09-10-2010, 04:50 PM
Capitolul III
Fara raspuns
Cam asa mi l-am imaginat pe Steven
Cam asa mi-am imaginat-o pe Amy
"Intr-o lume rece, intr-o lume putrezita si atat de moarta, ma aflu eu. Atata monotonie in jurul meu... Tot ce pot simtii e doar dispret. Cum am reusit sa ajung de la starea de fericire la anxietate? Ma doare foarte tare genuchiul si singurul care vrea sa ma ajute e el...Cross, cel la care nu ma asteptam niciodata sa faca asa ceva pentru mine."
Orele treceau foarte repede. Deja trecuse 120 de minute numarate de Amy de cand se afla in camera albastra a lui Steven. Starea ei de spirit era bulversata de multe intrebari care o faceau sa nu mai aibe contact cu lumea exterioara. Traia in lumea ei, dorind sa isi puna ordine in ganduri. Pentru varsta ei gandea prea mult si acest lucru o facea sa devina fara vlaga. In acel moment nu isi mai dorea sa aibe niciun contact cu niciun om. Isi dorea sa vina week-end-ul cat mai repede posibil, vrand sa se izoleze complet de oameni; sa fie doar ea si cu ea. Confruntarea nu avea niciodata un sfarsit. Razboiul din lumea ei a inceput inca de cand a devenit constienta de propria existenta. De mica se confrunta cu intrebari, avea prieteni imaginari si era introvertita. Privirea ei devenise fara niciun fel de stralucire... Murise.
- Geniile nu pot avea niciodata un somn bun, se auzise dintr-o data vocea rece, dar suava, a baiatului. Privirea lui devenise dintr-o data foarte rece, o privea parca cu o intrebare in gand.
- Nu ma fa geniu, te rog. Sunt un nimic pe langa alte persoane, care par atat de fericite si pline de viata, care au prieteni multi si foarte draguti, fetele care au iubiti frumosi... Uneori imi doresc sa fiu si eu una dintre ele, cu ten perfect, zambitoare, o diva, sa am haine dragute. Amy se intrista mai tare. Nu era o dorinta, mai degraba era invidie la mijloc. Invidia linistea spirituala a acelor fiinte animalice, fericirea falsa care te face sa uiti de orice griji. Totul i se parea prea dur. Tot ce era in viata ei era prea dur. Dorea atentia unor persoane care nu meritau nici sa le arunci un ban in mormant.
- Atat de trist pare ceea ce imi zici, Amy. Atat de nostalgic eram ca te aflii aici, iar acum cand observ ca tu nu esti nici macar multumita de tine, fericirea mea dispare intr-un intuneric din care nu o pot intoarce. Mi-e greu sa cred ca tu, cea de la care ma asteptam mai mult, te plangi de ceea ce esti. Esti un mic geniu pierdut de sine. Te vei regasii oare?
Pierduta in vraja misteriosului Steven, a uitat sa ii raspunda. Nu stia ce se intampla si daca ceea ce traia era adevarat. Pe minut ce trecea tot mai mult incepea sa o doara capul, caci intrebarile fara raspuns se inmulteau ca iarba pe pamant fertil. Aceste intrebari o aruncau intr-o cautare monotona a acelorasi raspunsuri care nu cutezau sa se arate, care se pierdeau in abis si nu voiau sa se intoarca. Mai mult de atat, deja incepea sa se gandeasca sa renunte la ceea ce era. Voia sa fie un om ca oricare altul, caci viata e prea dura pentru felul ei de a gandii. Voia sa uite de existenta jumatatii care ii completa sufletul. Voia sa arunce ce a mai ramas din Amy cea trista intr-un sac imaginar, iar sacul sa il arda. Tot ce isi dorea era sa fie fericita.
