12-10-2011, 12:17 AM
Hello, hello. Dacă tot aveam acest capitol terminat mi-am spus de ce să nu îl postez. Îmi cer scuze dacă am grăbit puţin acţiunea, dar era nevoie de asta pentru a ajunge la ceea ce va urma să se întâmple. Din nou îmi cer scuze pentru greşeli, nu am timp aproape deloc. Lectură plăcută enjoy.
- Sunteţi însărcinată.
Eram perplexă, credeam că nu am auzit bine, apoi m-am ciupit, şi nu, nu visam. Era cât se poate de real, peste câteva luni aveam să fiu mama. Asta da veste. M-am încruntat, rămânând cu privirea aţintită asupra pântecului meu pe care l-am atins uşor cu mâna, dorindu-mi parcă să mă conving, că este real. Nu mai puteam să spun nimic, ca şi cum cuvintele nu îşi mai aveau rost. Şi cu toate astea încercam să spun ceva, dar starea de şoc nu trecuse. Probabil era normal, când primeşti o asemenea veste, cu toate că mă gând isem la această variantă. Ei bine, Adele se gândise la asta pentru mine, dar chiar mai conta asta acum. Nu, nu-i aşa?
În fine, ce poate fi mai minunat decât să deschizi ochii, şi să afli că vei deveni mama. Absolut nimic. Dar apoi vine partea mai puţin frumoasă, când deschizi ochii şi realizezi că eşti singură. Fără nimeni care să te ajute, să îţi ofere un sprijin, oricât de mic. Mă trezisem dintr-o dată singură, atât la propriu cât şi la figurat.
Mă gândeam cu groază la o soluţie salvatoare. Nu aveam nici un fel de idee. Fără un cămin, fără o familie. Până acum viitorul era sumbru, iar fericirea dintr-o dată umbrită de cruda realitate, care mă aştepta afară.
O mulţime de gânduri îmi invadau mintea în acele momente în care doar liniştea îmi ţinea companie. Era un fel de joc, să îi spunem un fel de ruletă rusească. Aş fi putut să le spun totul fraţilor mei, dar ar fi trebuit să îmi asum riscul declanşării unui al treilea război mondial, iar eu nu puteam să îmi asum acest risc. Ei nici măcar nu îl suportau pe brunet, iar dacă ar fi aflat că m-a violat, ar fi fost în stare să îl omoare. Cât despre cealaltă opţiune, nu era tocmai ce mai bună, având în vedere că mă gândisem să îi spun lui Matt despre asta. Pentru o secundă chiar mă gândisem la asta, apoi scena pe care o văzusem ieri mi s-a derulat în faţa ochilor, şi am realizat că nu puteam fi eu cea care le distruge fericirea. Chiar dacă mă durea să o spun, Matt merita să fie fericit. Aveam să mă descurc eu cumva, nu ştiam cum, dar eram sigură că trebuie să lupt pentru mine şi pentru copilul pe care îl purtam în pântec. Eram sigură că soarta îmi dăduse o a doua şansă cu un scop, şi nu trebuia să renunţ. Dacă până acum renunţasem la tot, lăsasem durerea ce îmi sfâşia sufletul să mă domine, ba chiar îmi dorisem să mor acum trebuia să trăiesc.
Acum acest copil era raţiunea mea, lumina de la capătul tunelului care mă salvase din beznă, de partea întunecată a propriei personalităţi.
Am stat aşa privind către fereastră, imaginându-mi cum va fi viitorul ce mă aştepta, acolo afară. Până acum era neclar, ceea ce îmi provoca teamă, mă speria.
Dintr-o dată doamna doctor care avusese grijă de mine, venise în salon începând să îmi pună tot felul de întrebări la care trebuie să recunosc îmi era greu să răspund. Erau mult prea personale, aşa că încercam cumva să mă eschivez, bâlbâindu-mă tot mai mult, oferindu-i răspunsuri vagi. Însă, când m-a întrebat cine este tatăl, am tăcut. Îi promisesem lui Matt că nu voi spune nimănui, şi aveam de gând să mă ţin de cuvânt. Am înghiţit în sec şi mi-am lăsat privirea în pământ, în timp ce lacrimile au început să îmi alunece uşor pe obraji. Am continuat să tac, speram să înţeleagă că nu vreau să vorbesc despre asta, nici acum, nici niciodată.
