasem să mă auto-controlez şi să nu explodez în faţa lui.
Am mers spre şifonier de unde am luat la nimereală o rochie de culoare neagră, fără decolteu, ce trecea puţin peste genunchi. Părul de culoarea florilor de cireş mi l-am legat într-o coadă de sus, care părea mai mult un copac îndoit de vânt, dar când situaţia era de aşa natură, nici nu îmi mai păsa cum arât ci doar să ajung la timp.
Eram aproape gata. Nu îmi mai rămânea decât să mă încalţ lucru pe care l-am şi făcut, o pereche de pantofi negri nu foarte înalţi, dar destul de incomozi îmi eşiseră în cale.

Mi-am luat geanta, am descuiat uşa înainte, pentru că ştiam că o să am mâinile ocupate cu teancul de dosare pe care le adusesem acasă cu o zi în urmă şi care îmi provocaseră febră musculară. Lăsasem dosarele jos, în faţa uşi şi mă pregăteam să încui când mi-am amintit că, uitasem complet de mama.
Aşa că m-am întors în apartament, care arăta de parcă trecuse un uragan pe acolo.

- Mamă! Mamă! Am început să strig, dar nu îmi răspunse nimeni. Am mers în dormitor, apoi în bucătărie nu era nimeni. Poate că plecase, sau ieşise în oraş. Nu ştiam exact, însă de ceea ce eram sigură era că eram în întârziere. Aşa că am încuiat uşa, după care am luat dosarele şi am plecat. Voisem să iau liftul, dar pe un afiş scria mare şi clar ,, Defect’’ aşa că nu am avut încoto decât să o iau pe scări. Însă când stai la etajul şapte, asta nu putea fi decât ghinion.
Eram aşa de panicată că mă aflam în întârziere, că nici măcar nu realizasem că ajunsesem jos. L-am văzut pe Joe care zâmbea, foarte probabil amuzat de felul în care arătam.

- Bună dimineaţa, domnişoară Haruno.
- Neaţa Joe. Pa Joe. Am răspuns printre gâfâituri continundu-mi drumul. Era clar nu mai aveam nici o şansă să ajung la timp, dar merita să încerc. Aşa că am luat un taxi, dar după nici cinci minute de mers, s-a oprit din cauza unui ambuteiaj. Nu aveam atâta timp să aştept, aşa că i-am plătit şoferului şi am luato pe jos. Oricum firma nu era decât la câteva distanţă. După un sfert de oră mă aflam la destinaţie, unde am constatat cu stupoare că nu era decât paznicul. Acesta ma privit nedumerit.

- A scuzaţi-mă unde este toată lumea?
- Nu aţi fost anunţată? Astăzi toţi angajaţii, în afară de cei de la securitate încep la ora opt şi jumătate. Ordinul domnului Uchiha.
Acum îi înţelegeam şi eu nedumerirea şi eram foarte furioasă. Trebuia să mi se întâmple tocmai mie. Cred că eram blestemată. Oare călcasem pe vreo crăpătură, sau trecusem pe sub vreo scară? Eu una nu îmi aminteam. Gata am găsit. Tot Universul conspirase împotriva mea. Nu nici asta nu putea fi. Eram de-a dreptul patetică, dar cel puţin nimic rău nu mi se mai putea întâmpla acum.


Am mers în birou unde am lăsat afurisitele ale de dosare, care deveniseră din ce în ce mai grele, déjà mâinile mă dureau îngrozitor. După care mi-am scos telefonul pentru a o suna pe Hinata. Dar am observat că aveam un mesaj.

,, Toţi angajaţii vor veni astăzi la muncă la ora opt şi jumătate. Din ordinal domnului Uchiha.’’.

M-am uitat să văd ora la care fusese trimis mesajul, şapte cinci zeci şi cinci şi acum era opt şi două minute. Cum se putea ca dintre toţi angajaţii, eu să fiu singură fraieră care venise. De fapt dacă stau bine să mă gândesc, chiar s-ar putea să fie o conspiraţie. Gata mă dădeam bătută, în mod clar ,,ursuzul’’ reuşise să mă păcălescă şi de data asta. Dar nu aveam de gând să îmi recunosc eşecul. Fie că îmi plăce sau nu, am mare nevoie de această slujbă, că doar chiria nu se plătea singură.

