Memoriile lui Keyko Kasumi

[Child Of Sunset]

Capitolul III - Bun venit la Yamada!

Zilele se scurgeau încet şi monoton, iar eu şi Ayra deveneam tot mai apropiate. Micuţa mea prietenă reuşise să-mi redea încrederea în oameni, prin inocenţa şi simplitatea ei. Acum zâmbeam tot mai des.Veselia se întorsese pe chipul meu ce nu demult fusese întunecat de tristeţe.
Într-una din zile chiar găsisem o cameră ascunsă la subsolul locuinţei noastre. Totul s-a întâmplat pe când mă întorceam de la râu, unde pescuisem. În pragul uşii, m-a întâmpinat o scenă cu totul neobişnuită: tovarăşa mea alerga cu mătura după un şoricel rătăcit. Fiind amuzată de ipostaza în care se afla aceasta, am decis că ar fi mai bine să nu intervin.
- Şobolan afurisit, treci încoa’! O să te fac tocăniţă! strigă înfuriată fata.
Dorind cu orice preţ să-l prindă, Ayra se aruncă asupra bietei creaturi. Fiind mai rapid, animalul a intrat într-o gaură din podea, scăpându-i printre degete. De aceea, ea s-a prăbuşit la pământ şi de parcă nu era de ajuns, mătura o lovi direct în cap.
- Şi vrei să spui că eşti vrăjitoare... am ironizat-o eu, râzând.
Amica mea m-a privit bosumflată şi, fără ca măcar să se ridice, a lărgit prin intermediul magiei ascunzătoarea şoricelului. Imediat, privirea fetei căpătă o nuanţă de nelinişte. Curioasă, m-am apropiat să văd care e problema. Am rămas însă uimită: locul acela ducea spre o uşă încuiată aflată sub noi. Lacătul ruginit nu a constituit un obstacol în calea noastră. Pasajul ascundea o impresionantă bibliotecă. Însetate de cunoştinţe, am început să răsfoim cărţile groase şi pline de colb. Am realizat într-o clipă că aparţineau unor vrăjitori.
După această întâmplare, normalitatea a pus stăpânire pe îngusta noastră casă; treburile noastre erau deja împărţite: Ayra făcea curat şi ordona lucrurile, în timp ce eu aprovizionam adăpostul. Liniştea şi bucuria ne învăluiau. Nimic şi nimeni nu ne perturba vieţile. Însă totul dură foarte puţin. Se părea că necazurile pur şi simplu nu se puteau ţine departe de mine.
Era o splendidă dimineaţă de toamnă. Frunzele viu colorate se desprindeau încetişor de pe crengile copacilor pustiiţi, aterizând lin pe solul maroniu. Crizantemele parfumate decorau cu stil aleile acoperite de covoare formate din ,,petalele” veştejite ale bătrânilor stejari. Jucăuşele raze de soare uscau pământul umed. Lumina arzătoare a magnificului astru încălzea încetul cu încetul străzile. Nimic nu părea că va tulbura calmul ce domina pretutindeni. Dar oare ar fi putut cineva prezice ce se va întâmpla câteva clipe mai târziu?
Împreună cu noua mea prietenă , mă plimbam pe o stradă mai puţin populată a acestui oraş de munte - Seyrunn după cum aflasem că se numeşte - în timp ce purtam o discuţie destul de incitantă despre noile incantaţii descoperite recent într-o carte veche şi prăfuită din camera subterană.
- Chiar crezi că e prudent să le încercăm? Dacă ceva merge rău? Dacă ne vom răni? mă întreba Ayra, îndoindu-se de informaţiile conţinute în acel volum straniu. Nici măcar nu ştim cui aparţin!
- Şi cum vrei să ne convingem? Ai tu cumva o soluţie mai bună? Le voi încerca, îmi asum riscul! Până la urmă, ce avem de pierdut? am spus eu hotărâtă.
- Păi... bine, dacă aşa zici tu! se resemnă prietena mea.
- Dar întrebarea este unde anume le vom testa? Avem nevoie de un spaţiu mare pentru aceasta. Tu eşti de mai mult timp în Seyruun decât mine. Cunoşti cumva vreun loc părăsit prin zonă? Adică, mai exact, un loc unde nimeni nu ne va deranja. Doar nu vrem să descopere oamenii de aici cine suntem de fapt! am exclamat, admirând peisajul autumnal.
