Je l’aime à mourir [+18] yaoi

[EvilManiac]

Kagome, bine ai venit! Nu, desi titlul poate pare pompos, actiunea e total diferita.Multumesc mult, ma bucur sa aud ca ceea ce scriu iti place si ai acelasi sentiment ca si mine. Inseamna mult asta, daca reusesc sa va transmit stari asa frumoase.
Felix isi va lua inima in dinti pana la urma, dar nu fara a risca destul de mult.
Multumesc inca odata,cuvintele tale sunt sincere si ma indeamna sa scriu si mai mult. Cred ca cei care scriu sunt constienti ca orice cuvant de incurajare e foarte pretios. Thanks&Hugs! >:D<
Hy,ThorthKa @};- Ma bucur ca iti place atat de mult povestea celor doi, si ca sensibilizeaza. Nu-i nimic daca uneori te mai grabesti cu descrierea, nici eu nu scriu perfect. O sa ai timp sa iei si lucrurile mai pe indelete, sa le descriii cu amanuntul. Te mai astept, si multumesc mult. Hugs! >:D<
Ashya_love, ma simt bine ca a fost pe gustul tau. Etienne este un tip extrem de sensibil, genul de om care se ataseaza repede si ale carui sentimente sunt pure. Sper sa iti placa noul capitol, chiar daca mi-a luat ceva timp pana sa-l scriu, caci a intarziat sa apara muza. Hugs&Thanks! >:D<


Sâmbăta aceea s-a întâmplat să ies mai devreme de la cursul de înot. Insistasem pe lângă mama să mă înscrie, inclusiv povestindu-i despre evenimentul petrecut în Argenteuil. Se lăsase convinsă că e un lucru bun până la urmă, nu doar că-mi puteam salva singur pielea de la înec, ori pe cea a celui la care ţineam atât de mult, dar aveam şi o ocupaţie sportivă. La noi în ţară orele de sport se numeau chiul. Erau puţini cei care se înscriau în echipele de basket, fotbal sau volei. Şi încă mai puţini cei care continuau mai departe spre un sport de performanţă, să nu mai zic de faptul că mie îmi plăcea la nebunie tenisul...însă nu exista nici un club de tenis în liceul meu, ori la alt liceu. Cluburile de tenis erau separate de instituţiile de învăţământ, deşi era departe de capacitatea mea de înţelegere de ce anume se proceda astfel.
După efortul fizic depus uneori mi se făcea foame, ardeam suficiente calorii dar asta începea să-mi dea o stare de încredere şi de bună-dispoziţie, deşi îmi ghiorţăiau maţele când treceam pe lângă patiseriile pariziene ce mă îmbiau cu mirosul dulceag.
Aflat încă la început, deşi antrenorul spunea că avansasem excepţional de bine în acele trei săptămâni. O săptămână şi ceva îmi luase să reuşesc să nu mă înec, şi pentru că nu eram unul dintre elevii care făceau asta pentru competiţii, îmi permisese să combin bras-ul cu stilul crawl, cel puţin aşa spunea el. Eu aş fi denumit-o mai degrabă zvârcolire pentru a mă menţine la suprafaţa apei.
Pofta de mâncare nu-mi încetase, dar am simţit cum mi se scufundă stomacul văzându-l pe Etienne în faţa scării blocului unde locuiam cu mama. Nu era singur, încă doi băieţi cam de-o seamă cu el, îi stăteau de-a lături, unul suit pe şeaua unei biciclete ce pe la noi ar fi părut demodată, iar celălalt purtând o plasă mare pe umeri şi ţinând în mână o carte. Toţi trei păreau prinşi într-o discuţie din care înţelegeam prea puţin. Franceza mea avansase foarte puţin, şi aşa mulţumită doar lui Etienne, dar tot existau cuvinte ce fie erau din jargon, pronunţate prea repede, fie nu le cunoşteam încă.
