Legiunea intunecata

[Lanna]

Vin din nou cu un capitol. Le multumesc celor care au cimentat si celor care citesc fara sa comenteze, desi as vrea sa vad mai multe parari. Dar acum sa trec la subiect. Apropo, scuze de intarziere. Pe langa scoala (facultate), nu am prea mult timp. Si lenea mai intervine cateodata, asa ca voi da vina pe ea daca imi dati voie.


Capitolul opt – Adevarul. Povestea lui Michael


Sincer sa fiu, nu imi place nici una din cele doua variante. Dar daca ar fi sa aleg, Michael ar fi prima mea optiune. Cel putin pe el in cunosc cat de cat.
In acel moment, am facut inca o prostie: m-am apropiat. Ochii aceia au inceput sa clipeasca, pentru ca mai apoi o silueta sa apara din bezna si sa sara asupra mea. Sper norocul meu, m-am ferit la timp. Lumina unei lampi stradale batea chiar deasupra lui iar inaintea mea vad cea mai ingrozitoare creatura, venita parca din cea mai intunecata parte a Infernului. Avea ochii rosii larg deschisi, o fata deformata, cu o multime de rana adanci si statea cocosat. Degetele aratau mai mult ca niste gheare iar unghile ii erau ascutite ca lama unui cutit. Ma privea cu pofta, cu gura usor intredeschisa. Un lucru, insa, m-a facut sa il privesc mai atent: dintii. Caninii erau mai lungi si putin mai ascutiti. Poftim? Sper ca nu e o gluma proasta. Nu am nevoie de asta acum.
-Asculta, amice! Nu vreau probleme. Eu nu sunt o persoana careia ii plac glumele. Termina sau voi fi nevoit sa sun la autoritati.
Astept sa vad daca imi va raspunde, insa individul, in loc sa se indeparteze, se apropie si mai mult, in timp ce face un sunet ciudat. Cand isi deschide si mai mult gura, vad ca are dintii patati de o substanta rosie care ar fi putut sa fie foarte usor confundata cu sangele. Stiu ca se preface doar. Nimic nu e adevarat. Atunci am vazut alt lucru care m-a facut sa tresar: individul avea pielea alba ca spuma laptelui. Ma uit la mainile mele speriat. Aceasi nuanta ca a lui. Ca si cum m-as fi dat cu pudra.
Fac cativa pasi in spate, gest la care “ creatura “ se repede la mine si ma pune la pamant. Imi prinde ambele maini deasupra capului si se holbeaza la gatul meu cateva secunde. Isi trece varful limbii peste pielea mea si, o clipa mai tarziu, ajunge la o distanta considerabila fata de mine. Rasuflu usurat, insa nu pentru mult timp. O alta silueta coboara rapid de pe blocul de langa, care avea aproape zece etaje. Asa ceva nu e posibil. Un om normal ar fi murit. Insa individul aterizeaza usor, aproape ca un fulg. Ma uit mai bine la el si, spre surprinderea mea, il vad pe Michael cum se apropie. Tocmai a supravietuit unei sarituri de la etajul zece? Cum e posibil?
Imi dau seama ca in toata agitatia care s-a creat am uitat de Sam. Ma uit peste tot, insa nici urma de el. Apoi il aud cum latra. Ma ridic grabit si ma indrept spre el. Dupa cateva secunde, il vad pe Michael inaintea mea. Ma opreste.
-Stai aici! E prea periculos.
-Nu-mi pasa. Sam e prietenul meu si nu il las in urma.
-Daca il musca, nu mai exista cale de scapare.
Il imping din calea mea si imi continui drumul. Sam are nevoie de mine. Cand ajung in dreptul lui, il vad cum se invarte in jurul individului ciudat, latrand si maraind furios. Cel din urma pare ca nu il observa si ma priveste din nou cu acel zambet terifiant. Tremur cand ii vad ochii, simt cum sangele imi ingheata in vene si inima mi se opreste in loc.
Imi cobor privirea in pamant, pentru ca apoi sa aud un urlet plin de groaza si sa o ridic la loc. Michael se indeparta putin de el iar individul se preface trepatat in cenusa chiar inaintea ochiilor mei. Nu imi vine sa cred. Ma simt ca intr-un cosmar din care nu pot sa ma trezesc. Ce se intampla cu mine? Genunchi imi tremura si ma prabusesc inainte, dar Sam e deja langa mine si ma sprijina. La bine si la greu, alaturi mereu. Isi trece limba peste obrazul meu, ingrijoarat. Loialitatea lui nu are limite. E prietenul meu si asa va ramane pentru totdeauna.