Am mai verificat încă odată să văd dacă totul este în ordine, după care am plecat spre micul chioşc de lângă firmă, de unde obişnuiam să îmi iau cafeaua şi ziarul. Era un fel de ,,ritual’’. Era de neconceput să trec peste el. M-am luat cafeua, ziarul şi m-am întors la birou. Era cam monoton, dar chiar aveam nevoie de o cafea tare, la cât de nervoasă eram numai asta mă putea calma acum. Desigur, nu am avut timp să îmi savurez în linişte cafeaua pentru că în birou şi-a făcut apariţia însăşi Ino asistenta ursuzului. Perfect. Clar asta era o conspiraţie majoră împortiva mea. Poate că fusesem vreo dictatoare într-o viaţă anterioară, pentru că altfel nu îmi pot explica tot ghinionul de care aveam parte. Serios acum, eram blestemată.
Am privito uşor dezgustată, pe sub ochelarii care tocmai îmi căzuseră pe nas, ridicând ironic din sprâncene. Nu mă aşteptam decât la un nou ordin. Şi ca de obicei nu mă aşteptam decât la veşti proaste, sau la sarcini în plus.

- Sakura, domnul Uchiha vrea să mai revizuieşti încă odată aceste dosare.
- Credeam că pentru asta şi-a luat asistentă. Sau mă înşel?

Ca de fiecare dată, Ino nu şi-a dat seama de faptul că fusesem ironică.
Am văzuto cum părăseşte biroul, fără să mai spună nimic. Nu că am fi vorbit prea mult, dar asta cred că fusese cea mai comversaţie dintre noi. Într-adevăr surprizător. Dar asta nu era nimic în comparaţie cu atitudinea şi ţinutele pe care le afişa blonda de când devenise asistenta personală a ,,marelui’’ Uchiha. Cu toate că ţinuta de astăzi mi se părea cu adevărat exagerată. O rochie de un roşu ţipător care dacă abia trecea de fund, cu un decolteu generos. Mult prea exagerată, dar aşa era mereu.
O cunoscusem pe Ino în prima zi în care venisem la firmă, şi nu fusese o întâlnire prea plăcută, mai ales când a aflat că vom fi colege, pentru că a izbugnit pur şi simplu. Atunci nu am spus nimic, dar în acea săptămână am crezut că am ajuns la nebuni. Ino făcea crize de isterie din cinci în cinci minute, ceea ce făcea ca totul să devină tot mai greu. Oricui i-ar fi fost greu să îşi păstreze calmul în asemenea situaţie, şi nici măcar eu care eram de obicei o persoană foarte calmă nu reuşeam. Te exaspera pur şi simplu. La început am avut parte de foarte multe certuri, dar încetul cu încetul am învăţat să o ignore. Desigur, se pare că nu îi prea plăcea acest lucru, aşa că a venit cu o nouă strategie: comparaţia. Bineînţeles că eu eram cel mai des luată ca punct de reper în comparaţiile ei. Evitent, eu eram o demodată care mai degrabă ar fi trebuirt să mergă la o mânăstire, în timp ce ea ar fi trebuit să un top model s-au cam aşa ceva. Uneori nici nu mă mai oboseam să o ascult, pentru îmi făceam mai mult rău decât bine. Şi aşa ia venit ,,geniala’’ idée de a intra în graţiile şefului, poate va primi ceva mai bun, că doar merita. Se vedea că nu stă prea rău, la capitolul modestie. În mod clar, nu puteam spune ce va urma, dar cunoscând-o pe Ino ştiam că e în stare de orice. Şi după mai multe luni, a reuşit, a fost promovată. Avea să devină asistenta personală a ursuzului. Habar nu aveam care erau atribuţiile ei, dar eram uşurată ştiind că am scăpat de ea. Nici măcar nu eram invidioasă. Dacă ar fi fost să primesc o promovare ar fi fost pe merit, nu prin linguşeală. Oricum, la cât de mult ne vorbeam eu şi ursuzul cu siguranţă aveam să o primesc, niciodată.

