Master Of Puppets

[Axel .]

Buna (adica cel putin sper ca ziua voastra e buna -a mea, nu). Am un fic dupa melodia celor de la Metallica-Master of Puppets.
Disclaimer: Nu detin nici o melodie a trupei Metallica si nu fac profit de pe urma acestora.

Master of Puppets

Capitolul Unu

Intuneric... Vid... De ce mereu trebuie sa inceapa toate povestile cu sfarsit tragic? Poate ca asta simte toata lumea. Acolo in ei, exista acel sentiment de tristete. Doar ca unii se pot bucura si de opusul lui. Sau de iubire. Intr-o mare de sentimente, in vartejul sperantei, ne-am pierdut noi. Putem avea doar pasiuni, nu si iubire; Putem zambi, nu sa fim fericiti; Putem plange si plangem... Putem uri si uram. Am putea ierta, dar nu o facem. Suntem doar niste papusi. Mici, chinuite, intr-o lume cruda. Si suferim si mai mult.
Atat de mult, incat uneori ma intreb cum mai ies pe strada. Cum mai arat cate un ranjet stangaci. Nu stiu cum sa zambesc. As vrea sa invat... Dar nu pot. Sunt doar ceva viu, dar fara inima.
Poate ne-a fost scoasa la nastere. Orice e posibil, cand vrei si poti.
Mi-am lasat in jos capul, iar parul acoperea foaia veche, galbena. In incercarea expeditorului de a scrie rapid, patase cu cerneala aproape fiecare cuvant. Si nu intelegeam nimic. Dar ceva imi spunea ca nici nu trebuie.
M-am ridicat alene de pe patul tare si vechi, pasind cu grija spre baia fara usa. Mai erau doar balamalele, ce scartaiau la orice miscare. Am dat drumul la apa rece.
Scapasem de haine, dezgolindu-mi trupul firav. Le aruncasem pe caloriferul inghetat. Numai functiona de cinci ani, de cand venisem eu aici.
Da... Aveam doar zece ani cand mi-au murit parintii. Nu voi uita momentul acela, desi ar trebui. Daca vreau sa numai sufar.
Priveam pierduta bulele ce pluteau pe apa. Ma pierdeam in ganduri si idei, eram prea proasta ca sa-mi inteleg propria persoana. Era un drum greu pe care nu puteam sa-l trec. Mi-era frica. Pentru prima oara. Trebuia sa-mi fie, nu? Tie iti este?
Poate ca nu.
Esti mai inteligent ca mine.
Asa cred... Chiar esti? Atunci ma bucur ca iti vorbesc.
Dar daca nu ma asculta nimeni? Daca e doar imaginatia mea care abereaza? Atunci imi vorbesc mie?
Da...
Trecuse mult timp de cand stateam in cada. O ora, poate. Pielea imi era rece ca gheata, iar capul ma durea. Foarte tare. Poate gandisem prea mult. Mi-am adunat hainele, si am intrat in camera mea. Imi luasem din dulap o rochita albastra, cu paglici albe, apoi geanta si iesisem din camera. Uneori ma intreb de ce ma mai duc la liceu, cand nu pot retine nimic. Si nu am nici prieteni. Doar doua persoane imi sunt alaturi, care sunt la fel ca mine. Dar trecuse mult timp de cand nu le vazusem. Miky si Alexunder... Prietena si iubitul meu. Cica.
Soarele palid mai lumina pe ici pe colo strada acoperita cu petalele unor flori firave, rozalii. Cred ca erau de cires. Nu prea erau oameni ce mergeau pe jos, doar masini.
Trecusem pe langa statia de metrou veche, pe la brutaria unei prietene, apoi am ocolit Biblioteca Centrala. Ajunsesem, in final, la liceu. Era darapanat, neingrijit si mirosea a tigari peste tot. Tencuiala gri a peretilor statea sa cada, geamurile de la etajul unu si doi erau sparte, iar sala de sport era desenata cu grafitti. Gradina era plina ochi. Erau imbracati marea majoritate cu tricouri negre si blugi. Un grup mic de tot avea camasi cu broderie si bentite pe frunte -fetele. Toti aveau chitari. Ma simteam mica si data la o parte. Mi-am facut loc printre ei si am intrat in institutia aceea mizera. Cum dadusem coltul -la propriu, vorbiind-, cineva ma trase de brat, lipindu-ma de perete.
Isi apropie buzele de urechea mea, si imi sopti ceva cu glas calm. Nu putusem sa inteleg. Dar stiam ca era ceva de rau. Nu m-am panicat... prea tare. Caci ceva uman din mine imi spunea ca trebuia sa fugmancand pamantul, insa partea de papusa imi zicea sa stau locului.
Si eu acum ce sa fac?