Nu ești un membru încă? Înregistrează-te acum!
Creează un cont nou  

Masacrul [16+]

#1
Hei...:)...so...o sa continui un fic mai vechi la care nu am facut decat un capitol, pe vechiul meu cont (Ariku``). O sa il repostez..si in foarte scurt timp o sa pun si capitolul al 2-lea, nu am facut modificari la primul capitol(pentru cei care poate l-au citit deja).Vreau critici, constructive, pana si la frazele"mai ai de lucrat la el"...explicati la ce va referiti va rog. M-ati ajuta sa stiu ce sa fac, sau sa nu fac data viitoare, sau cu ce sa ma perfectionez. I hope you like it.:)


Capitolul 1

Gandurile mele incarcerate in propria-mi conceptie inca se intreaba...cine sunt? sau cine ar trebui sa fiu? toata aceasta suferinta sufocanta era menita sa ma distruga? Sa ma faca sa ma simt ca intr-unul dintre cele mai negre cosmaruri ale mele? Dar nu...acele vise..erau un nimic, in comparatie cu realitatea. Un fir de praf care se scurgea gratios printre degetele mele, durand doar o fractiune de secunda. Bucuria intensa pe care o simteam atunci cand un cosmar trecea nepasator printre gandurile mele stupefiate. Acea farama de suferinta ma facea sa stiu, ca visez. Acea suferinta minora, care ma facea sa cred ca realiatea, era in drumul spre...iad. Crede-ma. Nu vrei sa te simti ca mine, sa simti cum iti plesneste inima de durere, in fiecare zi. Cum privesti totul, fara sa te gandesti la nimic, sa vezi pur si simplu cum sangele altora iti plesneste pe fata, sa crezi ca nu poti sa faci nimic, dar defapt totul, sa fie in mainile tale.
Ma apropiam indiferenta spre usa atat de familiara. Nu stiam ceea ce va urma, daca va urma sa mor, sau daca viata imi va oferi inca cateva zile menite sa ma faca sa ma simt si mai mizerabil. Moartea predominanta ma facea sa cred ca aceasta lume, exista fara rost. Suferinta facea parte din noi, distrugandu-ne reciproc, fara mila. Dar nu eram toti asa. Din zece milioane de oameni, numarul acestora scadea semnificativ in fiecare zi, facandu-ne sa ne simtim tot mai stingheri. Doar aproximativ o suta de oameni au reusit sa fie sedanti impotriva virusului criminal, ce ne obliga sa fim obsedati de suferinta, crime si tortura. Printre care, si eu. Acum trei sute de ani, in doua mii douazeci, totul s-a schimbat radical. Poluarea sufocanta a macinat usor pamantul, pana cand nu a mai ramas nimic. Nimic important. Doar acel pamant cenusiu, care iti amintea in fiecare zi, cat de mizerabil ar trebui sa te simti. Cerul...acel cer care acum, exista aproape fara rost, distrugandu-ne viata prin acele culori deplorabile care iti taiau rasuflarea. Inhibizii, mult cautati "extraterestri", au invadat totul. Au patruns pana si in cel mai dosnic loc, cercetandu-l disperati pentru probe. Aceasta planeta, s-a dovedit locul perfect pentru a-si continua viata, care insemna atat de mult, pe langa a noastra. ADN-ul lor, sa impletit "armonios", trecand pe un ton incredibil de ironic, cu al nostru. S-au combinat perfect, creand blestemul asupritor, care a distrus rasa umana. Toata aceasta invazie...a dus la ceea ce ne este prezentat acum.
Dar sa trecem peste...aceste detalii nu foarte incantatoare care te plictisesc probabil prea mult. Inca nu stii cine sunt?...Ei bine, raspunsl meu nu te va lamuri atat de mult. Nici eu nu stiu cine sunt. Sunt o creatie nereusita a acestui pamant, si probabil inutila. O fata, care inca mai simte inca aceea durere, pentru moartea tatalui sau. Singurul om pe care il mai avea...defapt, cunostea. Acest om, a avut cel mai important in rol in istoria omenirii. A incercat sa opreasca aceea invazie, care in cele din urma a parut inevitabila. Totul fiind in zadar, privind cum moare incet, si sigur. Vedeam ingreunat cum tatal meu se stinge in acel razboi, simtind inca acele lacrimi usturatoare cum imi intepau ochii, purtate mai apoi de vantul istovitor care ducea spre nicaieri. Un strop de apa cazut deasupra pamantului moale, care disparea neobservat, fiind absorbit de aceea putere ascunsa. Doar acei cercetatori m-au salvat, tragandu-ma anevoie in nava care era singura cale de a mai supravietui, fara a incerca macar sa salveze ceea ce pentru mine, era totul.
