Jumatate...

[Nanakira]

Ninge carunt in calea fiecarui an si acesta imagine e un chenar de marimea ferestrei mele ... Ma uit cu ciuda la noianele zburdalnice si vad cum le spulber cu picioarele cat ai clipi. E momentul regretelor mele,... si ninge... se scurg, ca sa ma simt vinovat pentru ceea ce sunt. Cufundat in lumina ce ma zgarie prin geam, simt, a douazeci si una iarna de cand am ingropat in gerul ei tot ce am avut eu, pentru totdeauna. Si totusi, in mainile mele, vad iar un pistol negricios care ma face sa ma intorc la mine.
Eram tanar... balai, subtirel, dar plin de incredere si idealuri. Nimic ciudat pentru un adolescent convins ca lumea nu-l poate primi mai frumos. Faculatatea, adesea un loc total diferit de ceea ce speram, a capatat un sens abia in momentul in care ai ajuns tu acolo... la inceput nu vedeam nimic deosebit; ochi negri, un par ondulat, miscari fragede... o nesiguranta incantatoare imi atragea atentia, atat. De parca trebuia sa ajung acolo sa te ajut sa ma vezi, sa te hotarasti ca stii cine sunt.
Si apoi eu cine sunt? Oglinda nu imi arata niciodata nimic din ceea ce vreau sa vad si asta pur si simplu pentru ca nu ma vad. Alerg sa te conving sa te uiti atent, ca sa ma vezi. Adesea incerc sa te ating, dar e ceva ce nu ma lasa sa ma apropii.
Tu stii ce vreau sa spun, de ce te departezi de toti cei care doar incearca sa te cunoasca? E atat de greu sa suporti ceea ce ei numesc o discutie amicala? Si apoi, nu tot ceea ce atingi e intotdeauna si rau. Sunt aici pentru ca te-am protejat de mine si asta e probabil singurul lucru care ma mai tine jos: sa te ajut sa traiesti fara sa te temi de ei, sa te veghez cand dormi, sa nu mai vezi ce simti: teama.
Stiam cumva ca ai ceva... ma indigna faptul ca, in ochii tai, era o enigma, care ma ademenea, asemeni unui ritual,unui dans demonic, iar acestea nu se puteau termina foarte optimist. Si totusi, curiozitatea...
-Marina, stai putin... stii ce ma gandeam? Noi, mergem in seara asta la film, unul pe care abia asteptam sa-l vedem! Ce zici? Sigur o sa-ti placa, dar nu am sa-ti spun nimic despre el!
-Nu prea pot in seara asta, stii... mama si-a propus sa ma inchida in casa! Zice ca ma comport cam ciudat!
-Eee! Asta e un motiv in plus sa iesi!
-Nu stiu, doar ca inca e suparata pe mine, a venit o colega de-a ei de serviciu la noi, cu fata ei, Ramona, si nu am fost prea sociabila! Acum sunt pedepsita.
Si a vrut sa plece. Am prins-o de mana, sa-i spun ceva, nu stiu ce. Si-a tresarit, dar s-a uitat foarte ciudat la mine, de parca ar fi stiut ce gandeam...
De aici zilele treceau rapid si noi nu ne apropiam mai mult. Discutiile atingeau ceea ce numeam eu complexitate si stiam ca totul merge bine, dar mai era ceva.
Era marti si aveam, asa cum se intampla foarte des ferestre. In orele astea libere, ne-am hotarat sa mergem la un bar, foarte aproape de facultate. Cand am intrat insa in holul facultatii s-a oprit brusc si a inlemnit. Pentru un moment, am inaintat, dar dandu-mi seama ca sunt singur, m-am intors; era terifiata se tot uita prin incapere aproape plangand. Am luat-o de mana, si am iesit. Nu am vorbit nimic, nu am intrebat nimic pana in bar, cand luandu-ne cafeaua calda in maini, ne-am mai dezmortit privirile.
-Uite, nu-mi place sa fiu insistent sau poate indiscret, doar ca e ceva cu tine, se intampla ceva si tare mult mi-ar placea sa te ajut!
-De unde stii ca am nevoie de ajutor?
-Banuiesc ca nu strica nimanui un prieten, iar acum cred ca ai nevoie ... sau ma pacalesc?
-Nu prea intelegi! O sa razi de mine ca toti ceilalti.
-Incearca-ma!
-Mama e speriata, deja am fost transferata la prea multe scoli, ne-am mutat de prea multe ori. Eu sunt de vina, iar tu iti faci rau apropiindu-te asa de mine.
-E, sincer, rau nu am cum sa-mi fac. Hai spune-mi promit sa nu te dezamagesc. Spune-mi ce ai patit in hol!
-E greu si-o sa te sperii, iar de aici, cale de intoarcere nu mai e!
-Nu rade de mine, ca doar nu mai sunt un copil sa ma sperii de orice!
