Katie

[Lanna]

Salut! Am venit cu un nou capitol. Imi cer scuze de intarizere.


Capitolul XXVIII


Buzele ii erau rosii ca sangele iar palaria castanie ii venea peste ochi. Avea o privire inspaimantatoare de iti ingheta sangele in vene. Nu arata ca o femeie de cinzeci de ani, asa cum si-o inchipuise.
-Sunt Kate, nu Katie.
-Se pare ca fetita a crescut. Da-mi voie sa ti-l prezint pe sotul si pe fiul meu, Bryan. Ce? Credeai cumva ca Adam e fiul lui Jonathan? Ce orb a fost tatal tau. Crezi ca nu mi-am dat seama?
-Nu ai ce cauta aici. Pleaca pana nu chem autoritatile.
-E dreptul meu de vaduva sa iau o parte din bunurile fostului meu sot. Acum pleaca din calea mea.
-Sunt sigura ca ai vazut testamentul. Casa asta a trecut-o pe numele meu. Cu tot ce e in ea. Tatal meu a muncit prea mult pentru a ridica tot ce vezi in jurul tau.
-Nu-mi pasa. Am ordin din partea judecatoriei …
Fu intrerupta de aparitia altei masini. Catherine cobora in graba, dar observa ca venise prea tarziu. O privi pe femeie cu ura.
-Grace!
-Catherine, ce mult te-ai schimbat, vorbi ea, in timp ce isi scotea palaria. Timpul nu a fost prea ingaduitor cu tine.
-Am sunat deja autoritatile. Ai face mai bine sa pleci, cu tot cu familia ta.
-Nu plec pana nu primesc si eu o parte.
-Iti vrei partea? Bine!

