Labyrinth

[Ich.]

Katarina- mersi ca esti aici. Incep sa te iubesc ca user si comentator:)) --sau e doar denaturarea unei nebunii provenite de la febra si emotivitate. Lol?--

ok, inca un text vechi, vechi. Al naibii de vechi. ^^

Negru

E o tacere cumplita in jur, totul e negru si decade in si mai obscur. Ma trantesc pe iarba si privesc cerul. E negru, pur si simplu negru! Unul atat de pal incat imi da senzatia ca sunt ochii pierduti ai omenirii. Da! Noi, oamenii suntem orbi, niste fiinte ce nu vad dincolo de propia minte, de propia ceata intunecoasa, pur si simplu mergem in fata, fara a vedea capatul acestui tunel incetosat. E pur si simplu un negru peste care se adauga un strat teribil de incertitudine.
-E lipsit de sens! Imi aud vocea razvratita. O tonalitate joase, soptita, ce isi face simtita prezenta in linistea dominatoare.
-E prostesc, banal, lipsit de sens, fara scop dar predomina, minunat! Acum mi se pare ca vorbesc prea sus si ma dor timpanele de la propi-ami voce, insa una peste alta incep sa ii dau crezare desi e doar o voce: sunete. Doar pasi grabiti si inalti ale cuvintelor mele.
“E ciudat, dar e si, ei bine este, exista restul nu mai conteaza”. Tacere, peste tot e pustiu deci nu e nimeni care sa strice aceasta clipa minunata.
“Asculta bataia inimi, aculta linistea, canta tacerea!” mi-am ordonat. Am nevoie de ordine in viata si in ganduri, am nevoie sa ma regasesc. Dar in acest peisaj mirific nu fac decat sa imi regasesc sentimentele si dispozitile.
Vantul adie parca aducand un calm zbuciumat, desi e racoare, e placut! Mult prea placut ca sa ma ridic de pe iarba. Incet, incet, linistea e perturbata de un sunet sacadat si constant, acel sunet al ploii, un sunet atat de placut, de dulce, dar atat de…banal.
Inspir adanc acea liniste placuta, in timp ce las ploaia sa ma spele de orice poate insemna : ganduri, sentimente. E placut sa faci o baie universala. Simti cum se duc toate prin pamant, dar, dar e doar o stare a minti, deci tine doar cateva secunde neinsemnate.
“Te doare, inca te doare” mi-am deschis ochii, simteam culoarea lor, un negru ciocolatiu, scurgandu-se in creer.
“Probabil. Poate ca da, poate ca in cele din urma ma doare si trebuie sa admit asta, nu sa fug, nu sa ma prefac ca nu exista sau ca nu a existat!” . Mi-am varat mainile in buzunarele pantaloniilor albi, era placut, un invelis cald imi acoperea mainile reci. Insa nu e singurul lucru pe care il simt, e o caldura bizara ce porneste din plex si se duce incet catre creer, parca nu mai conteaza restul, e placut si imi da o stare de pace atat de intensa…
“ ’Durerea e buna’ spun asta citand un personaj din cartile lui Dan Brown, dar asta ma face sa ma intreb, oare ce fel de durere? El spune ca durerea fizica, eu spun ca cea psihica, insa amandoua sunt o forma de tortura”. Mi-am dus mana catre fata, printre degetele aspre am inteles! Pe fata mea era un zambet schimonosit, era o himera intre melancolie si ironie.
“Oare asa sunt si eu?” mi-am ridicat ochii catre cerul patat de negru, picaturile reci de apa imi intrau in ochii.
“Poate, sau poate inca nu stiu cine sunt?” mi-am lasat mana in jos, pumnul mi se stranse incet dar puternic. O usturime ma anunta ca unghile sfasaie incet pielea palmelor.
“Ba stiu! Sunt cel mai mare inamic al meu” Am inchis ochii savurand momentul negru.
In acest moment ma hranesc cu negru, respir negru, vad negru, dar aud bataile inimi si ascult linistea desi, si ele sunt negre.
In acest moment
totul e negru