-Bine. Uite, eu am un dar ciudat, doar eu vad ceea ce este aici…de atata timp ii vad pe toti aceea care nu isi gasesc linistea! Sufletele, care hoinaresc, pentru ca nu si-au dus la bun sfarsit indatoririle sau platesc pentru ceea ce au facut...
Pentru un moment am fost tentat sa rad, doar ca ea era asa de trista... si atunci am stiut ca nu ma minte.
-Pana aici am inteles, zic eu... dar, ce-ai vazut pe hol? E o facultate, ce-ai fi putut vedea intr-o faculatate?
-Cand am intrat, holul era o camera imensa, intunecata, rece. Am simtit ca ma lovesc de un perete ud, mirosul era greu, umed... l-am pipait pana am gasit un intrerupator si am aprins lumina. Din tavan se frangeau mii de trupuri agatate cu sfori sangerande. Capetele, care erau lasate in jos, erau spintecate de ceva care venea rapid spre mine. Am simtit cum se umple camera de sange, ca mi-e frig la picioare, care se inmuiau incet in el. Nu ma puteam misca, iar chestia aia venea spre mine. Doar o simteam. S-a stins lumina si am inceput sa plang de teama. Atunci m-ai luat de mana. M-ai luat de acolo, nu stiu cum ai facut-o, pana acum nu a reusit nimeni sa o faca. Mama se sperie, plange si sta langa mine pana ma trezesc; zgariata, paralizata de frica si rece.
-E dificil sa te inteleg, desi, stiu ca nu ma minti, o stie o parte din mine, dintr-un motiv pe care nu am cum sa il aflu. Acum, ce trebuie facut ca sa scapi de toate astea?
-Habar n-am. La patru ani, dupa ce tatal meu a murit, am inceput sa vad toate astea. Eu cred ca din cauza ca a murit salvandu-ma pe mine. Casa luase foc, doar ca eu eram inca in pat. Tata m-a luat, iar cand a ajuns la fereastra ceva a explodat. M-a aparat cu corpul lui, iar mama m-a gasit putin mai tarziu, la spital. Ea fusese in schimb de noapte, iar tata atipise un pic pe canapea. Nu stiu cum a pornit focul, dar, din cauza mea, mama, dupa atatia ani nu isi poate reveni.
-Nu a fost vina ta, poate uitase ceva pe foc.
-Nu cred, nimeni nu stie de ce. Casa nu a ars deloc, nimic. Dar eu am vazut foc, la fel ca si tata. Nimeni nu m-a crezut atunci, nici macar mama. Tata a murit din cauza unui suflu foarte puternic dar nu s-a putut explica nimic. Vecinii au venit pentru ca tata a spart fereastra, usa ardea. Iar pe mine ca si pe el, ne-au gasit lesinati, tata ma acoperise cu corpul lui. Nu am avut decat cateva zgarieturi, dar el nu a putut rezista. Nici acum nu stiu la ce .
-E foarte ciudat. Si de atunci vezi toate astea?
-Da.
-Inseamna ca moartea tatalui tau a declansat tot. Daca tu si el vedeati focul, inseamna ca si el vedea ceea ce vezi tu acum.
-S-ar putea sa ai dreptate. Mai ales ca eram uzi, iar eu ziceam ca a luat casa foc si inauntru era un miros foarte greu. Exact ca cel pe care l-am simtit mai devreme.
-Si atunci poate platea pentru ceva. Sau te ajuta pe tine sa continui ce facea el. Dar ce?
-Daca platea pentru ceva il vedeam pana acum, chiar si in casa. Noi ne-am mutat cam dupa un an de acolo, pentru ca nu mai puteam eu sa rezist de teama. Fusesem la psiholog, am facut tomografii si alte analize, nu eram bolnava. Mama era inspaimantata. Abia dupa ce m-au trimis acasa de la gradinita intr-o zi, fiindca mi-era teama sa ies din baie, pentru ca vedeam afara un ingrijitor spintecat de la jumatate de un geam, care zacea la usa baii intr-o balta de sange,s-a hotarat sa ne mutam la Bucuresti.
-Si de atunci ai mai vazut ceva?
-In fiecare zi, pe strada, la scoala, la magazin, peste tot. Chiar si acum trec mii de astfel de suflete. Innebunesc incet!
-Dar ce vor?
-Ma vor pe mine!
-Pe tine? De ce?
-Pentru ca am ceva ce le trebuie: viata!
-Ce vrei sa spui?
-De fiecare data cand moare unul ca mine, se naste unul ca ei. Cand a murit tata, s-a nascut monstrul acela pe care il simt ca vine, iar cand voi muri eu, el va fi in stare sa se nasca si in lumea noastra.
-Si ce e de facut?