- Nu inteleg ce spui, spuse fata cu o voce surda ce abia a cutezit sa se auda. Incepi sa vorbesti ciudat. Si mai ales, de ce vorbesti asa cu mine? De ce te dezvalui atat de mult fata de mine? Stiu ca tu te camuflezi printre cretini si tot ce faci este sa ii privesti si sa mai scoti o vorba sau doua, iar aceste vorbe nu dovedesc nimic inteligent. Eu mi-am dat seama ca te duce putin capul dupa ce am stat de vorba cu tine atunci in autobuz. M-ai impresionat. Foarte mult, dar am tinut ascuns de toti. Chiar si de mine voiam sa ascund, voiam sa uit de existenta ta. Nu reuseam sa te inghit, cumva concuram cu tine, dar in acelas timp te admiram foarte mult. Voiam sa fiu cat mai mult ca tine, sa ma observi si sa ma apreciezi. Dar tu nu faceai decat sa eviti orice contact vizual cu mine. Nu imi displacea acest lucru, dar nici nu ma incanta. Acum mi se pare ciudat ca dintr-o data te-ai hotarat sa ma ajuti si sa mi te dezvalui atat de mult. Mie mi s-ar fi parut extrem de periculos. Mi-am dat seama ca semanam foarte mult, doar ca eu ma dezvaluii mai repede decat tine. Imi place sa fiu admirata de oameni. Tie, nu cred. Si as vrea sa stiu motivul pentru care m-ai ales pe mine. M-am tot intrebat si singura nu gasesc niciun raspuns... Nimic... Totul e in ceata, in intuneric. M-am pierdut de tot, mi-am pierdut abilitatile.
- E tarziu, Amy. Ar trebuii sa te conduc acasa. Raspunsul va venii de la sine candva, dar nu te stresa sa il cauti, caci astfel nu il vei gasii niciodata. Eu, ce-i drept, sunt atent cu cei din jurul meu, iar daca am ales o persoana careia sa ma destainui, inseamna ca am gandit aceasta fapta cu mult timp inainte. Acum te voi duce acasa si incearca sa te odihnesti. Maine nu venii la scoala.
Afara incepuse sa ploua. Stropi mici si reci iti strapungeau ca niste ace pielea sensibila de om. Nu puteai sa te gandesti decat la caldura de acasa si patul confortabil care te astepta neostenit acolo de ani de zile. Amy stia bine ca Steven nu voia sa ii dea un raspuns concis. Era foarte curioasa, dar nu voia sa mai aibe o durere de cap intensa, asa ca a hotarat sa renunte. Insa ajunsa acasa, mintea ei tot la aceeasi problema a fugit. "Nu mai pot gandii clar! As vrea doar sa dorm si sa uit de tot. De existenta mea, de existenta falsei mele familii, de toti oamenii pe care ii cunosc, de toti oamenii pe care nu ii cunosc, de Steven... Mai ales de Steven. Imaginatia mea a luat-o razna: Steven in sus, Steven in jos... Mii de intrebari imi invadeaza constiinta si tare mi-e teama sa nu fie memorate in subconstient. Am nevoie sa ma descarc emotional. Unde as putea mai bine in afara de tainicul meu jurnal? Uh! Si mi-e atat de frig.". Fata se duse sa porneasca centrala, dar gazul era oprit din cauza ca factura era neplatita de foarte mult timp.
Printre lacrimi dureroase, care ii umezeau obrajii reci, tremurand de frigul aspru de toamna, care venise cam prea repede, Amy s-a pierdut usor, ca un fulg de gaina printre paiele uscate de iarba. "De ce eu? De ce numai si numai eu? De ce mi se intampla toate numai mie? As vrea sa fug dracului de aici, sa schimb tot, as vrea sa fiu altcineva, as vrea sa am bani, sa am de toate, as vrea sa traiesc normal, ca un om normal, cu o familie normala, cu o viata normala de adolescenta proasta, vopsita si plina de figuri. As vrea sa fiu o idioata care habar nu are ce este viata. As vrea sa nu mai gandesc de loc. As vrea sa iau o pauza cerebrala... De ce ceea ce cer e prea mult? De ce nu se indeplineste niciodata?".
