Labyrinth

[Ich.]

[CENTER]Nebuni[/CENTER]
Pic, pic, pic…
“Cat de mult am urat genul asta de reproducere. Candva, demult, ma zgaria pe timpan, azi o reproduc, eu insami.
Pentru ca tot eu, azi, imi amintec de pocniturile podelei, praful ce se ridica de pe lemnul aproape putrezit, ticsit de furnici, atunci cand ne jucam.
Poc, poc, poc.
Nu mai asa, timp de-o ora, joc de picioare si garda. Si-apoi radeam cand unul se impiedica.
Poc si pic, ploaia ne era mereu in fereastra.”
Isi lasa capul pe spate, pletele negre atingand pamantul noroios.
Simtea spatarul bancii intrandu-I in ceafa, presand-o dureros. Si totusi nu se misca.
Isi intredeschise ochii, pupila ciocolatie jubilandu-i, cat sa priveasca cerul gri, parca plin de praf si fum.
“Pot sa jur ca pe sub pielea mea alearga ceva, nu doar sangele. Pot sa jur…ca in mine suntem noi, impreuna. Ca eu stau pe loc doar de dragul de a simtii podeaua rece sub talpile goale, crestate de neglijenta si oboseala. SI pot sa jur in continuare ca stam pe un hol, un hol alb pe care miroase a pastile si decolorant. Si se aud urlete, nu de oameni ca-I un loc gol cu camere goale. Camere cu pereti ce urla, urla in limba lor.
In incaperi nebune si goale.
Si tot asa bag mana in foc ca noi stam pe loc. Te simt tactil, te miros dar nu te vad. Si tot asa spun concis ca noi suntem statui uimite si holul merge. E o banda rulanta, defapt , sub noi.
Undeva, sus, acolo unde vrem noi sa mergem e un casetofon. Probabil cel pe care eram chitita de mica. Isterica pentru putinul timp cand nu-l aveam. Si canta sau mai exact bazaie. Bazaie ceva.
E banda stricata. Stiu, stim”
Trase, adanc, aer in piept. Vroia sa simta ca respire sau mai degraba un respiro de care nu avea adesea parte—nici macar in propria-I minte— isi dorea atat de tare sa simta ziua si noaptea—nu doar o bucla spatiala continua—sa nu fie o obosita continua. Dorinta aceea de mult uitata.
Isi ridica mana bandajata c-o esarfa galbena, inflorata, si si-o trecu’ prin par. Si culmea! In ciuda pasivitatii cu care se misca totul parea natural. Lent si natural.
“Si inca vad cum ne apropiem de vechile scari in spirala. Si presimt un impact. Nu, nu-l presimt, il vreau! Vreau sa ne zdrobim impreuna de scari si tu sa devii o linie franta asa cum mi te-am imaginat mereu.
Dar nu se intampla.
Am urcat pe prima treapta, pe a doua, a treia. Deja pot sa vad podul, desi inca mai sunt multe scari, pot sa-l simt. Fiecare bucatica din lemn acoperit de praf. Fiecare linie de pe rama ruginita a geamului.
Pot sa-l simt, adanc impregnate in mine”
- Ma scuzati, cat e ceasul? Isi intredeschise ochii si se stranse, eliberand o parte din banca. Privii. Privii persoana din fata. O varsnica: par alb, nas coroiat si cocoasa. Mergea intr-un baston din lemn, cu capete negre. Ranjii scurt, nu stia cum ar trebui sa se poarte. Ar fi vrut sa rada…
Isi lasa ochii blajini sa cada peste fata zbarcita a duduiei si apoi isi duse ochii catre mana. Isi privii ceasul legat de incheetura – simtind cateva clipe ca paralizeaza—in cele din urma, intarziat, isi misca buzele crapate:
-Patru si-un sfert.
Isi inchise ochii punandu-si mainile-n poale.
Pic, pic, pic…