-Nu stiu. Stiu doar ca mi-e teama, ca-l simt si nu mai pot sa rezist. Stiu ca ceva vine, repede, iar sociabila nu mai pot fi, e mai prudent asa. Ramona era foarte draguta. Am mers la mine in camera, am discutat mult... doar ca m-a atins cand s-a intins sa ia telecomanda. Atunci m-am uitat brusc la ea, iar o chestie urata ii trecea prin vene, de parca ar fi trait acolo, supravietuia, se hranea. Avea astfel de umflaturi pe tot corpul. Cand am ridicat privirea, chipul ei era desfigurat, vanat, de parca i se scorojea pielea, asemeni unui sarpe. Am inchis ochii si atunci am sarit din pat tipand. M-am asezat sub geam, pe vine, cu capul prins intre maini tipand. Mama s-a suparat groaznic .
A inceput sa planga. Am luat-o de mana, cu o caldura prieteneasca si am spus cu toata convingerea: ... eu sunt aici si-ti promit ca nu te las singura. Pot sa te ajut si o sa o fac! Ai incredere in mine!...
Stiam ca am dreptate, o simteam arzand in stomac, dar doar atat. Oare e ceva cu mine? Oare pe mine ma asteapta? Ce poate sa faca unul ca mine, slab si prostut, in fata unui spirit care dorea sa se nasca, sa traiasca si sa stapaneasca fiecare corp fara suflet din lumea asta. Eram ceva minuscul, dar stiam ca e ceva ce pot face, chiar si sa ma arunc in fata lui, intr-o moarte sigura. Pana aici, spiritul meu de erou invingea, doar ca o teama se ascundea in stomac, era singurul lucru sigur.
-Dar cum reusesti sa dormi? Am intrebat-o eu cat asteptam nerabdator autobuzul.
-Inchid ochii, imi acopar capul cu patura si nu mai ies pana nu suna ceasul, chiar daca se aud zgomote. Atata timp cat nu ii vad nu au ce imi face. Ii simt cand ii privesc, ma vad si ma ataca. Prin ei ma cauta el. Incerc sa nu-i vad si cateodata pot.
Apoi ne-am despartit. Destul de greu de inteles pentru unul ca mine daca am crezut atat de usor asta. Poate rade ca sunt naiv. Toata viata am cautat sa am ce altii nu inteleg sau nu pot avea, doar ca sa fiu diferit. Credeam ca e o calitate, acum cred ca e o povara, mai ales pentru ea.
Mergeam alene spre casa si ma gandeam grav la ceea ce tocmai auzisem. Stiam ca eu nu am nimic special, deci, de ce m-ar speria o poveste ca asta? Nu am avut niciodata un incident, care sa capete o tenta paranormala si cu atat mai putin nu am simtit niciodata o teama pentru nimic. De ce sa ma sperii asadar? O palma m-a prins de brat si m-am intors. Nimic. Am stat putin in loc si ma gandeam cat de obosit trebuie sa fiu daca am asemenea imaginatie. Daca era cineva se vedeau urme pe zapada; nu sunt, atunci nu e nimeni. Am ajuns acasa, mama era inca la serviciu, asa ca m-am bagat repede in pat. Cum era de asteptat, am visat-o pe Marina, alerga pe o plaja mare, imi zambea. Am lasat-o sa se departeze, uitandu-ma in larg. Cand imi intorc privirea, disparuse. Am simtit o mana care ma strangea de gat si, incet, s-au deslusit doi ochi rosii care se oglindeau intr-un trup firav, dar rece. M-a ridicat deasupra capului si o priveam pe Marina cum imi scurge viata neschitand niciun gest.
O usa s-a trantit si am sarit din pat. Ajunsese mama acasa, iar tata ii soptea sa vorbeasca mai incet. Am coborat din pat. Lumina din bucatarie m-a lovit puternic.
-Aa... Imi pare rau Razvan, nu stiam ca dormi asa devreme.
-Nu-i nimic, oricum nu visam prea frumos.
-Stai un pic... ridica capul!
-Haide, mama...
-Fa cum iti zic.
-Poftim, ce e?
-Esti ars... nu te doare?
M-am dus la oglinda. O mana imi sugrumase gatul si ma ustura cumplit. Acum! Dar de ce nu si mai devreme? Ce e asta?
A doua zi ma intalnesc cu Marina.
-Am avut un vis ciudat aseara.
-Da, si eu! Mi-a zis ea uitandu-se in jos.
-Ce-a fost asta? Sunt ars! De ce ai facut asta?
-Ti-am zis sa stai departe de mine. Se vor intampla pana ma lasi singura sau...
-Sau ce? Tu crezi ca o sa dau inapoi pentru ca o chestie ma ameninta? Asta e un motiv in plus sa-l inchid acolo unde ii este locul. In cateva secunde Marina zboara de langa mine si se loveste de zidul facultatii. Paralizata parca, s-a supus unei lovituri destul de puternice, dar ochii ei ardeau vii.
Atunci m-am speriat. Pe burta o mana ii era desenata parca, arzandu-i adanc pielea fina. Nu era ea de vina. Dar ce sa fac? Nu stiu cum sa o ajut...

Va urma...