Deodata soneria de la usa se auzi. Oare cine ar fi putut fii la ora aceea? Tatal? Bunicul? Habar nu avea, tot ce stia ca trebuie sa faca era sa deschida. Nu mai gandea foarte rational. Creierul ii obosise. Prea multe probleme pe care le ridica la rang superior ii ocupase tot spatiul. Era ca un calculator cu memoria plina de nimicuri. De dupa usa, un corp misterios se aratase din intuneric.
- Aprinde lumina, Amy. Vocea suava si atat de rece ii amintea de un singur om. Si acela...
- Steven?! Ce naiba cauti la mine la ora asta? Adica, stai! E bine ca ai venit. Intra si ajuta-ma dracului sa scap de nervii acestia!
Incepu sa planga. Rauri de lacrimi nu mai cutezau sa se opreasca. Ochii izvorau abundent, ca si cum o zi ploiasa s-a abatut asupra lor. Chiar era o noapte ploioasa. Plangea atat de intens, incat nu s-a mai putut tine pe picioare si a cazut in genuchi, lovindu-se din nou si desfacand din nou rana. Steven o privea trist. Era ud. Apa i se prelingea pe paru-i negru direct pe fata palida si buzele rozalii. Abia isi mai simtea mainile inghetate.
- Iti merge centrala?
- Sunt gazele oprite... Factura neplatita...
Steven s-a asezat in genuchi langa ea. O privea in continuu in timp ce ea plangea. Parca ii placea sa o priveasca fara oprire. Ii admira lacrimile-i sarate ca apa de mare, atat de pure si pline de tensiune sufleteasca. Ii admira fiecare picatura fiindca aceasta semnifica ceva. Amy l-a observat dar nu l-a privit. Ii era rusine de faptul ca a plans de fata cu el.
- De ce ma privesti plangand? Ai sa spui cuiva?
- Ce sa spun? Era o intrebare retorica. Nu era uimit de aceasta intrebare. Stia ca o va auzi dupa ce fata se va fi calmat.
- Ca am plans. Daca spui nu mai conteaza.
Dorinta fetei de a fi tinuta in brate de catre Steven era atat de mare incat tensiunea ii crescuse foarte mult. Adunata cu cea creata de caderea nervoasa, nu ii facea deloc bine. Venele au inceput sa i se vada pulsand cu o intensitate ridicata. Inima ii era suprasolicitata si i se facuse rau. Nu se mai putea tine pe picioare prea bine. Privirea i se intuneca, nu mai vedea niciun lucru. Aceasta stare a durat doua minute.
- Cred ca esti anemica. Pune-te in pat si odihneste-te. Maine nu te duci la scoala.
- Sa ma pun in pat? Nu am chef sa dorm. Steven...
Privirile celor doi se intalnira, insa ea a inchis imediat ochii. Ii era teama de el, sau rusine. Steven observase roseata din obrajii ei, dar nu reactionase in niciun fel.
- Steven, lasa-ma singura.
- Chiar vrei sa te las? Nu simti cum sangele iti alearga mai repede atunci cand iti vorbesc? Nu simti ca daca as pleca ochii tai ar lacrima din nou? Nu simti ca te-ai lasa purtata de bratele mele?
Un moment de liniste plutea in aer. Amandoi stateau rezemati de peretele din holul apartamenului rece. Deodata, baiatul s-a ridicat, prinzandu-i fata fetei intre palmele sale inghetate, si fara nicio ezitare si-a lipit buzele reci de ale ei. Inima fetei se oprii pentru un moment. Se speriase foarte tare incat incepuse sa transpire. Avea emotii mari, stomacul nu ii dadea pace. "Cum se poate? Nu mi-am dorit ca el sa ma sarute. Voiam sa uit de existenta lui, dar de fiecare data cand imi aminteam de el zambeam de fericire. Fericire pentru ca exista. Fericire pe care el mi-o provoca."
Cuprinsa de emotie, Amy i-a raspuns la sarut, inchizand ochii si lasandu-se pierduta in bratele lui. Picaturile de apa de pe parul lui cadeau pe fata ei ca lacrimi dulci de dragoste inflacarata. Steven o saruta intens, ca si cum ar fi fost ultimul lucru din viata lui. Atat de dulce...