Lucrari neterminate

[Aveqetura]

Nu îmi dau seama cum se comportă sau ce spun alte persoane, dar dacă m-ar fi întrebat cineva de ce anume eram mândru, i-aş fi răspuns că acest cuvânt nu face parte din dicţionarul meu obişnuit. Nu-mi plăceau cuvinte ca mândrie, gelozie, misoginism şi alte câteva, încât aveam impresia că-mi formasem propriul dicţionar de Limba Română. Totuşi simţeam o bucurie atunci când mă gândeam la căsuţa mea.

Situată într-un cartier liniştit, căci nu aveam manelişti, nici trafic intens, nici tramvaie prin apropiere, casa nu era deloc mare. Părinţii mei locuiau aproape, aşa că mi-era uşor să mă duc pe la ei să-i vizitez.
Venise sâmbăta, sfârşitul de săptămână pe care-l adoram, deoarece puteam să stau tolănit mai multă vreme în pat, dar acel sfârşit de săptămână avea să se dovedească a fi altfel.

Pe când stăteam întins în patul meu, înfofolit în pătura cu care mă înveleam, soneria casei mă trezeşte brusc. Suna întruna, ca apucata. Mă sperii, crezând că putea fi unul din părinţii mei, cu veşti proaste. Ca un făcut, în loc să mă dezvelesc mai repede, să mă duc în holul casei şi să mă uit pe fereastra uşei de la intrare cine ar fi putut suna la poarta mea, mă înghesuiam şi mai tare în aşternuturi.

În cele din urmă, reuşesc să mă dau jos din pat şi să mă duc în holul casei, hol ce era destul de mic. Aveam un cuier unde-mi agăţam umbrelele şi hainele de stradă, canadienele mele, un dulap îngust şi înalt, care era de pantofi şi pe care-l poreclisem „Soldatul”. Înainte să fac armata, aveam impresia că soldaţii erau nişte tipi înalţi, cam de statura lui Mureşan, dar în armată m-am lămurit că nu era deloc aşa. De la această impresie venea porecla dulapului meu.

Mă uit pe fereastra uşii şi observ că era un vecin. Îl chema Dorin Rusu şi numai de el nu aveam eu chef în sâmbăta aia. Descui uşa de lemn, apoi pe cea de termopan şi strig la vecin să aştepte puţin. Revin în camera de unde ieşisem, reuşesc să strâng aşternuturile şi canapeaua pe care dormeam, să-mi pun la nimereală nişte haine pe mine şi apoi să ies la poartă.

Descui poarta ÅŸi-l salut ca de obicei :
─ 'Neaţa vecine.
– 'Neaţa şi ţie. Hai să-ţi spun ce mi s-a întâmplat ieri.

Îl invit să intre în curte, o curte nu prea mare, dar aveam teren suficient, încât să am un locuşor unde să-mi plantez diverse flori, un garaj unde să-mi pun maşina la adăpost de intemperiile vremii. Aveam un gard solid la poartă şi o potecuţă din resturi de cărămizi, rămase din vremurile de „tinereţe” ale casei, căci aflasem de la vecini că data de prin 1920, deci era destul de veche. Arhitectura ei nu era neobişnuită, ci simplă. Făcusem recondiţionări mari şi arăta cât de cât omeneşte acum, faţă de momentul în care o cumpărasem, când arătase de parcă ar fi trecut o tornadă peste ea.

Îi dau un scaun vecinului zicându-i că poate să înceapă a-mi povesti ce i se întâmplase. În timp ce ascultam despre problemele lui cu un alt vecin, ce-l dăduse în judecată, mă apucai să-mi prepar micul dejun. O felie de pâine unsă cu unt sau margarină peste care puneam o felie de caşcaval şi încă o felie, tot unsă, peste care puneam miere sau dulceaţă, un ceai şi o cafea constituiau micul meu dejun.

Pun un ibric în care turnasem apă la fiert, în timp ce-l mai întreb pe vecinul :
– Şi ce-a zis când i-a spus cel de la cadastru aşa ?
– N-a zis nimic, da’-mi creştea încă o inimă că ăla susţinea acelaşi lucru
ca şi mine înainte de a începe procesul ăsta.

În timp ce eu mă apucasem deja să mănânc, îl văd că se ridică şi-şi ia o cană cu apă. Se înneacă şi scapă cana jos, aceasta făcându-se cioburi-cioburi. Ziua nici că putea să înceapă mai prost decât atunci. Îi fac semn să nu se îngrijoreze, deoarece mă ocup eu de strânsul cioburilor. Mă ridic de la masă şi pe o uşă, pătrund într-o cameră mică pe care o numisem odăiţă. Avea lumină indirectă, fiind de altfel întunecată. Aici primeam oaspeţii, asta dacă venea cineva în vizită la mine, lucru ce se întâmpla foarte rar.