- Ai dreptate, nu trebuie să se petreacă una ca asta! Nici nu vreau să mă gândesc ce am putea păţi! se aprinse fata. Cât despre loc... hmmmm... cred că ar fi unul. La marginea oraşului se afla acum vreo cinci ani o şcoală abandonată, dar în prezent acolo au rămas numai nişte ruine. Cred că am avea acoperire totală pentru obiectivul nostru, şi în plus este vast.
- Perfect! m-am bucurat. Hai să mergem acolo chiar acum! Nu putem pierde timpul!
Însă, după cum am spus, parcă aveam magnet la necazuri. În clipa următoare, m-am ciocnit de un om cu o glugă pe cap. Era ciudat, semăna cu un călugăr. Faţa îi era acoperită de un şal gros. Îşi ţinea mâinile sub mantia maronie ce-i învăluia trupul înalt. L-am privit nervoasă, deşi vina era numai a mea.
- Uită-te pe unde mergi! am spus bosumflată.
Persoana a râs şi a pocnit din degete. Nici o secundă n-a durat şi imediat am fost înconjurate din toate părţile de o ceată de oameni asemănători lui.
- Ce...? Hei, cine sunteţi? Ce vreţi de la noi? am ţipat, presimţind necazuri.
Deodată, tipul şi-a ridicat mâinile deasupra capului, împreunându-le în semn de rugăciune, şi a rostit o vrajă stranie. Atunci am realizat că şi el era vrăjitor. ,,Nu e de bine!” mi-am spus. Dar în curând situaţia avea să se înrăutăţească. Totul a început să se învârtă în jurul nostru, din ce în ce mai repede, ameţindu-ne, până când ne-am trezit în grădina unei clădiri ce semăna cu un castel străvechi.
- Ce e asta? Unde suntem? De ce ne-ai adus aici? am întrebat eu înfuriată, dar simţind o teamă neobişnuită care îmi cuprindea sufletul încetul cu încetul.
- Nu e nevoie să ştii! Acum fă-mi o favoare şi ţine-ţi gura închisă! îmi răspunse liderul, dându-şi jos gluga şi uitându-se la mine. Avea ochii de culoare albastră în a căror profunzime te puteai pierde uşor. Era un adolescent de vreo şaisprezece - şaptesprezece ani. Părul lui negru ca smoala era ciufulit şi îi acoperea fruntea lată. Privirea acestuia aproape că mă îngheţă.
- Keyko, avem probleme! se sperie Ayra, apucându-mă de mână.
- Dă-mi drumul! Revino-ţi! Ce moment mai bun ca ăsta am fi putut găsi pentru a testa vrăjile? De ce ţi-e frică? am râs eu, aruncându-i o privire ucigătoare băiatului care nici măcar nu tresări.
- Văd că nu pierdeţi vremea deloc! ne răspunse călugărul. Prea bine, pregătiţi-vă de luptă! strigă el, creând o imensă bilă de electricitate ce abia aştepta să-şi atingă ţinta.
- Ayra, repede! i-am şoptit, împingând-o din calea lui.Ascunde-te până nu păţeşti ceva!
- Rămân aici şi nu mă poţi convinge să renunţ! Voi lupta şi eu!
M-am întors spre ea, zâmbindu-i. Se încruntase şi pe faţa ei se citea clar hotărârea. Îşi încleştase pumnii şi era mai pregătită ca niciodată să riposteze. Preţ de câteva secunde obrajii atacatorului căpătară o nuanţă roşiatică. L-am privit prostită, la fel şi prietena mea. Mi-am dat seama că nu eu eram cea admirată şi am chicotit. Starea de visare a băiatului se risipi aşa cum apăruse.
- Emoţionant! râse ironic adolescentul. Acum să trecem la treabă! Globalus ball! continuă el, dând drumul sferei care aproape că mă atinse.
- Deci nu joci corect! Afurisitule! Lasă că vezi tu acum ce e aia magie! m-am enervat eu. Levitaţie! am spus, ridicându-mă de la sol. Arepo sentaro tenert! am strigat, pietrificând pe dată tovarăşii tânărului, care nu avură şansa de a riposta. Acum suntem doar noi doi!