Şi în plus nu puteam să rostesc numele viitorului preşedinte al celui mai cunoscut ziar de scandal din ţară, nimeni nu m-ar fi crezut. Chiar dacă brunetul era cunoscut pentru numeroasele relaţii pe care le avusese cu diverse domnişoare, chiar şi când noi doi eram împreună. Ştiusem de toate infidelităţile lui, dar mă consolam cu gândul că tot la mine avea să se întoarcă, chiar dacă tot timpul era pus pe scandal. Suportasem fiecare jignire, fiecare scenă de gelozie, fiecare palmă pentru că îl iubeam poate chiar prea mult după cum ar spune unii. Doar că, în cazul meu dragostea mă orbise, dar când iubeai cu asemenea intensitate şi pasiune nu mai conta. Nu negam, îl iubeam şi acum, dar situaţia era aşa de încurcată încât chiar dacă aş fi vrut nu aş fi reuşit să descurc această situaţie. Dar ceea ce mă îngrozea teribil de tare era faptul că va trebui să le spun fraţilor mei la un moment dat, pentru asta nu cred că aş fi fost în stare. Eram terminată. Şi probabil că dacă nu ar fi existat acest copil pe care îl purtam în pântece m-aş fi prăbuşit de tot.
Gândurile negre veneau precum o furtună, iar raza de speranţă nu putea să mă ajute în nici un fel. Trecuse deja aproape o lună de când fusesem în spital, o lună de când îmi luasem viaţa în propriile mâini, de fapt chiar astăzi ar fi trebuit să merg şi să văd viitorul meu apartament, care deşi nu era cine ştie ce era al meu. M-am întâlnit cu proprietarul pentru a semna contractul de vânzare cumpărare, ajungând la o înţelegere destul de avantajoasă din punctul meu de vedre, ceea ce era foarte bine pentru mine. Bărbatul de la care cumpărasem apartamentul, avea în jur de şaizeci şi ceva de ani, cu o expresie care ar fi putut speria pe oricine, dar cu nişte ochii atât de blânzi, nu ştiam prea multe despre el, dar îmi era suficient tot ce aflasem. După ce am semnat contractul acesta mi-a dat cheile plecând.
Am intrat oarecum emoţionată în noua mea casă, care era atât de goală. Nu aveam nimic care să mă ajute să duc un trai decent. Bătrânelul, fostul proprietar îşi luase absolut toate lucrurile, nu lăsase nimic în urmă, dar nu conta aveam o casă. Imediat după ce am cercetat baia micuţă şi bucătăria m-am îndreptat spre o cameră micuţă şi goală. Hotărâsem din prima clipă în care intrasem în acea încăpere că aceea avea să fie camera copilului meu.
- Priveşte micuţule, aici va fi camera ta, dar nu te teme mama ta nu o va lăsa aşa. De când aflasem de existenţa fiinţei care se dezvolta în interiorul meu, îmi plăcea tare mult să îi vorbesc, să îi cânt, să îi citesc poveşti, imaginându-mi adesea cum va fi să îl sau poate să o ţin în braţe.
*
Terminasem să îmi amenajez dormitorul şi sufrageria, deşi nu avusesem suficienţi bani pentru a face totul aşa cum aş fi vrut, dar eram fericită pentru că făcusem totul de una singură. Trecuseră mai bine de patru lui, dar totul era minunat. Desigur începusem să iau în greutate, şi nu mă mai mişcam atât de uşor cum o făceam înainte, dar nu îmi păsa chiar de loc, eram atât de fericită. Aceste patru luni trecuseră aşa de repede, fuseseră atât de frumoase încât uitasem absolut de tot şi de toate, de singurătate, de tristeţe, de oboseală, de orele muncite, de job-rile multiple pe care le aveam, dar totuşi eram energică, fericită, aşa cum nu mai fusesem niciodată până acum.