Mi-am dat seama că brunetului îi era atât de uşor să se integreze, chiar dacă, cu siguranţă îi cunoştea pe acei băieţi. Eu aveam încă probleme, mai intram în vorbă cu noii mei colegi de la cursul de înot, dar evitam pe cât posibil momentele în care se putea ajunge la discuţii despre lucruri personale. Îmi era teamă să nu fiu înlăturat şi din scurtele pauze unde ne strângeam cu toţii. Aş fi minţit dacă n-aş recunoaşte că în aceeaşi măsură doream să aflu care ar fi fost reacţia lor, câţi şi-ar fi păstrat sau nu distanţa. Duceam lipsă de curaj pentru a spune lucrurilor pe nume, simţeam că nu am forţa necesară în mine. Eram laş, şi ştiam asta prea bine. Mă mulţumeam cu Etienne.
Mă apropriam de cei trei cu paşi nesiguri. Era imposibil să-i evit, şi planul meu ar fi fost să scap de el cât se poate de repede recurgând la un simplu salut.
O strângere a braţului era ceva ce m-a luat pe neaşteptate.
- Felix, ce faci? De unde vii?
Toate întrebările în franceză, eram nevoit să-i răspund asemenea. Am răspuns pieptiş, că frecventam nişte cursuri.
- Etienne, cine-i tipul?
Modul în care începea să avanseze discuţia nu-mi lăsa altă alternativă decât să mă retrag. Brunetul dădea semne că ar vrea să mă urmeze, căci urcasem deja o scară spre intrarea din bloc, iar el pusese piciorul drept pe aceeaşi scară, pentru a veni după mine. Îmi părea şi mai scund, stând acolo cu ochii fixaţi către cel care-l întrebase cine sunt.
- E un prieten bun.
- Nu-i de-aici, are accent ciudat...
A comentat imediat, şi nu ştiu de ce pentru prima oară am simţit nevoia să intervin.
- Nu sunt de aici, ai dreptate. Nu sunt deloc francez.
Le-am spus prevăzător, Etienne uitându-se grijuliu înspre mine, ştiindu-mi aversiunea faţă de propria-mi provenienţă şi cetăţenie. Bănuia că n-aveam să le spun, pentru că la un moment dat mâna lui s-a strâns cu insistenţă în jurul încheieturii mele, semn să plecăm.
- Etienne ne-a spus că are un nou amic, dar deloc cine e. De unde vii?
- Ajunge cu întrebările, e proaspăt venit în Paris, de ce trebuie să-l facem să se simtă prost?
- Haida de! Că doar nu-i cer să-mi arate buletinul. Doar nu e ţigan?!
Era păcat că una din expresiile mele preferate în franceză să fie asociată în aceeaşi frază cu un cuvânt pe care îl dispreţuiam. Ştiam că urma să provoc o ceartă între ei, că Etienne nu merita asta, dar fusese ultima picătură. Discriminarea pe care o înduram în propria mea ţară nu avea să continue şi unde mergeam pentru a şterge toate acele urme dureroase. Desprinzându-mi încheietura din mâna lui, cu o singură smucitură, i-am aplicat celui ce dusese gluma prea departe, un pumn în plină figură, trântindu-l pe jos. Îi şocasem pe toţi trei, cel întins pe jos începând să plângă, imediat făcându-mă să regret totul.
Doar că orgoliul nu-mi permitea a da înapoi sub nici o formă.
- Nu’s ţigan.
- Nu-i ţigan, prostule! Nu vezi că are piele albă ca laptele?!
Pentru prima oară l-am văzut supărat, atât cât tonul lui ridicat să-mi străpungă urechile până la uimire. Îmi luase apărarea, şi nu eram singurul surprins, cât m-a prins iar de încheietura mâinii pentru a urca pe scări în bloc, cei doi s-au îndepărtat cu paşi repezi, ruşinaţi de cele întâmplate.
Noi doi am urcat sus într-o silenţiozitate ce mă întrista, amintindu-mi numai de lucruri neplăcute. Dacă le-aş fi spus de unde vin, eticheta ar fi fost pusă cu maximă încredere. Astfel, o puseseră numai intuitiv.
Mama nu era acasă încă, în uşă lăsase bilet că are de lucru la două cliente. Situaţie perfectă, căci puteam să profit a lămuri lucrurile. Am intrat înăuntru oftând, Etienne păşind greoi în spatele meu. Când nu i-am auzit paşii, m-am oprit şi eu, dar am refuzat să mă întorc spre el.
- De ce nu mi-ai spus că eşti ocupat?! Te-am aşteptat ca un tont în fiecare zi să facem lecţiile!