- Sakura, ce faci aici? Nu ţi-a spus nimeni că trebuie să vii în sala de şedinţe, domnul Uchiha a comvocat o întrunire de urgenţă.
- Nu. Nu mi-a spus nimeni nimic. Ce întrunire?
- Nu ştiu, dar grăbeşte-te o să întârziem.
M-am ridicat în grabă, şi am urmato pe Hinata. Dacă nu ar fi fost ea, aş fi stat şi acum refăcând dosarele acelea. Am luat liftul până la etajul nou, acolo unde se afla sala de şedinţe. Când am intrat, am privit în jur încercând să găsim un loc liber unde să stăm şi dacă s-ar fi putut cât mai retras. Se pare că veniseră toţi angajaţii, singurul care lipsea era domnul Uchiha, dar el îşi permitea, evident. Toţi cei prezenţi, începuseră să se agite, iar gălăgia devenea tot mai mare. Hinata şi cu mine fiind singurele care nu spuneau nimic, preferând să aşteptăm şi să nu ne alarmăm degeaba.
Deodată am văzut doi bărbaţi intrând, urmaţi de domnul Uchiha şi incă un barbat brunet, ce semăna oarecum cu ,,ursuzul’’ şi de care era agăţată Ino. Nu se putea atfel.

- Am convocat acestă întrunire, ca să vă anunţ că de astăzi veţi avea un nou şef, pe nepotul meu Sasuke Uchiha, care a dovedit că este pregătit să îmi ia locul.

Ca de obicei, nici măcar un salut, absolut nimic. Asta se întâmpla mereu. Dar trebuie să recunosc că era şocant să aflu că vom avea un nou şef. Şi eu care credeam că nici moartea nu ne va scăpa de ursuz. Asta da premieră, cel puţin aveam o comfirmare venită chiar din partea lui, altfel aş fi crezut că îşi bate joc de noi.

- Acum am să îl rog pe nepotul meu să vă adreseze câteva cuvinte.
- Mă numesc Sasuke Uchiha, şi nu pot să vă spun decât un singur lucru, cine nu demonstrează că merită să rămână în firma asta, trebuie să plece. Eu nu vreau să lucrez cu oameni incopetenţi. Sper că m-am făcut înţeles.
Asta da discurs înfricoşător, şi se părea că impoliteţea era trăsătură de familie. I-am privit pe cei prezenţi, cum stăteau apropae nemişcaţi, incapabii să spună ceva. Nici măcar Hinata nu s-a revoltat, nu a protestat. Nimic. Linişte deplină. Oare aşa ceva era posibil? Oare Sasuke îi speriase aşa de tare? Deşi dacă ar fi să judec după feţele lor aş avea dreptate. Nu că eu aş fi cine ştie ce curajoasă, dar până acum nu simţeam decât dispreţ faţă de ei. Mă enerva la culme faptul că, dacă au putere ne tratează aşa. Nu era corect. Eram şi noi oameni poate mai mult decât ei.
Sasuke a continuat să pălăvrăgească, aşa fără rost încă vreo oră timp în care noi am fost nevoiţi să îl ascultăm, fără a spune ceva. Plictisitor. Era clar că tipul asta se credea mult prea bun, prea plin de el. Şi atunci mi-a venit în minte că ar fi fost mai bine să mă fac medic sau avocată. Ştiu nu prea avea rost să mă gândesc la asta acum, dar cam aşa fac toţi studenţii. Când merg să se înscrie la facultatea de avocatură, sunt întebaţi de ce au ales această meserie şi nu alta. Bineînţeles că vor fi profund măguliţi de neâncrederea celorlalţi, apoi se vor preface pentru un moment că se vor gândii intens la ceea ce vor spune, dar în mod inevitabil şi destul de previzibil vor răspunde sec că defapt, se gândiseră la medicină, dar cum nu suportă sângele au ales avocatura. Poate ar fi trebuit să fiu si eu atunci, ca toţi ceilalţi studenţi şi să răspund la fel ca ei, dar nu eu trebuia să aleg marketingul şi administrarea. Proastă alegere apropo, dacă ai un şef ca ursuzul sau nepotul lui.
Şi uite aşa s-a dus naibii şi ceea ce îmi închipuisem că se va întâmpla. Eu la douăzeci şi opt, poate treizeci de ani împlnită şi fericită, cu un soţ minunat şi doi copii minunaţi, care vor fi foarte mândri de mine, şi de succesul meu ca femeie de afaceri. Ce vise. De fapt, cred că mai degrabă la treizeci de ani o să fiu singură, in apartamentul meu micuţ, înconjurată de o grămadă de pisici. Asta suna ceva mai aproape de realitate, doar că aveam un mare inconvenient, uram pisicile. Deci asta ar fi fost oarecum ciudat.
Din câte se părea şedinţa era aproape pe terminate, iar eu nu auzisem mai nimic din ce spusese Uchiha, dar ceea ce ştiam foarte clar era că treuie să ne întoarcem la lucru şi asta aveam de gând să fac.