Desigur doamna directoare şi Adel îmi fuseseră aproape, ajutându-mă de câte ori aveau ocazia, şi dacă nu aş fi ştiut aş fi zis că doamna Roberts începea să îşi intre în rolul de bunică. La fel şi şefa mea, sau mai bine spus noua mea prietenă Valeria îmi purta de grijă, fiindu-mi mereu aproape. Vorbisem şi cu fraţii mei, cărora nu le spusesem absolut nimic deocamdată, gândindu-mă că nu era momentul potrivit mai ales că aveau ceva probleme, despre care nu reuşisem să aflu prea multe. Însă, ceea ce mă îngrijora cu adevărat era că Marck, îmi spusese că Matt îl sunase şi începuse să îi spună tot felul de aberaţii despre o logodnă, despre un viol, sau cam aşa ceva, nu prea îl ascultase. Era atât de beat încât, nu ştia ce vorbeşte, totuşi ceva din ceea ce îi spusese brunetul îl făcuse să se îngrijoreze. O urmă de tristeţe îmi învăluise sufletul, mă durea îngrozitor să îmi mint fratele, dar era un rău necesar pe care îl făceam pentru binele tuturor. Cât despre brunet, nu mai auzisem nimic de ceva vreme, de fapt nu mă mai interesase să aflu nimic despre el, îl iubeam, dar chiar şi aşa era un capitol închis pentru mine. Nu mai voiam să am pare de clipe de fericire alături pe care să le plătesc cu lacrimi. Acum fericirea mea o reprezenta acest copil, care chiar dacă nu se născuse mă făcea să mă simt împlinită. Nu dorisem să aflu sexul, chiar dacă mergeam la control regulat, pentru că voiam să fie o surpriză şi nu mă gândisem la nici un nume, eram sigură că aveam să îmi vină pe moment. Deocamdată, eram în regulă aşa.
- Nu e aÅŸa copilaÅŸule?
Capitolul 9. Am nevoie de liniÅŸte
- Sunteţi însărcinată.
Eram perplexă, credeam că nu am auzit bine, apoi m-am ciupit, şi nu, nu visam. Era cât se poate de real, peste câteva luni aveam să fiu mama. Asta da veste. M-am încruntat, rămânând cu privirea aţintită asupra pântecului meu pe care l-am atins uşor cu mâna, dorindu-mi parcă să mă conving, că este real. Nu mai puteam să spun nimic, ca şi cum cuvintele nu îşi mai aveau rost. Şi cu toate astea încercam să spun ceva, dar starea de şoc nu trecuse. Probabil era normal, când primeşti o asemenea veste, cu toate că mă gând isem la această variantă. Ei bine, Adele se gândise la asta pentru mine, dar chiar mai conta asta acum. Nu, nu-i aşa?
În fine, ce poate fi mai minunat decât să deschizi ochii, şi să afli că vei deveni mama. Absolut nimic. Dar apoi vine partea mai puţin frumoasă, când deschizi ochii şi realizezi că eşti singură. Fără nimeni care să te ajute, să îţi ofere un sprijin, oricât de mic. Mă trezisem dintr-o dată singură, atât la propriu cât şi la figurat.
Mă gândeam cu groază la o soluţie salvatoare. Nu aveam nici un fel de idee. Fără un cămin, fără o familie. Până acum viitorul era sumbru, iar fericirea dintr-o dată umbrită de cruda realitate, care mă aştepta afară.