Abia atunci m-am întors, surprins pentru a doua oară căci nu ştiam cum să reacţionez la astfel de cuvinte. Am deschis gura la început, dar cuvintele îmi erau paralizate pe vârful limbii.
- Mama ta mi-a zis că te duci la nişte cursuri în fiecare zi, atât... dacă n-aş fi aflat...
Îi venea să plângă, căci tonul i se întrerupsese brusc, tremurat aproape tânguit.
- De ce nu mi-ai spus?
Eram răspunzător pentru aşteptarea lui, oricât de naivă mi s-ar fi părut. Faptul că fusese în stare să fie zi de zi în faţa blocului meu îmi dădea o senzaţie de plăcere, dar în acelaşi timp simţeam un regret imens că nu fusesem alături de el. Singurul tont aş fi fost doar eu.
- Îmi pare rău, am crezut că vei înţelege că nu vin dacă nu ies în faţa blocului cum am stabilit de fiecare dată.
- Trebuia să-mi fi spus asta personal, n-aveam cum să înţeleg asta din absenţa ta. În special după tot ce s-a întâmplat ultima oară.
Se roşise, dar nu era tenta de roşu obişnuită, era una neplăcută. Aveam impresia că-l decepţionasem, fără a şti ce să fac mi-am pus mâinile-n cap, aşezându-mă pe unul din scaunele de lângă cuierul de la intrare.
- Nu-s bun decât să aduc neplăceri...
Am murmurat ca pentru mine, ştiindu-mă strivit sub realizarea că Etienne crezuse în cuvântul meu, iar eu îl decepţionasem, chiar şi prin acestă scurtă neînţelegere. Comunicarea nu fusese niciodată punctul meu forte.
Madame de Lafayette avusese dreptate că devenim mai slabi atunci când suntem îndrăgostiţi. Aş fi făcut orice să-i treacă supărarea.
- Nu mă aşteptam să-l pocneşti...
La fel cum nici eu nu mă aşteptam să se lase jos lângă mine şi să-şi pună capul pe genunchiul meu, oftând de asemenea. Într-un fel eram eliberat, căci nu se supărase într-atât să dorească distanţarea dintre noi. Îmi plăcea să cred că aveam un fel de amiciţie particulară, precum în filmul acela.*
Mi-am permis să-mi cobor trupul pentru a-i cuprinde umerii mici cu braţele, punându-mi falca stângă pe creştetul capului său. Mă simţeam în siguranţă fiind aprorpiat de el, cu ochii închişi, ascultându-i respiraţia parcă a fiecărui fir de păr întunecat şi lucios.
- Mulţumesc pentru că mi-ai luat apărarea.
Era şi timpul, aveam să-i mulţumesc pentru multe, blândeţea şi devotamentul lui nemaîntâlnit până atunci. Eu, un infam către care revărsa atâta bunătate, gândeam că nu merit toate astea. Nu ştiu la ce se gândea el cât îl aveam atât de aproape, dar eu vedeam acea îmbrăţişare total diferită. Căutam să-mi neg instinctul şi sentimentele, însă avându-l lângă mine, mă sufocam cu ele.
- Sunt doar colegi de liceu cu mine, vorbeam de temele pe vacanţă. Nu mă aşteptam să fie aşa mojici, nu te învinui degeaba.
Am oftat eliberat fără să-mi dau seama cât mă consolau cuvintele lui. Parcă-mi citea gândurile.
- Şi chiar dac-ai fi fost ţigan, pentru mine ai fi acelaşi Felix.
Bunătatea lui mă înăbuşea, ridicându-mă brusc de pe scaun am pornit-o spre camera mea cu intenţia de a lua o gură de aer pe balcon.
- Sunt norocos că te-am întâlnit, poate nu ştii... I-am spus-o sperând că nu aude, fiind în urma mea, cât se ridica de jos. Dar, mă auzise.
- Cum aÅŸa?
Glasul îi era un amalgam de tristeţe şi nădăjduinţă, uşor amărui deşi răsuna dulceag în încercarea de a veseli. Aş fi vrut să-l iau în braţe, ca data trecută, să adoarmă lângă mine, să adorm lângă el şi să uităm amândoi că ar mai exista altceva în afară de asta.


