Katie

[Lanna]

Apreciez ca imi citesti povestea si iti place. De acum inainte va deveni si mai interesanta. Nu ca m-as lauda. Le multumesc tuturor care citesc.

Capitolul XII

Jonathan facu o pauza lunga. Asculta cantecul tarziu al vantului si melodia armonioasa a greierilor. Nu ii pasa de ceilalti. Puteau face orice ar vrea. Vroia doar sa termine cu toata povestea in care era infundat si sa-i spuna adevarul. Adevarul care i-a macinat sufletul toti acei ani.
Batrana, vazand ca nu ii raspunde, schimba subiectul.
-Si Grace?
-Ce-i cu ea?
-Ce parere are sotia ta despre … ea?
-Nu-mi pasa! Oricum, totul e din vina voastra. Daca nu m-ati fi obligat sa ma casatoresc cu ea …
-Daca nu te-am fi obligat, acum stateai intr-un apartament plin ganganii si alte insect dezgustatoare. Nu uita, fiule! De la tatal ei ai obtinut aceasta functie.
Zambetul ii disparu de pe chip barbatului cand batrana termina de vorbit. Ridurile ei devenira mai accentuate cu fiecare secunda si semana din ce in ce mai mult cu o vrajitoare.
-Putin imi pasa mie de mizerabila asta de functie. Din cauza ei am plecat de langa Ea …
-Copila aia ti-a furat mintile!
-Nu! Te inseli, mama! Ea avea ceva ce lui Grace ii lipseste.
-Si ce anume, daca nu te superi ca intreb?
-Suflet! O iubeam, mama! Ce nu intelegi?
-Proasta aia mica nu te merita. Aveai nevoie de altceva.
-Nu iti permit sa o jignesti in acest fel!
-Si acum fetita asta vrea doar sa te lase fara bani.
-Ajunge , mama! De ce nu o puteti lasa in pace? Pleaca acum pana nu …
-Esti la fel ca tatal tau, Jonathan!
In acelasi timp, un barbat mai in varsta, cu parul si barba cenusie, imbracat elegant, facu un pas in incapere si vorbi:
-Inca nu v-ati impacat?
Cei doi isi intoarsera privirile spre usa.
-Tata!
-James!
-Si eu ma bucur sa te vad!
-Tata, ce faci aici?
-Am urmarit-o pe mama ta pana aici. Stii cu ce a venit? Cu elicopterul meu.
-Ce vroiai sa fac? Sa fug pana aici? Limuzina nu mai era in garaj, nici masina ta de la Senat, asa ca am luat ce era al indemana.
-BMW-ul era in spate.
-Ce? Vechitura aia?
-Dar am luat-o anul trecut.
-Mama, tata, incetati! Ma simt ca un adolescent ce e present al cearta parintilor. Nu puteti termina macar acum? Aveti saizeci de ani si sunteti impreuna de patruzeci, ce naiba!
-Ai grija cum vorbesti! Striga tatal.
-Vorbesc cum vreau! E casa mea …
- …!?
- … si sa nu-mi spuneti ca tot voi a-ti cumparat-o.
Cei doi ramasera tacuti. Nu mai aveau ce sa-i mai reproseze. Casa si-o cumparase singur, la fel si celelalte imobile pe care le detinea. Singura proprietate primita de la tatal sotiei era un apartament cu sase camera, intr-un bloc modest de la marginea orasului. Nimic mai mult.
Era dezamagit ca nici acum, dupa doisprezece ani, parintii lui nu il intelegeau. De ce se purtau cu el ca si cu mar fi fost inca un copil, mic si vulnerabil, care nu stia ce inseamna faptul de a lua decizii importante. Se simtea mic in fata lor si orice ar fi facut, nu ii putea multumi. Erau doi incapatanati iar el nu insemna nimic in ochii lor. Trebuia sa se impuna.
Vru sa spuna ceva, dar aparitia lui Katie in cadrul usii il buimacii. Isi uita toate gandurile pentru cateva secunde. O vedea doar pe ea. Nimic din jur nu mai avea insemnatate pentru el, nimic nu mai conta. Era in lumea lui.
Uneori, in timpul noptii, o visa pe Ea. De multe ori se plimbau pe malul marii, sub privirea protectoare a lunii, zburau deasupra muntilor, cu bratele larg deschise sau inotau impreuna cu pestii.
Revenind la realitate, isi arunca privirea spre fata, observand ca parintii lui faceau acelasi lucru. Se uitau cand le el, cand la fetita, uimiti. Asemanarea era izbitoare. Nu le venea sa creada. Pur si simplu, era prea greu sa inteleaga. Si incapatanarea lor nu ii ajuta.
-Katie, te rog! Intra! O indemna barbatul iar zambetul ii reveni pe chip.