Dupa cum probabil va-ti dat seama deja, am peste trei sute de ani. Va intrebati oare cum e posibil? Ei bine...este. Tehnologia chinuitor de avansata ne-a dat darul de a trai vesnic, moartea invaluindu-ne trupul doar in momentul in care eram ucisi. Si eu...ei bine eu...in acest moment eram cea mai stiuta fiinta din aceasta inutila planeta, fiind fiica lui. Acest om prea cunsocut. Inspiram teama, nici cel mai mare obsedat neindraznind sa ma atinga. De ce? Ei bine, am devenit un experiment pentru ei, un mutant inzestrat cu puteri ascunse, care odata dezvaluite, puteau aduce sfarsitul. In cele din urma, sunt biletul lor spre supravietuire. Nu trecea zii, in care sa nu fiu privita ca pe ceea mai strasnica creatura, vazand spaima celor de langa mine, parca implorandu-ma sa ii las in viata, vorbindu-ma ingroziti pe la spate, dezvaluind cine stie ce exagerari, in care sa nu ii cer cuiva ceva, fara ca asta sa fuga irational.
Chipul meu...era un mister pentru alti. Pelerinda menita sa imi pastreze anonimatul acoperea mai mult de jumatete de fata. Ceea ce era de ajuns. Probabil va-ti creat o idee destul de clara in privinta chpului meu...cum ca as fi o creatura oribila, si infioratoare? Ei bine, da-mi voie sa te contrazic. Eram umana, normala, cat se poate de feminina. Ochii de un albastru aproape ireal, erau incercuiti de genele lungi, fata fina, fara nici un defect, parul lung, neobisnuit de albastru, erau doar cateva dintre elementele care ma faceau sa par atat de normala. Parerea atat de gresita pe care celalti si-au creat-o destpre mine, uneori imi faceau ochii sa fie inundati din nou de acel lichid, care nu mai mi-a vazut obrajii de ani buni. Aveam inca acel suflet inocent, pe care orice copil de sase ani l-ar fi avut. Dar sa fac ceea ce acele creaturi isi inchipuiau? Nu eram in stare sa fac vre-un rau, decat celuia care merita din plin sa moara.
Doar o singura persoana, avea incredere in mine. Puteam vorbi cu cineva, atunci cand simteam nevoia, ceea ce era incredibil de necesar pentru lipsa mea de comunicare.
Am inantat cu pasi siguri in interiorul casei, incuiand usa de la intrare pe dinauntru. Stiam ca am pe cine vedea odata patrunsa in aceasta. Pe ea. Aceea exceptie deosebita careia nu ii era teama de mine.
-Karina!! sunt acasa! am strigat increzatoare ca imi va raspude.
Nimic. Doar aceea liniste asupritoare.
-Am adus cina!..si ghici ce!...in acest timp, cautam entuziasmata in fiecare camera, in timp ce imi dadeam increzatoare jos pelerina.
Presupun ca v-ati dat seama deja. Nimic. Nici un raspuns, nici o miscare. Intr-un final, aceea camera care ma tulbura infiorator de mult, ar fi fost ultima obtiune. O camera incredibil de deranjanta prin culoarea exasperanta de alb . Acea sfanta culoarea de alb. Nimic de o alta culoare, patul, draperiile, pereti, mobila...tot. De ce ma speria? Era prea pura pentru lumea asta. Dar doar eu gandeam asa. Pentru ea era cea mai buna sursa de liniste si calm.
Am intrat subtil, cercetand cu ochii fiecare colt. Inima...cerea cu disperare sa iasa din acel lacas, zbatandu-se incredibil de repede. Ochii, acum, cunosteau din nou aceea senzatie. Lichidul pur, si rosu acum se scurgea nebunste peste orajii mei. Lacrimile...acele nenorocite lacrimi sangerii. Acel nenorocit sentiment care imi sfasaie fiecare parte din mine, simtind cum fiecare celula din mine cedeaza, plesnind odata cu sentimentele mele.
-Nuuuuuuu!!! sunetul asurzitor s-a facut auzit, sunand cat se poate de infiorator, gata sa imi plesneasca plamanii.
In acel pat blestemat, era ea. Ea inevlita cu aceea suprafata vaporoasa, de asemeanea alba. Odinioara alba. Acum o culoare sangerie ii lua forma corpului ei. M-am apropiat intr-un final de pat, descoperindu-i trupul. Era moarta.
yeah...life it's just life, but live your life before you die
<3