- Deşi suntem atât de diferiţi, nu am reuşit să te îndepărtez. Eşti preţios pentru mine, mă simt norocos.
- Atunci şi eu mă simt norocos.
A răspuns simplu, fără a-şi lua ochii de la mine cât am deschis uşile de la balcon. Din afară se auzea deja zarva serii, roţile maşinilor învârtite în grabă, claxoane şi glasuri felurite. Aerul sărat cu miros de detergent şi căldura de peste zi se îngrămădeau în încăpere. O pală de vânt ne mişca din când în când pletele.
- Într-o iarnă, când eram mic, am căzut cu sania din greşeală tocmai într-un rahat. Mama, ca să mă împace mi-a zis că o să am noroc...Dar la ce aer împuţit avea norocul meu, hotărâsem instant că vreau un ghinion respirabil.
S-a pus pe râs, dar în curând am observat cum ochii i se înroşesc şi privindu-mă a început să plângă.
- Etienne?
L-am prins de umeri speriat, căci îi coborâse în jos, parcă dorind să coboare alături de ei într-o stare ce mă neliniştea. Îi simţisem supărarea, şi abia acum mi se confirma că tristeţea nu era doar datorită faptului că nu-i spusesem că sunt la acele cursuri.
- Mama ta a spus că peste două săptămâni pleci înapoi acasă...
Am înghiţit în sec, realizând abia acum ceea ce el realizase înaintea mea: la un moment dat aveam să fim departe unul de celălalt. Ataşamentul lui faţă de mine îl făcea să plângă, ştiind că urma să plec. Cu siguranţă viaţa mea fără el urma să fie un calvar.
În acel moment începeam să urăsc viitorul cu fiecare fibră din mine, jurându-mi să profit de prezentul din faţa ochilor mei cât mi-am deschis braţele şi l-am ţinut strâns. N-avea puterea decât să plângă iar, lupta mea interioară încetând. Sărutându-i pleoapele subţiri, dorind să gust lacrimile lui sărate, să-mi potolesc setea cu ceva ce-i aparţine. Încetase imediat să plângă, începând în schimb să tremure. Nu-mi păsa că puteam fi văzuţi prin uşile deschise ale balconului.
- Am să-ţi spun totul, cu o singură condiţie.
Realizarea că venise acel moment pe care-l aştepta, l-a făcut să se tragă puţin, cât să mă privească cu ochii ieşiţi din orbite. Pupila parcă îi acaparase turcoazul ochilor, accentuându-i. Starea de tremur se transmisese şi la mine, cât aprobase condiţionarea. Mă aşteptam ca purtarea mea grosolană să-l îndepărteze, să-l facă să mă dispreţuiască.
- Dă-mi voie să te sărut şi am să-ţi spun totul....
Am cerut atât de ferm printre dinţi, cu o dorinţă ce mă determina să uit cât de josnic puteam să fiu. Nu mă gândeam decât să duc mai departe ce cereau inima şi trupul meu.
- Bine.
Auzisem şoptit, acceptul venind cu o înroşire de obraji, şi cu împrospătarea glandelor lacrimare. I-am călăuzit bărbia către buzele mele, fixându-le pe ale lui, fără o altă ezitare. Împlinirea să fi durat măcar atât, cât sărutul nostru, şi aveam să fiu fericit. Ori, cel puţin în sigurătatea mea, aşa aveam impresia.
Mă întreb încă cum s-au sărutat primii oameni când a început totul – istoria sărutului. Trebuie să fi fost ceva fascinant, dar mistic, având în vedere că puţini au scris despre asta atunci şi o mulţime de experţi şi-au dat cu părerea după. Lumea încearcă să găsească explicaţii la orice, lăsând să se piardă sensul iniţial şi magia.
Acum nu aveam dubii, căci pe buzele lui moi întâlneam acea pârjolire delicată a inimii, ce te consumă treptat până te pierzi. Vroiam să nu uite existenţa mea, să-mi las sufletul pe buzele lui şi să-l aibă acolo, ca o suflare a dragostei ce i-o purtam.
Urma să-i spun adevărul, iar consecinţele mi le asumasem deja.

*Les amitiés particulières (film 1964)