Fetita intra, ezitand putin in preajma celor doi. Isi continua drumul pana in dreptul biroului si Jonathan ii facu semn sa se aseze pe picioarele lui. Katie ii urma sfatul.
Privirea batranei cazu ca o piatra peste ea. Fata se intreba de ce prezenta ei aducea tensiunea in camera. Era ca si cum o furtuna statea sa inceapa chiar deasupra capetelor lor. Si nimic nu ar fi putut sa o opreasca.
Pentru a destined atmosfera, Jonathan trecu la alt subiect.
-Mama, stiai ca Katie va merge de saptamana viitoare inapoi la scoala?
Fetita il privi nedumerita. La scoala?
Nu stia ce sa mai spuna. Avea sa mearga din nou la scoala, ca o fata normal, fara a-si scurta programul pentru a ajunge mai repede acasa.
Batrana nici ca il lua in seama. De cand facuse acea greseala, nu mai era fiul ei si se purta rece cu el. Era, insa, foarta buna prietena cu sotia lui si orice ar fi facut barbatul, Grace ii raporta batranei. Le placea sa il vorbeasca pe la spate, chiar si atunci cand el era in aceasi camera. Dar Jonathan se obisnuise cu comportamentul lor. De cand se casatorise cu Grace, cele doua femei ii facura viata un calvar. Nici acum nu dedeau inapoi. Il faceau in toate felurile, criticau toate hotararile lui, spuneau ca ele ar fi schimbat aici si acolo. Nu faceau decat sa il indeparteze si mai mult si sa il apropie de fetita, singurul motiv pentru care lupta.
Barbatul observa reactia ei. Nici nu se asteptase la altceva din partea propriei mame, care il obligase sa se casatoreasca cu fiica unui senator doar din motive financiare. El vroia cu totul altceva. Vroia dragoste, pasiune, romantism, asa cu traise cu Ea, singura lui dragoste adevarata.
Imaginea Ei ii invida mintea zi si noapte, dar nu il afecta. Dimpotriva, ii linistea sufletul si simtea ca Ea e undeva in siguranta, undeva departe.
Se trezi la realitate cand simti mana fetei pe fruntea lui.
-Au plecat!
Atat ii spusese fetita. Debea atunci observa Johathan ca batranii nu mai erau in incapere. O lasa jos si se indrepta spre usa. Grace tocmai iesea din camera ei. De cum o vazu, supararea i se putea citi pe chip si se indrepta cu pasi grabiti spre ea.
-Jonathan, s-a intamplat ceva?
O impinse inapoi in camera, trantind usa in urma lui.
-Ce te-a apucat sa o chemi pe mama aici? Stiriga el, iar in ochi ii ardea o flacara infricosator de mare.
-Jonathan, ce ai?
-Ma intrebi pe mine ce am?
-Ma sperii!
-Ce cauta mama aici?
-De unde sa stiu eu? E mama ta!
-Nu face pe proasta! Stiu ca tu ai chemat-o!
- Si daca am chemat-o, care e problema ta?
-Grace, nu mai sunt un adolescent tinut in lesa de parinti. Orice ai face, tot nu ma vei opri sa imi vad de treaba. Si Katie va ramane, fie ca iti palce, fie ca nu, in casa asta.
Ofta adanc dupa care iesi pe coridor si se pierdu in biroul lui.
Femeia, ramasa singura, striga cat o tineau plamanii vorbe grele la adresa sotului. Auzind ca usa alaturata se deschide, tresari. Acum era sansa ei sa se impuna in fata micii printese. Iesi pe hol, o prinse de haina si o trase inauntru. Cu mainile pe umerii ei, o privi nelinistita si ii striga:
-Asculta, piticanie! Nimeni nu se pune intre mine si sotul meu. M-ai auzit? Toata dragostea lui e a mea, nu a ta. Sunt singura femeie din viata lui.
Fetita se uita buimacita la ea. Nu intelegea ce o deranjeaza pe acea femeie. De ce se lua mereu de ea? Nu fusese alegerea ei sa vina aici, nici faptul ca Jonathan o adoptase si o primi in casa lui. Trebuia sa aiba el un motiv. Si ea trebuia sa afle de ce se poarta atat de frumos cu ea. Dar mai tarziu. Acum, insa, trebuia sa scape de acea vrajitoare care imprestia in jurul ei ura.
Se elibera, alergand spre usa. Pleca, dar nu inainte de a-i reprosa:
-Eu fac ce vreau si nimeni nu ma obliga sa fac un lucru daca nu am chef. Tu nu esti mama mea si nu vei fi niciodata.
Tranti usa in urma ei. Brusc, in mintea femeii isi facu loc un gand care nu ar fi trebuit sa fie acolo.
“ Poate Jonathan se poarta atat de frumos cu ea pentru ca … Nu se poate! “