#2
Regret ca nu am trecut mai devreme pe la ficul tau...:(
Ceea ce m-a facut sa-l citesc a fost si titlul, pare ceva plin de mister.
Si ma intreb cn oare a omorat-o pe Karina...? :-? Imi place mult.:*
Astept urmatorul capitol. Bafta!:*

P.S. prima.:D

#3
Hopp si eo pe la fic-ul tau.


Ai multa descriere ceea ce e bine:X. Nu mia sarit nici o greseala in ochi:P.
Dialoogul nu e mult si nu e pliktisito`r:D.

Si chiiar cine a omorato``?? sunt tare curioasa:X:X
[Imagine: touhou-sayori-works-23662058db_large.jpg]

#4
Hei...:)..mersi mult pentru comentarii...Here the next :


Capitolul 2


Incercam sa deslusesc unu din secretele acestei trairi, sa realizez cu adevarat ce mi se intampla, de ce, si sub ce motiv. Eram inchisa din nou in una din acele ganduri care pareau a fi o amintire dar de care nu mai stiam nimic. Locul familiar, gandurile coplesitor de ingrozite, sentimentele de oroare...si din nou aceea persoana necunoscuta care se afla in fata mea nedezvaluindu-si chipul. Acea silueta parea a fi motivul tuturor sentimentelor mele, erau pur si simplu de nedescris, sclipirea cu care doar prin prezenta ei imi provoca o neliniste tulburatoare, faptul ca venele mele simteau ca plesnesc la vederea ei, inima incercand sa scape din lacasul care o tine prizoniera de o viata. Incercam sa ma gandesc ca poate eu sunt de vina, ca poate toate acestea erau din cauza mea, sau poate ca nu. Gandurile mele au inceput sa fie din ce in ca mai irationale, nemai putand sa leg nici macar o fraza cu sens in gandurile mele stupefiate de situatie. Defapt nu se intampla nimic, eram in mijlocul unui nimic, unui camp abisal care ducea spre nicaieri. Era doar iarba vestejita si cativa copaci morti, vagi, stersi, aproape fara rost in acel peisaj deplorabil. Cerul de o culoare incomparabila de gri, dadea pesajului o aura mai infernala decat era deja. Priveam in gol gandindu-ma cu groaza la ce ar trebui sa fac defapt. Nu aveam unde sa fug, nu aveam de ce sa tip si nu stiam ce ar trebui sa spun daca as putea. Toate caile rationale prin care treceam incercand sa gasesc o solutie, erau in zadar. Bataile inimii incepeau sa fie din ce in ce mai accelerate, privind cum persoana ce mi se infatisa de ceva vreme in fata ochilor, se arpopie incet...elegant spre mine. Ii urmaream fiecare pas, apasat, natural , cert ca peste cateva secunde va ajunge in fata mea, si probabil ca sufletul meu va fi deja inghetat atunci, de teama si ingrijorare. Trupul ii era acoperit cu o pelerina pana in pamant, neagra, sobra, avand o gluga care ii acoperea juamte din fata, putand sa ii vad doar buzele. Doar acea parte din chipul lui care o puteam vedea, imi atragea incredibil de mult privirea, buzele lui fiind bine conturate si perfecte , o savoare ascunsa citindu-se pe acestea. Era in fata mea, la o distanta de cinci cm de chipul meu. Priveam insistent doar partea vizibila a chipului lui, vazand cum nu exprima nimic, buzele lui fiind incredibil de expresive, neafisand nici macar o arcuire slaba. In acele momente, am inghitit in sec. Vazandu-mi treptat reactia, un ranjet delicat a aparut, parand o placere nebuneasca pentru acesta. Am intrebat slab, cu un ton ingrozit, cu o voce tremurata ceea ce ma framanta de la aparitia lui:
- Voi muri...?
Puteam spune ca nu ma vede, avand in vedere ca chipul acestuia era aproape in integime acoperit, dar dupa reactiile lui pot spune cu incredere ca acesta ma privea. Imi raspunse prompt, cu o sete neinteleasa in glas:
- Probabil. Daca nu, iti vei dori sa o faci.
Groaza, spaima, teama de a afisa aceste sentimente se revarsau din plin pe chipul meu. Cuvintele ce ii ieseau pe buzele reci si uscate pareau ca un drog, nu puteam sa mi lescot din minte, repetand incontinu ceea ce el tocmai spusese.
- Nu ai idee ce are sa urmeze, ce sentimente de vor coplesii in curand. Vei vrea sa mori. Ma vei implora sa te omor. Dar eu nu o voi face, o sa te las sa simti ura pentru iubire.
Nu puteam sa intelg sensul pentru nici unul din cuvintele lui. Sangele parea ca imi ingheta in vene, inima simtind ca imi crapa, nemai putand sa suport nici una din acele momente deplorabile, simtind ca picioarele mi se inmoaie nemai putand sa suporte greutatea corpului, am cedat. Nu lesinasem, eram consienta, stateam lipita de iarba rece, si priveam cerul in gol, nemaistiind ce sa gandesc, doar simteam fiecare picatura de durere care mi se scurgea in vene, care parca ma readuceau la viata, resimteam clipe de durere, de nesuportat. Nu stiam de unde provin, insa persoana de langa mine imi dadea toate raspunsurile. Nu ma atinsese, dar nu stiu de unde, o durere sfasaietoare se afla in interiorul meu. Intradevar...vroiam sa mor.
El inca era langa mine. Ma privea, insetat spunand:
-Nu...asta este doar un strop din ceea ce are sa urmeze, bucurate pentru aceste clipe, pentru ca de aceasta durere ingrozitor de nesimnificata, iti va fi dor.
-De ce?..am spus fara viata, sunand ca si cum cineva ma strangea de gat in acel moment.
- Doar placere...durerea...e cea mai mare placere pentru mine. Insa si tu esti de vina. Vazand in tine aceasta suferinta, aceasta durere, pare cel mai minunat lucru care l-as putea vedea vreo data. Esti speciala...si te voi face sa...
Propozitia aceea paraliza fiecare mod de ratiune, nevrand sa mai ascult nici un cuvant de la el. Am urlat cu toata puterea, vrand sa il fac sa taca. In acel moment un ras afundator se auzea, il priveam, si puteam vedea placerea lui de a rade cu pofta de durerea mea. Nu-mi puteam explica de ce eram atat de slaba, de ce nu ripostam...de ce nu intercam sa ma razbun. Paream o marioneta, sentimentele mele parca fiind controlate. Acestea nu mai erau in mainile mele nenorocite care nu imi erau de nici un ajutor in aceste momente.
Durerea actiona ca un drog acum. Ce ar trebui sa simt? Ce ar trebui sa gandesc?... Toata durerea disparuse, se curmase intr-o singura secunda, simteam doar cum corpul meu se lasa greu pe iarba vestejita. M-a eliberasem de fiecare emotie puternica care imi provoca durere, si sinteam ca plutesc intr-o mare de sentimente fara sens.
Peisajul sumbru care mi se infatisa de ceva vreme in fata ochilor disparuse. Acum pluteam intr-un univers in care probabil doar satana il cunostea, probabil fiind teritoriul lui.