Femeia intra in casa si se intoarse cu o cutie cu fotografii cu Grace.
-Asta e tot ce vei primi. Acum intoarce-te de unde ai venit.
-Mama, sa mergem! interveni tanarul, punandu-si mana pe umarul ei. Nu merita!
-Lasa-ma! Am venit sa iau tot ce imi apartine si nu plec de aici fara partea mea.
-Draga mea, vino! Lasa-i in pace! Iti voi cumpara un colier cu diamante cand ne vom intoarce acasa, incerca batranul sa o convinga, insa nu reusi.
-Nu plec pana nu imi primesc partea! tipa Grace, dand isterica din maini.
Cateva clipe mai tarziu, o masina a politiei locale parca si ea in fata casei. Patru ofiteri in uniforme rosii iesira din ea, indreptandu-se spre Catherine.
Unul din ei, putin mai in varsta decat ceilalti, se adresa batranei.
-Am venit cat de repede am putut, doamna. Cand am auzit ca sunteti sora domnului senator Redfield, nu puteam sa nu va ajutam. Era un om bun.
-Iti multumesc, domnule ofiter!
-Dar pe mine nu ma recunoasteti? Nu stiti cine sunt eu? interveni exasperata Grace.
-Doamna, va rog sa plecati! Ati incalcat o proprietate privata. Fie ma ascultati, fie vom face o mica calatorie pana la sectie.
-Nu plec! E casa mea si nu aveti nici un drept sa ma dati afara. Parazitul aici e ea! striga, aratand spre Kate.
-Doamna, nu va mai spun o data, repeta ofiterul, pentru ca apoi ceilalti trei sa se apropie de ea.
Cei doi barbati o luara pe sus pana la masina, in timp ce femeia se zbatea in mainile lor.
-Dati-mi drumul! Imi vreau casa inapoi, continua ea, fara ca cineva sa o asculte.
Masina celor trei se indeparta, disparand pe soseaua aglomerata.
Ofiterul isi ceru iertare pentru intrerupere si puse sa fie pazita casa 24 de ore din 24, pentru a preintampina o noua aparitie a femeii. O asigura ca totul ca fi la fel ca inainte iar Grace nu le va mai deranja vreodata.
Dupa ce masina politiei se indrepta din nou spre sectie, cele doua intrara in casa. Kate puse sa le faca cate un ceai, apoi se asezara pe una din canapele din sufragerie.
-Multumesc! incepu fata, aranjand o perina in spatele ei.
-Cu placere! Imi pare rau ca nu am venit mai reepde.
-Dar cum ati stiut ca asta se va intampla?
-Nu pot sa iti spun. E un secret. Dar acum voi face o exceptie. Sotul ei imi e un prieten bun si ma anunta daca nebuna aia pune ceva la cale. Dar stai linistita. Dupa scena pe care a facut-o astazi, nu o mai vrea in casa lui. Te asigur de asta. Si nici pe aici nu o vei mai vedea. Kate, tu meriti tot ce e mai bun. Jonathan avea felul lui de a-si exprina sentimentele. Desi nu ti-a spus niciodata ca te iubeste, poate pentru ca ii era frica ca nu te vei putea acomoda, sa stii ca tinea foarte mult la tine. Se vedea din felul in care te privea.
-Atunci de ce nu mi-a spus? Nu inteleg. De ce nu mi-a spus adevarul de la inceput?
-Ii era frica de reactia ta. Erai prea mica sa intelegi.
-Atunci mama de ce mi-a ascuns faptul ca aveam un tata?
-Si lui Emily ii era frica. Probabil nu vroia sa-si amintasca de trecutul ei si, mai ales, de Jonathan. Nu vroia sa o vada in acea stare. Desi nu ii placea sa minta, situatia in care se afla a obligat-o.
Fata isi lasa privirea in ceasca de ceai, uitandu-se la reflexia ei. Se schimbase foarte mult in ultimii ani, nu mai era fetita aceea timida si izolata, care isi traia zilele doar pentru a-si ajuta mama incapabila sa se descurce singura. Invatase sa fie ea insasi un adult, in loc sa isi traiasca copilaria in liniste. La zece ani invatase sa se descurce in casa ca una de paisprezece. Debea acum putea vedea ca viata ei alaturi de Emily nu a fost decat o parte din ceea ce ar fi trebuit sa fie.
Nici una din ele nu observa ca cerul, care la inceput fusese senin, acum era plin de nori negrii. Totul se intuneca iar sufrageria fusese ingropata in bezna. Un fulger crapa cerul si lumina pentru cateva secunde curtea din fata casei. Fata aproape sari de pe canapea. Ii fusese mereu frica de fulgere si tunete de cand era mica si obisnuia sa se ascunda sub cearsaf de fiecare data in timpul unei furtuni. Doar mama ei stia asta. Venea la ea si ii spunea ca nu trebuie sa ii fie frica. Va avea mereu grija de ea.
Isi aminti fiecare secunda petrecuta cu ea, pana cand intervenise acea schimbare brusca. Emily nu mai era cea de dinainte.
In ziua aceea, si copilaria lui Kate sa schimbat. Mama ei incepea sa devina o straina in propria casa, un parazit care traieste si se hraneste din gazda. Asta pana cand gaseste alta. Insa Emily nu mai avea pe nimeni. Profitase de bunatatea propriei fiice si ii furase copilaria pentru totdeauna. Fusesse nevoita sa faca totul de una singura, sa afle ce altii aflau cativa ani mai tarziu. O viata prea grea pentru o fetita de doar sapte ani. Numai Catherine o ajutase, insa rar. De aceea nu isi putea aduce aminte de ea.
Insa acum avea alta viata. Din pacate, fara nici unul din parinti. Se simtea singura, parasita. Simtea ca nimeni nu o vrea, nu mai are nevoie se ea. Se simtea un gunoi.
Vocea blanda a batranei o facu sa-si ridice privirea.
-Totul va fi bine! Sunt sigura ca, oriunde ar fi, Jonathan si Emily sunt fericiti si te vegheaza mereu. Si Edward la fel.
-Dar cum …
-Peretii au urechi. Stiu totul pentru ca te-am vazut cu el seara trecuta, te-am vazut cum il priveai. Apropo, nu ai un bal de absolvire la care sa participi? Tatal tau ar fi fost mandru. Si mama ta ar fi vrut sa te vada intr-o frumoasa rochie, dansand. Mai sunt cateva saptamani. John ar fi vrut sa te vada fericita. Ii placea zambetul tau nevinovat, fiecare lucru marunt pe care il faceai, pe el il bucura si ii umplea sufletul de liniste. Stia ca nu putea sa fie tot timpul in preajma ta. De aceea s-a asigurat ca ai tot ce iti trebuie, si-a asigurat un loc in inima ta.
Se opri. Lacarimile incepeau sa-I alunece pe obraji. Ii era dor de el, si fetei de asemenea. Incerca sa isi ascunda tristetea, dar nu reusi. Il vroia inapoi.
Se ridica.
-Eu trebuie sa plec acum, dar mai vorbim maine. Te las sa te odihnesti.
Fata o conduse la intrare si isi lua ramas bun. Singura din nou. Insa nu pentru mult timp.
Telefonul incepu sa-i vibreze in buzunar. Edward. De cum ii vazu numarul, raspunse:
-Buna!
-Buna!
-Te-am deranjat cumva? intreba el ingrijorat. Daca da, sun mai tarziu.
-Nu, chiar deloc. Ma simteam oarecum singura.
-Da? Atunci sigur iti va placea oferta mea. Tocmai ma indreptam spre o terasa. Esti interesata?
-Spune-mi unde si vin! raspunse ea hotarata.
-Sunt chiar in fata casei tale.
-Vin imediat! Asteapta-ma putin!

Cam atat!
Enjoy!