Capitolul XIII

Nu ii venea sa creada. Chiar ar fi posibil asa ceva? Jonathan? Ar fi aflat ea pana la urma. Dar daca ar fi adevarat, cum ar fi ascuns acest lucru de ochii lumii? Nu intelegea!
In timp ce se indrepta spre camera ei, inima fetei batea cu putere in piept. Femeia aia o speriase rau de tot. O treceau fiorii cand isi amintea de acel moment pe care, sigur, nu il va uita niciodata. Se bucura ca scapase din mainile vrajitoarei aleia.
La biroul lui, Jonathan se lasa pe spatarul scaunului, aranjandu-si parul. Era inca surprins de plecarea brusca a parintilor si de raspunsurile atat de calme ale sotiei.
Auzind scartaitul usii, isi muta privirea spre hol.
-Buna,Jonathan! Te intrerup cumva? Rasuna vocea avocatului sau.
-Chiar deloc! Intra! Ai vrea sa bei ceva?
-Nu, mulltumesc! De cand cu seara aceea, sotia ma monotorizeaza non-stop. Nu pot face nimic fara ca ea sa nu vada.
-Ia loc!
Barbatul se aseza pe scaunul din fata biroului, punandu-si servieta in brate.
-L-ai adus? Continua Jonathan nerabdator.
-Cine te urmareste? Relaxeaza-te! Da, il am!
Deschise servieta si scoase cateva hartii, prinse cu o capsa in coltul stang.
-Poftim! Ai totul aici! Mai trebuia sa semnezi in josul paginii si gata. Esti sigur ca vrei sa faci asta?
-Nu am fost mai hotarat in viata mea!
-Ce va spune Grace?
-Nu e treaba mea. Nu ma intereaza.
Senatorul era ferm convins ca ceea ce face era cel mai correct lucru in acele clipe. Nu vroia sa o lase pe Katie pe strada, daca sotia lui ar fi … daca el ar fi patit ceva. Totul era posibil.
Aseza varful stiloului pe hartie si, cateva secunde mai tarziu, semnatura lui trona peste acel document. Nu mai putea da inapoi.
Il ascunse in sertar, dupa care isi conduse prietenul la intrare.
Dar ceea ce nu stia el era ca Grace auzise toata conversatia si intra in incapere fara a fi vazuta. Isi arunca ochii pe birou, ridica teancurile de hartii in cautarea lucrului despre care vorbira cei doi mai devreme. Cand deschise sertarul, ramase uluita. Se lasa sa cada pe scaun, in timp ce citea cu mare atentie documentul.
-Nu se poate! Sopti ea, gata fiind sa rupa hartia in mii de bucati.
Nu putea crede ca Jonathan o mintise si ar fi facut asa ceva. Ura pentru fetita ii crestea cu fiecare zi pe care Katie o va petrece in “ casa ei ” si a “ iubitului ei sot “. O considera un parazit, un vierme ce nu era binevenit in acel loc.
Se pregati sa rupa documentul, insa vocea lui Jonathan o opri.
-Grace, ce crezi ca faci aici?
-Jonathan, cum ai putut? Sunt sotia ta! Siriga ea, cu lacrimi in ochi.
Ii smulse dintre degete hartia si o ascunse in buzunarul hainei. Parea sa o ignore, vazandu-si de treaba. Femeia ingenunche inaintea lui si i se agat disperata de pantaloni, tipand ca o isterica:
-Jonathan, te rog! Nu ma lasa, Johnny al meu! Ti-am fost loiala, te-am ascultat, te-am iubit!
-Potoleste-te, femeie! Te aud menajerele.
-Ti-am fost loiala, Johnny! Ce mai vrei?
-Ti-am cerut eu sa-mi fi loiala? Doar stii ca m-am casatorit cu tine doar pentru a le face pe plac parintilor. Nu te iubesc!
-Dar, Johnny …
-Nu imi mai spune asa si da-mi odata drumul al pantaloni. Nu faci decat sa complici lucrurile.
-Dar te iubesc!
-Nu pe mine ma iubesti, ci postul si banii mei. Daca ii vrei, sunt ai tai. Nu am nevoie de ei sa fiu fericit.
Isi scutura piciorul, in incercarea de a si-l elibera, dar femeia se tinea tare. Nu vroia sa-i dea drumul.
-Grace, te faci de ras in fata tuturor.
-Inca poti sa te razgandesti, dragostea mea!
-M-am hotarat si nu am de gand sa-mi schimb alegerea.
Facu un pas inainte. Apoi inca unul. Un parait, dupa care barbatul se vazu cu o gaura la nivelul genunchiului drept. Femeia ramase in genunchi pe podea, cu o bucata de stofa intre degete.
Senatorul se indeparta, vrand sa plece, dar nu inainte de a vorbi:
-Sa nu mai apari inaintea mea. De maine, nu vreau sa te mai vad pe aici. Iti voi trimite o suma de bani mai tarziu. Deocamdata, atat am la mine.
Ii intinse cateva bancnote, dupa care se indrepta sper camera lui sa-si schimbe pantalonii.