Sentimente, trairi intense, experiente socante, psihic traumatizat, totul statea in voia inimii, trairi pe care nici oamenii, nici cerul, nici propriul meu interes de a scapa din aceasta capcana, nu le pot schimba vreodata.
Ceea ce simteam, se schimba de la o secunda la alta, imaginea ramanea aceeasi, persoana in acelas loc, iar ratiunea mea rasfoia mii de pagini cu ganduri diferite dintr-un moment in altul.
Un singur moment, atat a durat ca totul sa se rupa dintr-o data. Simteam o singura durere ucigatoare, ca si cum o suta de cutine imi strapunsera trupul. Am simtit cum corpul se lasa din ce in ce mai greu, iar in urmatoroa secunda am cazut in genunchi. Mainile cadeau moarte pe langa corp nefiindu-mi de nici un folos. Eram inapoi la realitate, insa durerea inca exista. Stateam in aceeasi pozitie, in camera in care acum cateva minute, ore , probabil zile, imi vazusem prietena moarta. Eram in fata onglinzii. Nu stiu cum am ajuns acolo, sau cand, insa un lucru era cert, nu mai vazusem in toata viata mea o imagine mai infioratoare.
Eram ca si moarta, fara viata, alba la fata, ochii imi erau stupefiati, ingroziti, deschisi la maximum, incercuiti de sangele care mi se prelungea pe obraji. Suvite din par cadeau greu pe jumatate din fata, culoarea buzelor erau mai inchise ca cea mai intensa culoare de sange, exprimand groaza. Eram acoperita de un material vaporos alb. Pe langa toate acele detalii care imi starneau numai oroare, observam cu stupoare cum corpul imi era acoperit de sange, care se prelingea usor spre podea. Ma priveam ingrozita, nu stiam cum am ajuns intr-un asemenea hal...sa nu ma recunosc, sa nu vreau sa mai ma privesc vreodata in oglinda.
- Iti place? Asta este...noua ta infatisare, noua ta persoana. Esti perfecta, exprimi mai multa groaza decat as putea eu face-o vreodata.
Aceste sunete se auzeau din spatele meu, privesc in oglinda si observ cu oroare ca o silueta se afla la distanta de un metru in spatele meu. Nu o puteam recunoaste, insa nelinistea pe care o starnea din nou in interiorul meu, era de nesuportat. Era imbracat cu totul in negru, parul brunet, mai inchis ca cea mai intunecata latura a acestui jegos pamant. Ii priveam chipul, si nu puteam sa observ decat obsesia care se citea in ochii lui, incercuiti ce o culoare sangerie, privindu-ma insetat, gata sa ma omoare in orice moment.
yeah...life it's just life, but live your life before you die
<3

#5
Greseli nu ai avut, e ok...
In capitolul asta ai explicat foarte multe, mi-a fost drag sa citesc, m-a atras foarte mult. Deci cine e tipu' misterios? Pare un obsedat de durere si un sadic, dar imi place, ai ales un personaj perfect.;)
Acum ce e cu noua infatisare a tinerei? deja mi-o imaginez, saraca de ea, ingrozita si pe deasupra mai are si sange pe alocuri....:))
Astept raspunsul la intrebari si desigur, urmatorul capitol:* Chuuuu



Subiecte de discuție similare...
Subiect: Autor Răspunsuri: Vizite: Ultimul răspuns
  Masacrul Ariku`` 3 3.994 19-01-2010, 09:18 PM
Ultimul răspuns: Ryuu


Utilizatori care citesc acest subiect:
1 Vizitator(i)