O mulţime de gânduri îmi invadau mintea în acele momente în care doar liniştea îmi ţinea companie. Era un fel de joc, să îi spunem un fel de ruletă rusească. Aş fi putut să le spun totul fraţilor mei, dar ar fi trebuit să îmi asum riscul declanşării unui al treilea război mondial, iar eu nu puteam să îmi asum acest risc. Ei nici măcar nu îl suportau pe brunet, iar dacă ar fi aflat că m-a violat, ar fi fost în stare să îl omoare. Cât despre cealaltă opţiune, nu era tocmai ce mai bună, având în vedere că mă gândisem să îi spun lui Matt despre asta. Pentru o secundă chiar mă gândisem la asta, apoi scena pe care o văzusem ieri mi s-a derulat în faţa ochilor, şi am realizat că nu puteam fi eu cea care le distruge fericirea. Chiar dacă mă durea să o spun, Matt merita să fie fericit. Aveam să mă descurc eu cumva, nu ştiam cum, dar eram sigură că trebuie să lupt pentru mine şi pentru copilul pe care îl purtam în pântec. Eram sigură că soarta îmi dăduse o a doua şansă cu un scop, şi nu trebuia să renunţ. Dacă până acum renunţasem la tot, lăsasem durerea ce îmi sfâşia sufletul să mă domine, ba chiar îmi dorisem să mor acum trebuia să trăiesc.
Acum acest copil era raţiunea mea, lumina de la capătul tunelului care mă salvase din beznă, de partea întunecată a propriei personalităţi.
Am stat aşa privind către fereastră, imaginându-mi cum va fi viitorul ce mă aştepta, acolo afară. Până acum era neclar, ceea ce îmi provoca teamă, mă speria.
Dintr-o dată doamna doctor care avusese grijă de mine, venise în salon începând să îmi pună tot felul de întrebări la care trebuie să recunosc îmi era greu să răspund. Erau mult prea personale, aşa că încercam cumva să mă eschivez, bâlbâindu-mă tot mai mult, oferindu-i răspunsuri vagi. Însă, când m-a întrebat cine este tatăl, am tăcut. Îi promisesem lui Matt că nu voi spune nimănui, şi aveam de gând să mă ţin de cuvânt. Am înghiţit în sec şi mi-am lăsat privirea în pământ, în timp ce lacrimile au început să îmi alunece uşor pe obraji. Am continuat să tac, speram să înţeleagă că nu vreau să vorbesc despre asta, nici acum, nici niciodată.
Şi în plus nu puteam să rostesc numele viitorului preşedinte al celui mai cunoscut ziar de scandal din ţară, nimeni nu m-ar fi crezut. Chiar dacă brunetul era cunoscut pentru numeroasele relaţii pe care le avusese cu diverse domnişoare, chiar şi când noi doi eram împreună. Ştiusem de toate infidelităţile lui, dar mă consolam cu gândul că tot la mine avea să se întoarcă, chiar dacă tot timpul era pus pe scandal. Suportasem fiecare jignire, fiecare scenă de gelozie, fiecare palmă pentru că îl iubeam poate chiar prea mult după cum ar spune unii. Doar că, în cazul meu dragostea mă orbise, dar când iubeai cu asemenea intensitate şi pasiune nu mai conta. Nu negam, îl iubeam şi acum, dar situaţia era aşa de încurcată încât chiar dacă aş fi vrut nu aş fi reuşit să descurc această situaţie. Dar ceea ce mă îngrozea teribil de tare era faptul că va trebui să le spun fraţilor mei la un moment dat, pentru asta nu cred că aş fi fost în stare. Eram terminată. Şi probabil că dacă nu ar fi existat acest copil pe care îl purtam în pântece m-aş fi prăbuşit de tot.
Gândurile negre veneau precum o furtună, iar raza de speranţă nu putea să mă ajute în nici un fel. Trecuse deja aproape o lună de când fusesem în spital, o lună de când îmi luasem viaţa în propriile mâini, de fapt chiar astăzi ar fi trebuit să merg şi să văd viitorul meu apartament, care deşi nu era cine ştie ce era al meu. M-am întâlnit cu proprietarul pentru a semna contractul de vânzare cumpărare, ajungând la o înţelegere destul de avantajoasă din punctul meu de vedre, ceea ce era foarte bine pentru mine. Bărbatul de la care cumpărasem apartamentul, avea în jur de şaizeci şi ceva de ani, cu o expresie care ar fi putut speria pe oricine, dar cu nişte ochii atât de blânzi, nu ştiam prea multe despre el, dar îmi era suficient tot ce aflasem. După ce am semnat contractul acesta mi-a dat cheile plecând.