Michael isi aseaza mana pe umarul meu, gest la care eu ii raspund indepartand-o. Il privesc direct in ochi, reactie la care imi afiseaza din nou acel zambet enervant. De ce e mereu atat de calm? Nu inteleg. In ochi mi se poate citi ura, nervozitatea, supararea. Mi-a ajuns. Nu mai vreau sa fiu tratat ca un copil pe care toti in cred incapabil sa ia decizii, incapabil sa stie adevarul, desi acest adevar i-ar putea schimba viata pentru totdeauna.
-James … incepe el, insa eu in intrerup.
-Ce naiba se intampla aici, Michael? Ce fel de monstru esti? Ce imi ascunzi?
-Calmeaza-te! Toate la timpul lor.
-Asa spui mereu. Ma tratezi ca pe un copil si m-am saturat.
-Dar in lumea in care tocmai ai intrat esti un copil.
-Ce lume? De ce vrei sa imi umpli capul cu prostii? Eu sunt James si nimeni nu poate sa imi spuna altceva. Asa am fost de la inceput si voi fi mereu. De ce nu ma poti lasa in pace?
-James, lumea pe care o stii tu nu mai e. Iar persoana care spui ca ai fost la inceput nu mai e nici ea. Acum faci parte din lumea mea, dintr-o societate in care oamenii sunt o sursa de hrana pentru cei din rasa mea.
-Nu inteleg. Ce societate?
-Unii ne spun monstrii, creaturi ale intunericului, vanatorii noptii. Sunt si legende care ne surprind atat latura agresiva, dominanta, cat si farmecul, vraja, daca vrei sa ii spui asa, asupra muritorilor. Iar lumea despre care vorbesc ascunde mai mult mister decat ti-ai putea imagina.
-De ce incerci sa eviti raspunsul? Cine esti si ce ascunzi in spatele acelui zambet tampit?
-Chiar vrei sa stii? Chiar daca iti spun ca adevarul te poate schimba pentru totdeauna? Cand vei afla, si ultima picatura de umanitate ti se va scurge iar timpul ca sta in loc. Vei avea douazeci si patru de ani pana cand destinul ca horata ca nu mai meriti sa traiesti in lumea asta. Dupa cate ti-am spus, sigur mai vrei sa sti?
Ce? Despre ce vorbea acolo? Imi spunea cumva ca nu mai sunt om, ci un monstru? Dar nu e posibil. Toate acele lucruri m-au facut sa ma gandesc putin. Cum adica voi avea douazeci si patru de ani pana cand destinul va hotara ca nu mai merit sa traiesc? In loc sa imi raspunda la intrebari, Michael nu face dacat sa ma oblige sa imi pun altele si sa ma inebuneasca. La inceput am auzit ce gandesc ceilalti, apoi am vazut oameni morti iar acum Michael imi spune ca nu mai sunt eu insumi om, o parte a societatii in care am trait toti acesti ani. Fie am inebunit eu, fie toata lumea din jurul meu e nebuna! Sunt confuz, insa ceva din mine imi spune ca totul e adevarat iar eu nu mai sunt cel de dinainte.
-James, din momentul in care ai urcat in acel autouz, viata ta s-a schimbat complet.
-De unde stii? il intreb putin surprins.
-Pentru ca te-am urmarit. Inca de cand te-ai nascut. Eu am fost cel care a ajutat-o pe mama ta sa tea aduca pe lume, eu te-am vegheat in tot acest timp. Te-am vazut crescand, ti-am simtit singuratatea pe care si acum o simt. Nu trebuie sa te mai temi. Eu sunt aici. Stiu ca e greu sa accepti, insa va trebui sa ma crezi. Tot ce am spus e adevarat. Si inca mai e. Asta doar daca vrei sa stii. Tu decizi.
Nu imi vine a cred ce imi spune. Asta explica multe. Poate de aceea am simtit ca e cineva pe urmele mele, cineva ma urmareste. Michael. Daca fiecare cuvant care a iesit din gura lui e adevarat, atunci ce am devenit daca nu mai sunt om? In ce fel de monstru m-am tranformat?
