Je l’aime à mourir [+18] yaoi

[EvilManiac]

Buna, Ashya! Ma bucur de reply-ul tau, si de faptul ca iti place povestea pana acum. Promit ca o sa devina din ce in ce mai interesant, sper sa aveti rabdare :-*
Un capitol ceva mai lung:




Nu îl revăzusem un timp de vreme de atunci. Aproape că uitasem de el, preocupat cu vizitele mele la una din bibliotecile centrale, de unde una din angajate îmi permisese să citesc cărţi cu abonamentul mamei. Încercam să învăţ franceza, dar fără ajutorul cuiva mi se părea greu şi indescifrabil. Preferam să iau mici îndrumătoare turistice franceze, doritor să mă plimb nu doar prin Paris, ci şi prin împrejurimi.

Aveam deja un loc, din toată Franţa unde doream să mă duc. Imposibil, dar şi un indispus ca mine găsise o bucată franţuzească unde să se simtă fericit. Abia aşteptam să-i spun mamei! Eram atât de bucuros încât era să ies cu ghidul la subraţ, noroc că îmi amintisem la timp şi nu făcusem prostia de a trece de aparatul de verificat.

Înapoind cartea, am luat-o pe alte străduţe decât cele cunoscute, având chef să colind până ce se făcea după-amiază, când mama termina orele ei de croitorie. Mergeam pe obişnuitul tur central, ferindu-mă de pieţele cunoscute, fără a mai intra în unele muzee întâlnite pe drum, plimbându-mă direct către grădinile centrale. Pe rând, uneori la Albert Kahn sau Bagatelle, care erau suficient de mari încât să mă pierd.

Îmi plăcea aroma trandafirilor albi-roz de acolo, se răspândea printre aleile ondulate, nările nasului meu intoxicându-se cu fiecare respiraţie. Până şi spiritul meu palpa fericirea lor de a-şi deschide petalele sub soare. Locul acelea trezea în mine un calm romantic, sentimentalismul meu învingând orice gând raţional pe care îl aveam. Începea să mă frustreze faptul că acel oraş, pe care îl uram în continuare, mă ducea cu gândul la ce era mai pur şi drag. Ceva ce îmi doream cu ardoare să cunosc.

Obişnuisem să merg până la Pavilion, să privesc de pe una din bănci către cuplurile de îndrăgostiţi ce treceau pe acolo. Erau oameni feluriţi, bătrâni, liceeni sau studenţi, chiar şi cupluri de acelaşi sex, ceva ce în România nu văzusem niciodată. Mă inspira aerul lor libertin, săruturile cu subînţeles pe care şi le dăruiau. Îmi dădea senzaţia că totul era precum în cântecul care îl ascultasem din camera lui Etienne. Plin de viaţă, cu versuri necunoscute pentru mine, dar ca ceva în care mă simţeam în largul meu, dacă nu atras.

Şi ca o făcută, am zărit un cap brunet, ca înainte, cu părul prins în coadă la spate. În lumina zilei nu mai avea acelaşi aspect greţos, ci firele de păr prindeau o strălucire molicioasă. Era pe una din băncile apropriate Pavilionului, şi cum nu aveam nimic mai bun de făcut, m-am dus să-l salut.

- Bonjour.

Am început scurt şi politicos, fără a-i zâmbi, aşteptându-l să se întoarcă cu faţa spre mine. Auzind vocea mea, probabil nu-i venise să creadă că vorbesc în franceză deja. Îl uimisem, căci scăpase pe jos caietul copertat în care se părea că nota ceva.

- Ah, tu eÅŸti.
- Nu, nu am învăţat franceza aşa repede. Dar ştiu saluturile, şi recent mama m-a învăţat să înjur.

A râs, puţin forţat, părând mai stingher ca ultima dată. Cum caietul acela aterizase la picioarele mele, iar Etienne, stătea lemn în faţa mea, m-am aplecat să i-l dau.

- Nu! Nu e nevoie! Te rog! Lasă-mă pe mine, să nu te murdăreşti! E jurnalul meu!

Mi l-a smuls când încercam să-l ridic, gesticulând mult, cu mâinile lui subţiri în aer. Purta un tricou albastru, cu nişte mâzgălituri în stil grafitti pe el. Nu stăteam să-i analizez îmbrăcămintea, ci atitudinea. Se roşise.