Am intrat oarecum emoţionată în noua mea casă, care era atât de goală. Nu aveam nimic care să mă ajute să duc un trai decent. Bătrânelul, fostul proprietar îşi luase absolut toate lucrurile, nu lăsase nimic în urmă, dar nu conta aveam o casă. Imediat după ce am cercetat baia micuţă şi bucătăria m-am îndreptat spre o cameră micuţă şi goală. Hotărâsem din prima clipă în care intrasem în acea încăpere că aceea avea să fie camera copilului meu.
- Priveşte micuţule, aici va fi camera ta, dar nu te teme mama ta nu o va lăsa aşa. De când aflasem de existenţa fiinţei care se dezvolta în interiorul meu, îmi plăcea tare mult să îi vorbesc, să îi cânt, să îi citesc poveşti, imaginându-mi adesea cum va fi să îl sau poate să o ţin în braţe.
*
Terminasem să îmi amenajez dormitorul şi sufrageria, deşi nu avusesem suficienţi bani pentru a face totul aşa cum aş fi vrut, dar eram fericită pentru că făcusem totul de una singură. Trecuseră mai bine de patru lui, dar totul era minunat. Desigur începusem să iau în greutate, şi nu mă mai mişcam atât de uşor cum o făceam înainte, dar nu îmi păsa chiar de loc, eram atât de fericită. Aceste patru luni trecuseră aşa de repede, fuseseră atât de frumoase încât uitasem absolut de tot şi de toate, de singurătate, de tristeţe, de oboseală, de orele muncite, de job-rile multiple pe care le aveam, dar totuşi eram energică, fericită, aşa cum nu mai fusesem niciodată până acum.
Desigur doamna directoare şi Adel îmi fuseseră aproape, ajutându-mă de câte ori aveau ocazia, şi dacă nu aş fi ştiut aş fi zis că doamna Roberts începea să îşi intre în rolul de bunică. La fel şi şefa mea, sau mai bine spus noua mea prietenă Valeria îmi purta de grijă, fiindu-mi mereu aproape. Vorbisem şi cu fraţii mei, cărora nu le spusesem absolut nimic deocamdată, gândindu-mă că nu era momentul potrivit mai ales că aveau ceva probleme, despre care nu reuşisem să aflu prea multe. Însă, ceea ce mă îngrijora cu adevărat era că Marck, îmi spusese că Matt îl sunase şi începuse să îi spună tot felul de aberaţii despre o logodnă, despre un viol, sau cam aşa ceva, nu prea îl ascultase. Era atât de beat încât, nu ştia ce vorbeşte, totuşi ceva din ceea ce îi spusese brunetul îl făcuse să se îngrijoreze. O urmă de tristeţe îmi învăluise sufletul, mă durea îngrozitor să îmi mint fratele, dar era un rău necesar pe care îl făceam pentru binele tuturor. Cât despre brunet, nu mai auzisem nimic de ceva vreme, de fapt nu mă mai interesase să aflu nimic despre el, îl iubeam, dar chiar şi aşa era un capitol închis pentru mine. Nu mai voiam să am pare de clipe de fericire alături pe care să le plătesc cu lacrimi. Acum fericirea mea o reprezenta acest copil, care chiar dacă nu se născuse mă făcea să mă simt împlinită. Nu dorisem să aflu sexul, chiar dacă mergeam la control regulat, pentru că voiam să fie o surpriză şi nu mă gândisem la nici un nume, eram sigură că aveam să îmi vină pe moment. Deocamdată, eram în regulă aşa.
- Nu e aÅŸa copilaÅŸule?