În camera aceea aveam o masă, extensibilă şi ea, o bibliotecă sprijinită pe un perete şi o canapea ce nu se deschidea. Cum îmi plăcea foarte mult să citesc, aveam o colecţie de cărţi. Aceastea umpleau până la refuz biblioteca mea.
Fiind o cameră întunecată, mă împiedic de ceva nedefinit, ce zăcea pe jos şi despre care nu-mi aminteam de ce ajunsese acolo. Deschid o altă uşă, unde era un hol. Era locul de depozitare a diverselor articole de curăţenie trebuincioase fiecărui om la casa lui. Iau mătura şi făraşul şi revin în bucătărie unde fac curat.

Vecinul mai îmi povesteşte una-alta şi apoi pleacă.
Îl conduc pe vecin la poartă, apoi revin în casă, în camera cea mare, unde şi dormeam. Aceasta avea un singur geam, termopan, pe care-l făcusem pe cheltuiala mea. Un şifonier în care se aflau claie peste grămadă hainele mele, un birou mic pe care-mi lăsam laptopul de care nu mă despărţeam mai deloc, o canapea extensibilă şi un dulap cu cheie agăţat pe unul din pereţii camerei formau mobilierul camerei. Aveam o sobă, pe care mă îngrijisem s-o curăţ şi care încălzea foarte bine camera iarna.

Vroiam să mă relaxez, când sună telefonul. Raspund şi aud vocea directoarei meie :
─ Bogdan Alexandrescu, urgent, vino la mine acasă !

Paralizasem. Mă aşteptasem la o zi relaxantă de sâmbătă, nu la o zi în care să-mi meargă totul cu susul în jos, pentru că aveam parte de asemenea zile în săptămâna mea de lucru. Niciodată nu-mi spusese pe numele întreg, ceea ce însemna că se întâmplase ceva. Ceva rău. Mi-au trebuit câteva minute bune ca să-mi revin şi să răspund :
─ Dar este sâmbătă. Credeam că o să am parte de un sfârşit de săptămână relaxant şi ...
─ Bogdan Alexandrescu, doar nu vrei ca toţi colegii tăi să afle că eşti un afemeiat !? Mai ales o anumită persoană feminină din biroul acela ...

În mintea mea se formă imaginea unei colege de birou, mignonă, cu păr lung de culoarea castanelor, lung până dincolo de mijloc, cu ochi de-un verde pătrunzător care mereu avea grijă să-mi aducă o cafea şi gogoşi calde. Îmi plăcea de ea tocmai pentru sentimentul de siguranţă ce obişnuia să-l transmită prin comportamentul ei. O văzusem odată plângând, îndurerată, iar imaginea aceea începuse să mă „bântuie” chiar în clipa aceea, aşa că înghit în sec şi spun :

─ Îndată.
Pe directoarea mea o chema Carmen Leca. Era brunetă, cu părul tuns scurt, stil bob, până la umeri. Purta întotdeauna haine office, încercând să dea un exemplu bun pentru ceilalţi angajaţi. Era necăsătorită, iar pe seama acestui statut al ei colegii mei făceau glume, cam proaste, de parcă a fi necăsătorit era echivalent, pentru ei, cu a avea ciumă sau mai nou, virusul A(H1N1).

Reuşesc să mă schimb în ceva mult mai adecvat situaţiei în care mă aflam şi, având grijă să încui totul, pornesc maşina, ies din garaj, apoi din curte pe stradă. După câteva minute eram în drum spre apartamentul ei.
Oare ziua aia avea să fie mai proastă decât era deja ?

Nu ştiu cum ajung la ea în cartier, pentru că mintea-mi era preocupată de întrebările ce se îngrămădeau în ea, decât preocupată de condus. Slavă Domnului că nu făcusem nicio greşeală de conducere. Parchez maşina şi ajung în faţa uşii blocului. Formez la interfon numărul ei de apartament, îmi răspunde şi intru în bloc. Era unul din blocurile contruite pe vremea lui Ceauşescu, un bloc turn, cu zece etaje, gri, aproape jupuit, pentru că asociaţia locatarilor nu se îngrijise de el deloc.