- Aşadar nu eşti începătoare! spuse băiatul zâmbind. Chiar şi aşa, nu eşti destul de bună pentru mine! Nostrad Kampel!!! urlă acesta, creând o spadă de foc şi îndreptându-se spre mine cu o rapiditate nemaivăzută. Până să apuc să fac eu ceva, el ajunsese deja aproape. Mi-a sucit mâna dreaptă la spate şi într-o fracţiune de secundă a pus sabia la gâtul meu delicat. Nu avea rost să mă zbat pentru că aş fi murit instantaneu. Am crezut că mi-a sosit ceasul... acolo şi atunci... Nu mai era nimic de făcut. Mă prinsese în capcana lui. Mi-a apărut atunci în minte scumpa mea doică. Nu aveam s-o mai văd niciodată. Şi Ayra... care abia devenise prietena mea... poate va plânge ea pentru mine? Meritam oare lacrimile ei? Uşor, uşor, deznădejdea puse stăpânire pe mine. Simţeam cum că sfârşitul meu era mai aproape decât mi-aş fi imaginat, gata-gata să mă facă victima lui. Chiar când credeam că totul e pierdut, Ayra s-a ridicat de la pământ cu o viteză uluitoare şi, în clipa următoare, l-a plesnit cu toată puterea de care dispunea pe tânăr, care s-a prăbuşit ca un bolovan. Imediat după aceea, m-a privit îngrijorată. Din cauza şocului, am rămas nemişcată în aer.
- Keyko, eşti teafără? Ai păţit ceva? Te-a lovit? întrebă ea, uitându-se după eventualele răni. Dar eu nu aveam nimic. În clipa aceea am îmbrăţişat-o, având în ochi lacrimi care mi se scurgeau ca nişte micuţe cristale pe obrajii palizi. Prietena mea mă cuprinse şi ea, încercând să mă liniştească. Gata! E ok acum!
- Ayra, am şoptit, ştergându-mi repede obrajii. Hai să coborâm!
Devotata mea tovarăşă încuviinţă. Am aterizat lin, ţinându-ne de mână ca doi copii. De cum picioarele noastre au atins pământul, am alergat spre adolescentul care între timp se ridicase.
- Satorus Krad! am strigat din toate puterile, trântindu-l din nou la pământ. Tânărul zâmbi însă şi spuse vesel, fără nici măcar o remuşcare:
- Felicitări! Tocmai aţi fost admise la Yamada, şcoala de magie! Bun venit!
- Ce ai spus? am întrebat, crezând că mintea îmi joacă feste.
- Am spus că sunteţi admise la Yamada! repetă adolescentul râzând. Acum ai înţe...?
Dar nu apucă să termine fraza, că l-am şi ridicat, trăgându-i un pumn, dărâmându-l la loc.
- Oooo da, am auzit şi am înţeles chiar foarte bine, dar hai să-ţi arăt eu ţie ce părere am despre asta! am ţipat, scoasă din sărite. Am vrut să-l lovesc din nou, însă el mi-a prins mâna.
- Hei, uşurel, linişteşte-te! Nu e nevoie să te superi aşa! Mă laşi să vă explic?
Eu încuviinţai încă nervoasă, iar el mă eliberă. I-am aruncat o privire plină de ură şi eram gata-gata să-l pocnesc din nou, când începu să vorbească:
- S-o iau cu începutul: acum multe secole a fost înfiinţată şcoala Yamada de un grup de vrăjitori cu scopul de a învăţa tineri cu potenţial, ca voi două, artele magiei şi cum puteau s-o stăpânească. Dar hotărârea lor a fost că nu toţi copiii care deţin puteri magice vor putea intra în această şcoală selectă, ea fiind fondată de vrăjitori nobili şi foarte puternici. Trebuiau testaţi cumva, nu? Aşa că au decis să trimită în fiecare an un grup de elevi mai mari şi care să posede destul de bine artele magice pentru a-i găsi şi încerca. Cei ce făceau faţă provocării erau imediat acceptaţi, ceilalţi însă nu. De-a lungul timpului această tradiţie a rămas intactă, precum multe altele. Este un examen pe care voi l-aţi trecut cu brio, deşi sincer nu mă prea aşteptam! încheie el râzând.
- Adică... şcoală de magie... cum... unde? se bâlbâi Ayra, neînţelegând nimic.
- Hei, taci o clipă ! am şoptit eu. Şi unde vom merge? Unde anume este această şcoală?
- Da, să tac eu ca să vorbeşti tu, nu? bombăni fata.
- Chiar aici! Apropo, mă numesc Daisuke Elwric! După dumneavoastră, domnişoarelor! zise el galant, zâmbindu-i discret colegei mele.
- Ei bine, nu te-am întrebat cum te cheamă şi nici nu aveam chef să aflu! am răbufnit eu, luând-o înainte.
În faţa noastră se înfăţişa un castel imens cu o poartă masivă din lemn. Sculpturile datau din secolul al XIV-lea şi erau în stil ionic. Arcada ce înconjura intrarea era cioplită cu multă măiestrie. M-am oprit, privindu-le fascinată.