-Desi nu imi prea vine sa cred, as vrea sa stiu un lucru: ce am devenit? Raspunde-mi sincer, fara ocolisuri, il intreb, in timp ce ma ridic si prind capatul lesei.
-Nu stiu daca ma vei crede sau nu, dar iti voi respecta dorinta. Din momentul in care ai pus piciorul in autobuz, ai devenit un vampir, o creatura care se hraneste cu sangele muritorilor.
-Esti nebun, Michael! Nu auzi ce spui? Vampirii nu ezista, sunt doar un mit, o poveste cu care adultii isi sperie copii. Si ai dreptate, nu te cred. Nu stiu cum ai sarit de pe o cladire cu zece etaje fara sa iti rupi ceva si nu imi pasa, insa m-am saturat de tine, de zambetul acela enervant pe care il afisezi mereu. Nu am de gand sa mai ascult un singur cuvant de la tine. Adio si sper sa nu ne mai vedem vreodata.
I-am intors spatele si am inceput sa merg in directia opusa, cand vorbele lui m-au oprit.
-James, nu vrei sa stii ce s-a intamplat din momentul in care ai adormit pana in momentul in care te-ai trezit pe acea banca? Simt ca vrei sa auzi totul, pana la cele mai mici detalii.
Incerc sa il ijnor, insa are dreptate. Chiar sunt putin curios cu privire la ce s-a intamplat in tot acel timp si trebuie sa recunosc sa sunt tentat sa accept tot ce mi-a spus. Un lucru stiu sigur: nu e nici o indoiala ca am inebunit si tot ceea ce mi se intampla e doar un cosmar in care ma voi trezi in curand.
Drept raspuns, m-am intors spre el, cu aceasi hotarare pe chip. Ar fi trebuit sa fiu la jumatatea drumului spre casa. Clar: locul meu e intr-un spital de nebuni.
-Da-i drumul. Te ascult, am inceput, cu mainile incrucisate pe piept. Doar daca promiti ca ma lasi sa imi vad de viata mea dupa aceea.
-De acord. Vom vedea mai tarziu. Intai, ar trebui sa iei loc undeva.
-Stau foarte bine aici.
-Cum vrei.
Se aseaza pe o banca din apropiere, cu un picior deasupra celuilalt. Inspira adanc, apoi incepe:
-Te-am vazut cum ieseai din banca, ca de fiecare data in ultimele zile. Pareai obosit, speriat. Fiecare pas pe care il faceai te aducea din ce in ce mai aproape de mine. Poti spune ca eram ca un inger pazitor pentru tine.
-Treci mai departe.
-Bineinteles. Unde ramasesem? A, da. Pareai speriat. Chiar te-ai intors de cateva ori in urma si imi era putin teama ca ma vei vedea. Dar se pare ca erai prea concentrat asupra destinatiei ca sa ma observi. Sa revin. Te-ai asezat in statia de autobuz si ai asteptat cateva minute.
-Nu inteleg de ce imi spui deja ceea ce stiu.
-Vreau doar sa iti demonstrez ca nu mint. Atat.
Ma uit urat la el, gest la care el imi raspunde cu obisnuitul lui zambet. Ii ignor raspunsul.
-Pot sa continui? Multumesc. Cand a ajuns autobuzul, te-ai urcat in el. Ti-am simtit frica cand l-ai privit pe sofer in ochi. Ai platit biletul ezitant apoi te-ai pus sa iti cauti un loc. Singurul liber era in spate.
Ai adormit in cateva minute, moment in care pasagerii imediat au inceput sa se hraneasca cu sangele tau. Nu au vrut sa iti pateze hainele, asa ca te-au muscat unul cate unul.
Cand te-am gasit, erai mai mult mort decat viu, cu chipul alb ca varul si o multime de urme pe gat. Am facut atunci ce era nevoie: mi-am impartit sangele cu tine. Cateva picaturi. Doar atat a fost nevoie. Am asteptat putin sa iti intre in trup, dupa care te-am asezat pe acea banca, in apropierea blocului in care locuiesti. Mai departe stii si tu.
-De ajuns. Te-am ascultat iar acum plec. Nu vreau sa am de-a face cu unul ca tine.
-Stiu prin ce treci. Daca nu te vei hrani curand, vei ajunge ca acel vampir care ne-a atacat acum cateva minute.