Nu ştiam de ce locuia într-un astfel de bloc, pentru că aflasem că părinţii ei erau oameni cu stare, ce aveau averi în afara oraşului. Probabil nu era preocupată de achiziţii, ci mai mult de cariera ei. Singura achiziţie a ei fusese o Dacia Logan cu toate îmbunătăţirile ce puteau exista la o astfel de maşină.
Urc cu liftul până la etajul şapte şi apoi sun la uşă. Îmi deschide uşa. Era îmbrăcată într-o rochie lungă, de culoarea vişinei putrede, în papuci de casă. Părul îi era ciufulit. Era o imagine care mă şoca, căci o ştiam dichisită. Fără machiaj şi în ţinuta aceea nu mai părea directoarea pe care unii colegi, mai răuvoitori decât mine, o porecliseră „zgripţuroaica”.

Îmi face semn să intru. Holul era destul de mic. Eram atât de atent la ea, încât mă împiedic de ceva, mă dezechilibrez puţin şi ajung, ca în loc să mă sprijin de un perete, să mă trezesc cu mâinile sprijinite de pieptul ei. Îi simt sânii prin materialul rochiei. Îmi retrag mâinile rapid, îmi recapăt echilibrul şi mă întorc cu spatele la ea, pentru ca să nu observe că mă făcusem roşu precum un rac. Încerc să-mi cer scuze, gândindu-mă cum de ziua mea devenise atât de penibilă, dar în timp ce eu mă chinuiam să-mi găsesc cuvintele potrivite, o aud că spune :

─ Deci reputaţia ta nu e doar o bârfă rău voitoare a colegilor, pentru că tu chiar încerci să profiţi de orice ocazie ivită pentru a pipăi o femeie !
─ Domişoară, credeţi-mă, m-am împiedicat doar. Eu n-am vrut să ...
─ Destul ! Ajunge cu scuzele ieftine. Voi încerca să uit acest incident nefericit.

Aud cum îşi încuie uşa apartamentului şi cum îmi spune să intru în sufrageria ei. Îi fac semn că o urmez şi o las pe ea să mă conducă. Sufrageria apartamentului, o cameră mare, cred că de două ori mai mare decât a mea, nu era deloc încărcată de mobilă, ci existau acolo o bibliotecă, o canapea, două fotolii şi o masă. Covorul din sufragerie, de culoare bej, cu motive geometrice, era foarte pufos. Îmi face semn să iau loc şi fără să mă întrebe dacă mă serveşte cu ceva, intră direct în subiect spunându-mi :

─ Astă seară vom merge împreună la o petrecere. Am închiriat o limuzină ce va veni să te ia de-acasă la ora opt seara şi care te va aduce aici. Vei coborî din limuzină şi mă vei lua din faţa blocului unde te voi aştepta şi vom merge la petrecere. Ea este dată de oameni de afaceri. Ţintim spre un posibil sponsor pentru investigaţiile ce le vom face. Dacă reuşim performanţa să punem mâna pe el, vom pleca într-o ţară la alegerea noastră, unde să facem studii cu privire la noile tehnologii din domeniul IT.

Nu ai voie să vii la petrecere în halul în care arăţi în dimineaţa asta. Deci va trebui să te aranjezi. În plus, nu pleci de la petrecere decât odată cu mine. Mă vei duce acasă şi de-abia apoi eşti liber să faci ce doreşti. Ai înţeles ?
Eram terminat ! Mai acceptam o astfel de „dădăcire” din partea mamei mele, dar o rundă la foc automat, cum îmi servise directoarea, înghiţeam greu. Nu am putut spune altceva decât :
─ În regulă. Atât ?
─ Da. Acum poţi să pleci.

Aş fi vrut să mai spun ceva, dar am tăcut. Nu aveam contraargumente, căci ea părea destul de supărată şi mă invita deja să părăsesc apartamentul prin semnele ce mi le făcea. Când am ajuns din nou la maşină m-am rezemat de spătarul scaunului ...

Parcă aş fi fost unul din ăia din cartea O mie şi una de nopţi. Auzi la mine : „în regulă”. Mai lipsea să spun „ascult şi mă supun”, îmi spusei în gând în timp ce învârteam cheia în contact.

Ziua ce începuse ca o glumă proastă, tindea să se transforme în coşmar. Plec din faţa blocului spre casa părinţilor mei, pentru a mânca de prânz la ei. Mi-era dor de mâncarea făcută de mama. Ajung la ei acasă şi la poarta lor dau de un individ, ce-şi făcuse prostul obicei de-a împrumuta de la părinţii mei bani şi care tocmai se pregătea să sune la poarta casei. Îmi lăsa impresia unui om care se mulţumea numai cu ce capăta din cerşit, de parcă s-ar fi putut trăi cu aer şi apă doar. Cobor din maşină şi spun :
─ Nici să nu te prind că faci asta ! Dacă mama te-a ajutat odată nu înseamnă că poate să te ajute cu bani mereu. Aici nu e Banca Mondială, băiete. Găseşte-ţi un loc de muncă, lucrează ca ceva. Nu mai veni la poarta asta, m-ai înţeles ?