- Nici dacă aş vrea să citesc, nu voi putea. Nu ştiu nici să citesc, nici să vorbesc franceză...
- Ah.

Lăsând capul în jos, se scărpinase, câteva fire de păr desprinzându-se din strânsoare şi aşezându-i-se de-a lungul feţei, ascuţindu-i trăsăturile. Nu avea obrajii proeminenţi, pomeţii erau slab evidenţiaţi şi chipul uşor alungit. Bărbia era fină şi îngustă, iar paloarea pielii amintea de delicateţea porţelanului de pe bibelourile bunicii. Rămăsesem mut, într-o prosexie ce-l avea drept laitmotiv.

Feminin, dar cu siguranţă agilitatea lui, vocea dar şi structura trupului său în creştere îl dovedeau a fi masculin. Strânsesem din dinţi dispus să nu-mi mai las mintea să zburde spre zone sensibile, şi să încerc să-l ascult. Dintr-o primă conversaţie îmi dădeam seama că e cineva pe care te poţi bizui. Deşi la început s-ar fi părut naiv, ceva în el emana o ştrengărie, un băietan cu ochi inteligenţi şi curioşi.

- Din instinct, am uitat că nu ştii franceza. M-am făcut de ruşine...
- Nu-i nimic, chiar dacă aş fi ştiut, tot n-aş fi citit.

S-a uitat uimit de afirmaţia mea, fără să o înţeleagă.

- M-ar interesa să ştiu despre tine, din gura ta. Nu din ce aş citi, din greşeală sau forţat. Aşa mi se pare, neinteresant.

Dând din umeri m-am aşezat pe banca pe care el o eliberase. Imediat s-a aşezat jos lângă mine, privindu-mă serios.

- De ce nu îmi spui de unde vii? De fapt dacă stau şi mă gândesc mai bine – mi-a zis oftând adânc, strângând caietul cu coperţi albastre până ce se observa cum degetele îi tremură – nici măcar nu ştiu cum te cheamă.
- Felix, precum pisica neagră.
- Dar sunt sigur că nu aduci ghinion.

A râs lăsând caietul pe margine, privindu-mă cu una din fălci sprijinite în palma sa. M-am lăsat uşor pe spate, privindu-l de asemenea, având un zâmbet calm pe buze. Poate pentru prima oară zâmbind ca şi cum eram în largul meu. Mă făcea să mă simt bine.

- Dacă te cheamă Felix, ai putea fi francez.
- Dar nu sunt francez, la fel cum şi pe tine te cheamă Etienne, dar nu eşti filosof.
Am râs de grimasa făcută de brunet, surprins între o glumă şi o nouă realizare.
- ÃŽÅ£i place filosofia?
- Nu. Dar îmi plac anumiţi filosofi francezi sau personalităţi istorice.
- Care?!
- Decartes, Rousseau sau Pascal. Teatrul lui Moliere, scrierile lui Dumas, Monet ÅŸi o simpatie pentru Louis Clermont.
- O simpatie?
- Da. Vreau să vizitez hotelul acela.
- Vrei să zici castelul Monsereau?!
- Exact.

Probabil aveam un licăr de izbândă în privire, că cineva în afară de mine cunoştea despre ce vorbeam. Sigur, probabil ar fi fost imposibil ca un francez să nu ştie asta, dar faptul că Etienne ştia asta mă făcea fericit.

- Te inspiră DeBussy?
- Mult de tot. Ar trebui să zic că tata e idolul meu, dar Marchizul D`Amboise a răscolit nu-ştiu-ce în mine.
- Cu alte cuvinte, eÅŸti aÅŸa un romantic...

A adăugat privindu-mă cu o curiozitate aproape dublată. Genele ce-i acopereau ochii albaştrii aproape turcoaz erau destul de lungi ca să se curbeze până la a-i atinge pleoapa de sus. Frumuseţea privirii lui venea din modul direct de a se uita la mine, chiar la simpla conversaţie, deşi nu ştiam dacă o face din politeţe sau are alt motiv.