Dimineata urmatoare, cand Jonathan intra in bucatarie, imbracat in halatul lui albastru si papuci de casa, Katie isi savura masa: ochiuri cu sunca. Doamna Brown, bucatareasa, statea in fata aragazului, aruncand o clatita in aer. O prinse cateva secunde mai tarziu.
-Buna dimineata, doamna Brown! Incepu el, privind cum pieptul mare al femeii salta la fiecare miscare si cum pachetelele de grasime ce ii acopereau abdomenul erau accentuate de sortul cam stramt pe care il purta.
Obrajii, care pana acum erau palizi ca spuma laptelui, se prefacura rozalii si se agitau la fiecare miscare a ei. Doamna Brown era o femeie careia ii placea foarte mult mancarea, de unde si surplusul de grasime. Insa lui Jonathan ii era simpatica. Zambea mereu si radia de fericire, o adevarata pastila de bucurie in fiecare dimineata.
Dar sub toata acea infatisare vesela se ascundea o vaduva. Sotul ii murise cu multi ani in urma din cauza unui infarct si femeia, care acum avea in jur de cincizeci de ani, cazuse intr-o depresie totala. Sotul ei avusese de mic probleme cu inima si trecuse prin numeroase operatii. Pana in ziua in care toata lumea ei se prabusise. De atunci, pentru a-si ingropa tristetea, devenise foarte buna prietena cu mancarea si adora dulciurile. Facea negrese de fiecare data cand avea ocazia si le impartea tuturor. Darnicia ei nu avea limite.
Desi era criticata de toti cei din jur pentru infatisarea ei, nu ii pasa. Se simtea bine asa cum era.
- Buna dimineata, domnule Redfield! Cu ce va pot servi?
- Clatitele miros foarte bine!
- Atunci clatite sa fie!
Aseza clatita din tigaie intr-o farfutrie langa ea, in timp ce barbatul se aseza pe un scaun. Mai pregati cateva, dupa care ii intinse farfuria lui Jonathan.
- Era sa uit. Doamna Grace a lasat asta pentru dumneavoastra.
Barbatul lua un biletel din mana ei si citi in gand:

“ Jonathan,

Daca nu ma mai vrei langa tine, eu plec. Dragostea mea pentru tine nu poate concura cu cea pe care i-o porti acelei fetite. Nu regret nimic din ce am facut pana astazi si nu regret nici faptul ca am fost cu tine toti acesti ani.
Nu trebuie sa imi trimiti nici macar un dolar. Vreau doar sa stii ca te-am iubit, te iubesc si te voi iubi mereu.

Cu dragoste,
A ta sotie,
Grace! “