- Domnişoară Haruno, o să vă rog să rămâneţi vreau să vorbesc cu dumneavastră.

[BuBuLiNa]

Hello dear. Nu stiu de ce nu prea comenteaza lumea la acest fic, pentru ca mie mi se pare un fic care chiar merita citit. Inteleg ca la inceput capitolele par putin mai lente, poate chiar plictisitoare, dar chiar si asa, eu una stiu ca ideea este geniala si ca odata cu urmatoarele capitole lucurile vor deveni mult mai interesante, si actiunea mult mai alerta. Vad ca a aparut si Sasuke, pe care nu l-ai schimbat in nici un fel, la atitudine ma refer. A ramas acelasi nemernic adorabil, daca asta e posibil. Oricum, stiu ca va juca un rol esential in acest fic si nu neaparat pozitiv, dar gata am spus prea multe. Astept nexu bafta la scris.
P.S. Petunii, am uitat sa mentionez asta in postul anterior. Bye.

[Stella]

Soo ...

arât - artă
ale - alea
singură - singura
păcălescă - păcăleasca
plăce - place
M-am - Mi-am
privito - privit-o
văzuto - văzut-o
trebuirt - trebuit
mânăstire - mănăstire
s-au - sau
urmato - urmat-o
apropae - aproape
incapabii - incapabili
împlnită -împlinită

"De când lucram la compania lui, adică de trei ani, nu întârziasem nici măcar (...) "

"Părul de culoarea florilor de cireş mi l-am legat într-o coadă de sus(...)" --- Cred ca vroiai sa scrii "(...) intr-o coada de cal, sus (...) " , nu sunt sigură in ce fel de coadă si-a prins-o ...

" (...) Era clar, nu mai aveam nici o şansă (...) "

" (...) Nu, nici asta nu putea fi (...)
" (...) fusese cea mai lunga conversaţie dintre noi. "
"(...)pentru că îmi făceam mai mult rău decât bine. "
"(...)- Domnişoară Haruno, o să vă rog să rămâneţi, vreau să vorbesc cu dumneavoastră. "

Ai mai uitat să pui pe'acolo nişte virgule ...
Ai mai uitat la unele cuvinte să pui diactricile , este o greşeală minoră dar nu ar trebui ignorată .
Acţiunea nu a fost grăbită iar dialogul, folosit în cantităţi foarte mici (ceea ce mie una imi place ) , nu a fost sec.
Ai repetat unele cuvinte de mai multe ori, ar trebui să incerci să nu mai foloseşti aceleaşi cuvinte de mai multe ori.
Imi place cum descrii , descrii bine sentimentele ÅŸi lucrurile din jur, mie una imi place.

Cam atât ...

Spor la următorul capitol ! ^^