- Nu ştiu dacă este romantism pur poate mă simt atras de spiritul său aventurier, poate din dorinţa de a trăi senzaţii asemănătoare.
- Trebuie să te dezamăgesc, nu ai un aer dandi, însă eşti mult mai frumos ca DeBussy.

M-a pufnit râsul auzindu-l. Ştiam că prin natura mea necizelată duceam lipsă de orice rafinament, venit dintr-o ţară a lumii a treia, nicidecum nu puteam trece drept unul cu maniere. Nici măcar ca amator. Dar am remarcat încercarea lui de a-mi descoperi o slăbiciune echilibrând balanţa între insultă şi compliment.

- Ştiu asta. Nu-s deloc dezamăgit, vremurile de azi sunt foarte diferite de acelea. Probabil n-aş fi trăit mult dacă mă năşteam în ţara mea.
- E o tristeţe în vocea ta când vorbeşti despre asta. Dar n-am să te întreb, ca şi tine, vreau să te cunosc şi am să te las pe tine să îmi spui de unde eşti, la timpul potrivit.

Mă bucuram să aud asta din partea lui. Era primul amic pe care mi-l făcusem acolo, şi doream să i-l prezint mamei cât mai repede.
- Ştiai că DeBussy al tău se distra şi cu alţi bărbaţi?

„Al meu”, amuzamentul din vocea lui mă contaminase, şi i-am dat un ghiont în stomac. Ştiam de libertinajul franţuzesc, unul din lucrurile care îmi plăceau la alte popoare. Erau mult mai emancipate în gândire şi intelectual dezvoltate faţă de românii stricţi şi conservatori împrumutând exact ce este mai prost de pe la alţii. Turcismele, americănismele şi ţigănismele de acasă le regăsisem pe unele străzi de aici, mult mai ieftine ca în România, dar la fel de proaste. Nu mă mai atrăgeau nici măcar ca fiind singurele ce îmi aminteau de casă. Prin asta îmi erau atât de odioase.

Ideile mele despre pederasti erau rezumate la chestii ridicole, precum bolile cu transmisie sexuală sau faptul că unii erau consideraţi dereglaţi psihic. Logic, că în sinea mea simţeam homosexualitatea ca pe ceva ce se putea manifesta, fără a-mi nega dorinţele senzuale, sau faptul că mă excitam privind alţi băieţi sau bărbaţi. Mă excitau şi femeile în aceeaşi măsură, cât să nu îmi fac probleme legate de sexualitatea mea.

- ÃŽn orice caz, treaba lui, nu crezi?
- Desigur. Pe vremea aceea era uşor să seduci şi damele. Le dădeai pe spate cu puterea masculină şi cu lupte de spadă. În ziua de azi...e mai greu.
- Gilson*, oare te plângi cumva dintr-o lipsă anume?

Am lăsat umerii în jos, aplecându-mă la nivelul chipului său înroşit. Ştiam că-l tachinez la rândul meu, poreclindu-l după renumitul filosof, dar cuvintele ce-mi ieşeau pe buze le îndrăgisem mai mult decât faptul că-i returnam „favoarea”. I se potrivea „Gilson” decât Etienne.

- Nu! Poate din cauză că n-am avut niciodată o iubită. Toate fetele au impresia că-s introvertit şi obtuz.
- Mie îmi pari un tip deschis.
- Asta pentru că nu ştiu din ce cauză, îmi e uşor să comunic cu tine!
Devenise uşor agitat, şi încercam să nu simt o oarecare nevoie de-al consola. Îmi stăpâneam imboldul de a-mi duce braţul peste umerii lui mici.

- La noi toată lumea are prejudecăţi, despre tot ce vrei tu. Fie că este o simplă prietenie, o relaţie serioasă, un mariaj ori homosexualitate. Toţi ştiu că există reguli mai mult sau mai puţin întemeiate sau potrivite cu realitatea, şi totuşi nimeni nu le repectă, doar le place să arate unde greşesc alţii. Nimeni nu se vede pe sine.

- Sună urât.
- Faptul că unele fete încearcă să îţi atribuie trăsături pe care nu le ai, e la fel de urât. Eu zic să fii tu însuţi, ca să fii plăcut de cine trebuie. Altfel, mai târziu ai să regreţi când descoperi că ai lângă tine o persoană cu care n-ai nimic în comun.