-Prosti. Am alte lucruri de care sa ma ocup, lucruri serioase.
Brusc, in minte imi apare imaginea batranului Jennson, zambetul lui inainte de a intra pe acea alee. Apoi aud raspunsul lui Michael, ca si cum mi-ar fi citit gandurile:
-Batranul e in siguranta. Jennson il cheama, nu-i asa? Trebuie sa iti marturisrsc ca e de treaba.
-Daca i-ai facut ceva …
-De ce sa il ranesc dupa ce i-am dat sansa sa traiasca din nou? Corpul lui uman nu mai e. Acum are tot timpul la dispozitie. Stiu ca ai o multime de intrebari, asa ca poti incepe oricand.
Are dreptate si de data asta. O multime de intrebari strigau sa iasa afara si sa se faca auzite, insa eu le inchid si mai mult in sufletul meu. Nu imi mai pasa. Stiu doar ca Michael e doar un alt nebun care vrea sa imi umple capul cu prosti. Auzi la el. Eu, vampir? Nici in cele mai groaznice cosmaruri ale mele nu m-am vazut in ipostaza unui vampir insetat de sange, un vanator a noptii. Ce gluma! Mai ca imi venea sa rad.
-Aici te inseli, Michael! Acum te rog sa ma scuzi. Plec.
-Iar eu, asa cum am promis, te voi lasa in pace. Dar sa nu strigi dupa ajutor daca vei avea probleme. Din partea mea nu vei vedea nimic.
Il ignor si ma indepartez de el fara sa arunc macar o privire in urma. Nu imi mai pasa. Din cauza lui am inceput sa ma port ciudat, din cauza a ceea ce mi-a spus. Nu cred nici un cuvat diin povestea aia ciudata, desprinsa din lumea fanteziei. Nimic nu e adevarat iar faptul ca eu as putea fi un … ma apuca rasul cand spun acel cuvant. Vampir. Eu, un vampir? Niciodata. Ce? Crede ca sunt ca una din acele persoane pe care le manipuleaza asa cum vrea si ele fac tot ce spune el? Nici gand. Nu sunt prostul nimanui, mai ales al unui individ pe care l-am vazut da cateva ori si, pe langa asta, care m-a urmarit de atatia ani. Ce fel de psihopat e? Nu m-as mira daca ar arata la televizor ca a scapat din nu stiu ca spital de nebuni, de schizofrenici, care nu isi dau seama ca totul e doar in mintea lor. Iar intamplarea cu pustiul ciudat face si ea parte din planul nebunului de a-mi influenta gandurile si de a ma face sa il cred. Sa cred ca tot ce spune e adevarat. Pun pariu ca l-a atras pe Jennson de partea lui. Sigur va fi maine la locul lui in fata usii Bancii Nationale. Nimic nu il poate face pe acel incapatanat sa renunte, nici macar varsta.
Imi arunc privirea spre Sam care paseste linistit inaintea mea. Bunul meu prieten. Daca s-ar pierde in oras, ar gasi foarte repede drumul inapoi. Nu a plecat de langa mine niciodata, daca ii ignor aventurile nocturne cu pudelul de pesre drum si fugaritul pisicilor din vecini de la miezul noptii. Nu pot sa imi dau seama cum a ajuns jos, desi usa de la intrare era inchisa iar pe cea de la balcon nu o poate deschide. Sa spunem ca a deschis-o cumva, dar cum a sarit de la etajul trei pana acolo, fara sa se raneasca? Acea poveste ramane si acum un mister pentru mine. Un caine care sare de pe balcon, fara nici o zgarietura la aterizare. Asta da stire.
Imi reiau pasul lent, fiindca nu am de gand sa fug pana acasa. Oricum, am nevoie sa imi golesc mintea de probleme si sa merg mai departe, fie ca vechiul James, fie ca cel nou si ciudat. Dar nu am ce face. Asta sunt eu si nu ma pot schimba.
Trebuie sa recunosc ca imi place sa vorbesc despre mine la persoana a treia. Sunt dependent de mine insumi si nu trece zi in care sa nu ma adresez oamenilor la persoana a treia. Eu sunt James Maxwell. Sunt singurul care stie ce imi place, singurul care ma cunoaste cu adevarat. Sunt un om independent.


Cam atat! Lanna incheiat!