─ Da’ domnu’ Bogdan eu... ştiţi...
─ Nimic ! Dacă aflu că li s-a întâmplat ceva rău părinţilor mei, tu eşti primul suspect. Am toate datele tale şi te dau pe mâna poliţiei. Ştiu că părinţii mei n-o să-mi spună când îi mai deranjezi, dar n-avea tu grijă, că eu aflu. Aşa că valea de-aici !

Îl văd că pleacă pe bicicleta lui şi apoi intru şi eu în curte. Ajung la uşă, intru în casă şi mama mă îmbrăţişează. Deşi eram mult prea mare pentru îmbrăţişări, niciodată nu o respinsesem pe mama, pentru că îmbrăţişările ei pară-mi dădeau putere, mă îmbărbătau şi făceau uneori cât o mie de cuvinte. Mănânc de prânz cu ai mei pălăvrăgind despre una-alta, iar apoi plec spre casa mea. Trebuia să mă aranjez pentru petrecerea la care eram însoţitorul directoarei.

Un gigolo nu-şi putea angaja ? Sau un însoţitor plătit ? gândeam în timp ce mă îmbrăcam cu cel mai elegant costum pe care-l aveam de la nunta verişoarei mele. Bogdan Alexandrescu gândeşti aiurea ! Directoarea n-ar putea să angajeze profesionişti pentru că nu lucrează în domeniul IT cum lucrezi tu. Te-a ales pe tine pentru că poţi da o replică destul de inteligentă posibilului sponsor pe care-l ţinteşte. Nu te împăuna prea tare, nu-ţi face de cap şi ai grijă cu femeile ! îmi continui eu gândurile.

Ce-avea să-mi rezerve seara petrecerii, numai Dumnezeu ştia !
Abia mă îmbrăcasem şi mă aranjasem, când soneria de la poarta casei mele sună. Ma uit pe geamul uşii şi ... surpriză ! Directoarea mea schimbase planul fără să mă anunţe. Verific repede ultimile detalii, mă îmbrac, încui ce-aveam de încuiat şi ies la poartă.
─ Am schimbat planul deoarece nu am încredere în bărbaţi şi în punctualitatea lor. În plus, mi-au ajuns şi mie câteva zvonuri despre reputaţia dumitale la urechi, aşa că să mergem.

Mă conformez, pentru că nu aveam contraargumente. Era totuşi directoarea mea. Limuzina coteşte pe străzi mai puţin circulate ale oraşului, ocolind semafoare, intersecţii şi tot ce putea să ne îngreuneze sosirea la timp. Observ că ieşim din oraş şi că ajungem undeva, la marginea lui. Oprim în faţa unui restaurant-pensiune de lux, coborâm şi intrăm în sala mare unde se ţinea petrecerea. Lume multă, îmbrăcată care mai de care mai sofisticat, mai elegant ori mai fistichiu. Directoarea îmi spune discret la ureche pe cine vizăm, indicându-mi şi persoana respectivă.

Se desprinde de mine, amestecându-se în mulţime. Dau să înaintez spre persoana indicată, când, hop, încep să „roiască” în jurul meu domnişoare sau doamne. Buna purtare mă împiedica să spun ceva nepotrivit, mai ales când ştiam că eram cu şefa mea acolo, ci nu singur. Parcă vroiau să se agaţe de mine precum scamele de haine. Încerc din răsputeri să fiu politicos şi să mă desprind de ele, când directoarea apare lângă mine de nicăieri şi o aud spunând :

─ Labele jos de pe el. Este viitorul meu logodnic. Aşa că valea !
Fac nişte ochi mari către ea. Nu o mai văzusem niciodată în acea postură. Amuţit, o urmez spre ţinta noastră. Intrăm în vorbă, ne spunem puctul de vedere şi obţinem o învoială. Târziu, după miezul nopţii, ea-mi face semn că este timpul să ne retragem. Părăsim petrecerea, ne urcăm în limuzină şi ajungem din nou în oraş. Îl rog pe şofer să o lase întâi pe ea acasă, apoi pe mine, lucru ce se şi întâmplă.

Ajuns acasă, chior din cauza somnului, nu ştiu cum de reuşesc să-mi fac patul şi să mă culc, dar mă lungesc şi mă învelesc în pătura moale şi pufoasă. Ziua se terminase, în sfârşit pentru mine. Fusese obositoare de-a dreptul.