Îşi luase în poală caietul albastru, deschizându-l la ultima pagină, unde nu terminase de scris. Literele însemnate de el erau îngrijite, înclinate uşor spre dreapta, buclate pe alocuri la l-uri sau f-uri. Era amuzant că pusese ordonat şi acele accente, la care eu aveam întotdeauna dificultăţi de pronunţie.

- Te superi dacă îmi notez ce ai spus tu? Modul tău de a gândi este foarte matur... Deşi nu cred că eşti foarte mare faţă de mine.
Mi-a spus concentrat aspura colii din jurnal, scriind cu litere grăbite pentru a ne putea relua conversaţia, simţindu-l doar pe jumate atent la mine. Am aşteptat să termine de scris pentru a-i da un răspuns.

- Am numai ÅŸaptesprezece ani.
L-am lămurit cu vocea mea serioasă, ştiind că la vârsta noastră poate ar fi trebuit să discutăm de chestii mai perene de atât, ca muzica, filmele sau jocurile pe calculator.

- Pari aşa matur. Mă faci şi mai curios să aflu de unde vii...
- Vei afla la momentul oportun.

I-am făcut cu ochiul lăsându-mi într-un final braţul peste umerii lui înguşti, împingându-l spre mine cu podul palmei. Se lăsase înconjurat amical, căci în acel moment nici un gest de-al meu n-ar fi părut deplasat.

- Vrei să mergi cu mine să o iau pe mama de la lucru sau ai altceva de făcut?
- Nu, am timp să vin cu tine.
- Bun atunci....Hai!



În seara aceea i l-am prezentat mamei, sărind peste modul în care l-am întâlnit. Nu vroiam să-i pun la încercare credibilitatea faţă de mine şi nici să zămislesc mai ştiu eu ce întâmplare neverosimilă. Aşa că pentru prima oară mi-am permis să-l invit în camera mea, iar el să intre, cum l-am rugat ultima dată, pe uşă....nu pe balcon.

Nu ne-a deranjat nimeni în acea seară, cât am stat la de vorbă la lumina unei lămpi înalte. Lumina albă îi pica brunetului pe obraji, accentuându-i expresivitatea feţei pe tot timpul discuţiei. Mă simţeam captivat, ca o molie ce zbârnăie în jurul unui crepuscul ce devenea din ce în ce mai vizibil.
Încercuiam în mintea mea, cuvintele lui atât dezarticulate, dar pline de sens.

- LocuieÅŸti numai cu mama ta?
Degeaba privea în jur, probabil după poze sau imagini care să arate o imagine masculină, un tată. Am înclinat capul, atrăgându-i atenţia spre mine, forţându-mi ochii să-l fixeze cu o determinare ce-l făcuse pe moment să-şi reţină alte interogaţii.

- Da. Tu?

I-am răspuns însă, făcând un compromis în sinea mea că aveam să-i spun la un moment dat totul, cu condiţia să fie el primul despre care aveam să ştiu mai multe. Eram nedrept, orgolios chiar, dar a acceptat.

- Ne-am mutat aici acum două zile, eu şi familia mea. Ai mei au vrut aici, în ciuda caselor vechi; dar au uşi duble, cu balamale ce scârţâie adesea, ce se pot deschide larg în două părţi, nu într-una ca majoritatea uşilor. Tata are nevoie pentru că este într-un scaun cu rotile. A rămas aşa după un accident acum cinci ani, era şofer şi odată a adormit la volan. A fost de ajuns să intre cu maşina într-un copac...Măcar a scăpat cu viaţă.

O vreme l-am privit doar, fără a scoate o vorbă, în ochii lui apărând urme umede ce trădau mici lacrimi care însă n-au curs. Nu aplecase de tot capul, ci mă fixase la rândul său, aşteptând să mă audă vorbind.
Văzându-mă tăcut, mi-a interpretat muţenia cum a crezut de cuviinţă. Şi, greşit.

- Ţi-e milă de mine?
- Nu.

Am oftat resemnat, aş fi vrut să am şi eu un tată, chiar şi infirm...Mă bucuram pentru Etienne, nu îmi crease nici un sentiment de milă.

- Vorbeşti atât de deschis despre lucruri supărătoare, spre deosebire de mine, care prefer să le ţin închise. Te admir, aş vrea să pot vorbi vreodată cu aceeaşi detaşare, dar afect în fiecare vorbă. Eu...sunt departe, până şi de propriile mele cuvinte.

A refuzat să-mi zică vorbe de consolare, întinzându-se pe jos, unde aranjasem perne de pe patul din camera mea, cât să stăm comozi. Doar cu apă puteam să-l servesc, dar în caz că cerea ceva urma să fiu o gazdă obraznică.

Pentru nimic în lume n-aş fi vrut să mă ridic din locul în care stăteam turceşte, cu picioarele încrucişate până ce îmi amorţiseră. Ace le străbăteau, agitate ca apa de râu, şi nu mă rupeam de intenţia de a-i deranja cu ceva zâmbetul cald de pe buzele lui. Lumina le dădea o formă androgină, decupate ca o inimă turtită şi uitându-se la mine, ceva în ochii lui complota pe ascuns. Poate intenţionat, poate inconştient, dar acel licăr nu-l puteam şterge din memorie.

Tricoul albastru i se ridicase puţin, dezvelind din talia subţire până la turul pantalonilor conici, o primă intenţie fiind aceea de a-i palpa gropiţele din josul spatelui. Nu era în intenţia mea, dar întins aşa, devenea dificil să nu-l pot dezbrăca din priviri.

- Am răbdare să-mi povesteşti, când consideri că eşti în stare. Eşti un străin, într-o ţară care nu îţi place, asta mi-ai zis.
- Într-o zi am să vizitez Anglia. Poate am să mă plec acolo...

Mi-am mutat privirea de pe coapsele lui, refuzând să-mi ling buzele ce începuseră să-mi ardă secate, înghiţind forţat saliva ce-mi inundase gura. Mă simţeam atras de el, un puşti ce lăsase o impresie asupra mea cu personalitatea sa exuberantă. Constatam că e plin de viaţă, deşi viaţa îi arătase, ca mulţi altora o faţă dură şi plină de încercări. Admiraţia mea începea să scape de sub control...şi doar acea privire îmi fusese de ajuns.

- Trebuia să te fi născut în alt secol, tu. Ca Bussy.
- Aş fi fost un sărăntoc, nicidecum un nobil.
- Ba, eu cred că ai fi avut un destin bun. Poate nu-ţi dai crezare, dar eşti inteligent. Aş vrea să am măcar pe jumătate din abilitatea ta de vorbi.
- Da, ai mai mult de atât. Ştii franceza! Eu nu reuşesc să o învăţ.
- Dacă vrei, îţi pot da lecţii. Amândoi suntem în vacanţă, nu?
- Eşti sigur că ai chef să mă educi?
- Sigur, sigur!

Nimic din entuziasmul lui nu mă mai lua pe nepregătite, şi cu vocea apăsată, aproape serioasă, a început să-mi spună ce fel de manuale se pregătesc pentru viitoarele noastre lecţii. Nicidecum să ascult ce zice, buzele lui mă chemau, le trasam cu ochii, gândindu-mă dacă fuseseră vreodată sărutate. Avea o puritate ştrengărească, emanată precum o aură densă ce-mi făcea inima să bată, şi să mă sufoce cu prezenţa lui.

Odată plecat înapoi acasă la el, în apartamentul de lângă, mi-am stins orice lumină în cameră şi am aşteptat cu uşa de la balcon crăpată pentru a-l zări. Nu mă puteam abţine să-l privesc pe furiş, văzându-l cum îşi schimbă hainele, sorbind cu lăcomie silueta ce se arăta uneori neclară prin perdeaua transparentă.

Eram nervos, dar mai presus excitat căci nu simţisem o atracţie aşa puternică faţă de cineva. Nu ştiam dacă să o rup la fugă în baie pentru un duş rece sau să privesc în continuare. Încă nu adormise, îşi aranjase patul şi dăduse drumul iar la muzică. Mă simţeam ţinut în loc de o putere invizibilă, şi am stat aşa până ce s-a dus la culcare.
Acum era sigur că se întâmpla ceva cu mine.

_____
* Felix se refera in gluma la filosoful Etienne Gilson